Eseu - Publicistică - Critică literară

Ramona Ardelean: Parfumul sau fumul proprietăţii

Gânditorul francez avea, desigur, în minte imaginea „sălbaticului bun şi blând”, un fel de Adam edenic dinainte de „căderea” în timp şi spaţiu, respectiv în istorie, cădere care, asemenea celei originare, a degradat şi viciat natura, iniţial bună a omului

Proprietatea joacă un rol atât de covârşitor în vieţile noastre, încât am putea spune că ea reprezintă chiar punctul arhimedic de la care pleacă, dacă nu preistoria, atunci istoria omenirii, devenirea şi expansiunea ei construindu-⁠se cu neostoită fervoare şi tenacitate în jurul ideii de proprietate, în jurul ideii de „al meu”.
Dispreţuind din capul locului această idee, din pricina teribilelor nedreptăţi pe care le implică, J.J. J-J-RousseauRousseau a înfierat-⁠o şi a pus-⁠o la stâlpul infamiei, considerând-⁠o cea mai grozavă neghiobie scornită de cel care, împlântând primul ţăruşul în pământ, a exclamat „acesta este al meu”, alături de cei care, grăbindu-⁠se să-⁠l creadă, au procedat la fel. Neghiobia aceasta, responsabilă în ochii lui Rousseau de toate relele, învrăjbirea, luptele, conflictele, războaiele, rivalităţile, invidiile, duşmăniile şi antagonismele dintre oameni devine, astfel, echivalentul mărului discordiei dintre aceştia, marcând o etapă decisivă: trecerea de la starea naturală (edenică, pură, ino­centă, anistorică) la starea socială (post-⁠edenică, impură, pervertită, coruptă, ipocrită şi maimuţărită). Gânditorul francez avea, desigur, în minte imaginea „sălbaticului bun şi blând”, un fel de Adam edenic dinainte de „căderea” în timp şi spaţiu, respectiv în istorie, cădere care, asemenea celei originare, a degradat şi viciat natura, iniţial bună a omului, pocindu-⁠i acestuia chipul şi transformându-⁠l, cu ajutorul ideii de proprietate, într-⁠o jalnică maimuţă socială avidă să acapareze, să cucerească şi să anexeze cât mai mult…

Stricând buna ordine, armonie şi rânduială a naturii sau a firii, ideea de proprietate sau de „al meu” pare a fi din start un furt, câtă vreme, aşa cum afirmă Rousseau, „pământul este al tuturor şi al nimănui”. Şi e indiscutabil că aşa stau lucrurile pentru o conştiinţă integră şi intactă, pentru o conştiinţă virgină, nemaculată de instinctul posesiv şi tiranic al proprietăţii, însă pentru o conştiinţă „căzută”, adică pentru o conşti­inţă fragmentată care şi-⁠a pierdut feciorelnica viziune a unităţii primordiale şi a „muşcat” din mărul discordiei, lumea apare fatal împărţită în dihotomicul „al meu” şi „al tău”.

Cauza şi consecinţa „căderii” se-⁠nvârt, aşadar, precum un cerc sau roi vicios, în jurul magneticei idei de proprietate, de „al meu”, iar efortul de recuperare şi salvgardare a stării, condiţiei şi inocenţei primordiale are în vedere abolirea proprietăţii şi, implicit, refacerea egalităţii şi justiţiei iniţiale. Atât a celei divine, de la care se întemeiază religiile lumii, toate propunând într-⁠un glas renunţarea/detaşarea de posesiunile lumeşti şi lepădarea de sine, de acel egoist „al meu”. Cât şi a celei sociale, un caz cu totul aparte ocupându-⁠l aici comunismul, a cărui marcă specifică a constat tocmai în desfiinţarea proprietăţii private, considerată „furt” din avutul colectiv şi sursă a inegalităţii sociale.

Comunismul a putut aboli însă proprietatea privată numai şi numai pentru că viziunea sa materialistă, potrivit căreia conştiinţa nu e decât un epifenomen al materiei, l-⁠a împiedicat să acorde valoare supremă individului, subiectului. Nepunând accent sau preţ pe individ, n-⁠a pus nici pe proprietate, astfel încât desfiinţând sau devalorizând individul, topindu-⁠l în masa anonimatului nediferenţiat, el a desfiinţat sau devalorizat şi proprietatea, ambele fiind dizolvate în amorful, indistinctul şi abstractul „interes general”. Sacrificarea individului a făcut, aşadar, posibilă sacrificarea proprietăţii, ceea ce arată cât de mult viziunea asupra individului determină şi viziunea asupra proprietăţii.

Cum proprietatea este un lucru extrem de ambivalent, rău şi bun deopotrivă, comunismul a sancţionat, asemeni lui Rousseau, proprietatea privată în aspectul ei negativ, malefic, ca germene al vrajbei, invidiei, rivalităţii, discordiei şi luptei de clasă, ce traduce atât de bine faimosul „homo homini lupus”. Încercând să-⁠l protejeze pe om de acest germene al inegalităţilor şi nedreptăţilor sociale prin intermediul politicii de centralizare, opusă celei de laissez-⁠faire, comunismul s-⁠a transformat treptat din cel mai mare acuzator al furtului proprietăţii materiale în cel mai mare hoţ al proprietăţii spirituale, furându-⁠i omului tot spaţiul libertăţii de gândire/conştiinţă, exprimare şi acţiune.

Dimpotrivă, democraţiile liberale valorizând maximal individul şi libertatea individuală, acest lucru a dus, implicit, şi la valorizarea proprietăţii, până-⁠ntr-⁠acolo încât să fie considerată un drept negativ, adică unul cât se poate de natural, de înnăscut şi de fundamental.

Întrebându-⁠ne de ce dreptul la proprietate este considerat înnăscut şi care este temeiul intim şi ultim al proprietăţii, descoperim că acesta rezidă în chiar subiectul însuşi, în dubla sa ipostază de corp-⁠minte, corpul fiind prima noastră proprietate materială, adică originea tuturor proprietăţilor materiale, obiectele, lucrurile, bunurile nefiind decât extensii sau prelungiri ale propriului corp, iar mintea, prima noastră proprietate spirituală, originea tuturor proprietăţilor spirituale, ideile, cunoştinţele, convingerile, credinţele, creaţiile fiind extensii, prelungiri ale propriei minţi.

Numai astfel privind lucrurile dreptul la proprietate devine, într-⁠adevăr, unul înnăscut, sacru, inviolabil şi fundamental, orice atingere sau lezare a proprietăţii materiale/corporale sau spirituale a individului aducând simultan atingere drepturilor la viaţă şi libertate, vane şi evanescente în absenţa unui corp şi a unei minţi, adică a unei proprietăţi care să le conţină. Dreptul la proprietate pare să circumscrie şi să subordoneze din această perspectivă drepturile la viaţă şi libertate, fiind un fel de suport, de „conţinător” material şi spiritual al acestora.

Monarhiile absolutiste şi regimurile totalitare, care s-⁠au remarcat prin arbitrariul de a dispune şi de a sacrifica individul după bunul capriciu sau plac, au atentat, dacă e să forţăm un pic înţelesurile şi să punem un accent uşor diferit, nu atât la viaţa şi libertatea individului, cât mai ales la dubla lui proprietate ontologică, proprietatea minte-⁠corp, aceasta conţinând, precum un vas sau recipient, viaţa şi libertatea. Execuţiile, eşafoadele, arderile pe rug, închisorile, lagărele de concentrare sunt tot atâtea exemple sinistre de încălcare şi mutilare a proprietăţii minte-⁠corp, a proprietăţii spirituale şi materiale.

Între timp, încercările de limitare ale puterii statului au dus la crearea distincţiei dintre  drepturile dobândite sau pozitive, cele pe care ţi le dă statul, şi drepturile înnăscute sau negative (viaţă, libertate, proprietate), cele pe care nu ţi le dă statul (acesta doar veghează ca ele să fie respectate), motiv pentru care nu ţi le poate nici lua, această negaţie vizând o constrângere şi o restrângere a puterii statului, astfel încât acesta să nu mai poată interveni în sfera privată a individului ori atenta la drepturile lui fundamentale, cucerite pe baza atâtor experienţe traumatizante pe care le-⁠a traversat umanitatea.

Proprietatea mai poate fi socotită un drept natural, înnăscut şi fundamental pentru un motiv cât se poate de simplu şi de firesc. Acela că înşurubarea, înrădăcinarea omului într-⁠un loc, i-⁠a permis acestuia să-⁠l îmblânzească, să-⁠l muncească, să-⁠l facă să rodească, timpul investit ducând la valorizarea, umanizarea lui şi creând o tradiţie, un trecut, o obârşie, un leagăn, o origine, o istorie, un loc, o locuire, o casă, un acasă, o apartenenţă, o identitate. Apoi, o stabilitate, o protecţie, o securitate care i-⁠au permis omului să gândească, adică să convertească undele aleatorii şi fluctuante ale hazardului în undele stabilităţii ordonate şi organizate ale gândirii. Fără proprietate, omul nu ar avea nicio gândire, nicio stabilitate, nicio apartenenţă, nicio casă, niciun acasă, nicio rădăcină, nicio obârşie, niciun trecut, nicio tradiţie, nicio istorie, nicio identitate, niciun sentiment de iubire, niciun destin, nicio transcendenţă. La baza tuturor acestora se află, aşadar, proprietatea, parfumul proprietăţii în care toate lucrurile s-⁠au închis, precum în parfumul florii lui Walt Whitman în care „toată primăvara s-⁠a închis”.

Acesta este, de altfel, şi singurul sens legitim al proprietăţii. Unul organic, larg şi indeterminat, care închizându-⁠te într-⁠o formă determinată, deschide şi lasă să intre-⁠n ea un univers întreg, o lume… Orice altă formă de proprietate nu e decât fum… Nu e decât „eul” sau „al meu-⁠ul” eternului măr al discordiei şi vrajbei dintre oameni.

Chiar dacă democraţiile liberale au salvat dublul sens, material şi spiritual, al proprietăţii, dreptatea, ca principiu al echităţii sociale, singura care nu stârneşte mărul discordiei dintre oameni, este departe de a fi încă realizată. Atâta vreme cât din punct de vedere economic este permis (nu este împiedicat) ca cineva să câştige exponenţial sau să se bucure de un exces de bunuri, confort şi lux, acest lucru duce, resursele materiale fiind limitate, la încălcarea libertăţii materiale a celuilalt, privându-⁠l de cele necesare (hrană, locuinţă, îmbrăcăminte, sănătate) şi furându-⁠i dreptul fundamental la subzistenţă, adică la un nivel elementar de vieţuire, după cum arată piramida trebuinţelor lui Maslow, la baza căreia se află trebuinţele umane cele mai elementare, motiv pentru care ele ar trebui satisfăcute sau asigurate pentru toţi, în egală măsură. Prin urmare, a lipsi un om de cele strict necesare duce, ţinând cont de piramida trebuinţelor, la o încălcare mai mare a libertăţii decât a-⁠l împiedica pe un altul să acumuleze peste necesităţi. Dacă eu consum mai multă mâncare sau deţin mai multe bunuri şi proprietăţi decât îmi sunt necesare, un alt om va suferi de foame sau de alte forme de mizerie socială. Cu alte cuvinte, bunurile sau câştigurile pe care le realizează unii în detrimentul sau defavoarea altora încalcă acestora din urmă elementara formă de libertate şi de proprietate. Acest lucru este atât de evident şi de indiscutabil, încât ar trebui să fie dincolo de orice controversă.

Marele principiu al libertăţii, „eşti liber câtă vreme nu încalci libertatea celuilalt” (J.St. Mill) se dovedeşte, atunci când e aplicat într-⁠o sferă nepotrivită, ca cea economică, un măr la fel de putred şi corupt pe dinăuntru ca mărul discordiei, încălcând flagrant libertatea materială a indivizilor şi conducând, aşa cum am văzut, la puternice inechităţi sociale. Putem fi uimiţi atunci să descoperim, la sugestia extrem de pertinentă a marelui filosof britanic, Bertrand Russell, că singura sferă unde acest principiu poate fi aplicat just este cea spirituală, care necunoscând limite, oricine poate agonisi oricât de multă ştiinţă, cunoaştere, artă şi cultură fără a atinge, vătăma, prejudicia sau încălca în vreun fel libertatea celuilalt, doar aici „avuţiile” unui om nefiind obţinute în detrimentul altora.

Poate că omenirea îşi va da seama în viitor sau în cele din urmă că a apucat-⁠o într-⁠o direcţie greşită, conştientizând că pământul este o proprietate comună care trebuie să ne hrănească pe toţi în mod egal şi că efortul de individualizare nu trebuie să graviteze în jurul proprietăţii materiale, care creează false distincţii, discordii, inechităţi, prejudicii şi vătămări, ci în jurul proprietăţii spirituale, ale cărei resurse fiind nelimitate, oricine are privilegiul de a deţine sau agonisi oricât de multe „bogăţii” fără riscul de a-⁠i vătăma, umili sau strivi pe ceilalţi.

Total 1 Votes
0

Contemporanul

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent cu aparițiile editoriale, inclusiv ale editurii Contemporanul, care vă pune la dispoziție un portofoliu variat de cărți de calitate, atât romane și cărți de beletristică, cât și volume de filosofie, eseu, poezie și artă.
Contemporanul promovează cultura, democrația și libertatea de exprimare.

The Contemporanul, founded in 1881, is a national journal for culture, politics and science, including reports on ongoing Romanian and international cultural, social and political events, as well as on quality books brought out by the Contemporanul Publishing in the fields of literature, philosophy, essay, poetry and art.

The Contemporanul Journal promotes culture, democracy and freedom of speech.

www.contemporanul.ro

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button