Bogdan Creţu: Despre Bacovia de la dreapta la stânga
Bacovia nu este un lipsit de vitalitate şi un deznădăjduit, aşa cum încearcă să ne convingă, recurgând la această retorică a simplităţii. Cultivă banalitatea nu doar dintr-un apăsător sentiment al lipsei de sens, dintr-o prejudecată existenţială a anodinului, ci şi din amuzament. Bacovia – ludic? Sigur că da
E ciudat să descopăr acum că experienţa mea cu poezia bacoviană reia, păstrând proporţiile, soarta receptării poetului de către critica noastră. Ceea ce înseamnă că „vina” nu o poartă critica, ci poezia însăşi, prea îndrăzneaţă în discreţia sa ostentativă şi prea stridentă în „cuminţenia” sa retorică. Cu Bacovia e o 
poveste lungă. În afară de Eminescu, el este primul poet mare pe care l-am citit şi răscitit intens, încă din şcoala generală. Suficient de mult cât să-l ştiu şi azi, în mare parte, pe de rost. Dezavantajul unei astfel de lecturi „liturgice” este, la o vârstă necoaptă, că ea capătă un anumit automatism şi că lectura devine, cu timpul, o recitare, o reproducere neutră a unui text neasimilat până la capăt. Fireşte, în primă instanţă ceea ce mă frapa la Bacovia era „decorul” sumbru, funebru al textelor din primele volume. Ultimul Bacovia nu mă prea interesa. Nu era muzical, nu era retoric, în fine, parcă nu era Bacovia. La început, aşadar, am încercat să-l iau în serios. Simţeam doza de exagerare, efortul de a merge până la capăt în configurarea unei atmosfere a descopunerii, dar sesizam şi o susţinere autentică, de ordin existenţial, a acestei recuzite simboliste. Apoi, ceea ce am reţinut din poezia lui Bacovia a fost mai ales poza. Nu ştiu de ce, în mintea mea de adolescent, care, ca toţi adolescenţii care au deschis ochii către lume în anii ’90, a făcut o baie abuzivă de Cioran, Bacovia avea ceva în comun cu autorul Silogismelor amărăciunii (mai târziu am citit şi paralela pe care o face între cei doi Ion Simuţ): amândoi îşi compuneau o ipostază afectată, îşi confecţionau o mască, o retorică a nihilismului cărora se străduiau apoi să le rămână fideli, dar totodată nu se abţineau să nu le ia subtil peste picior. În cele din urmă, am citit din ce în ce mai serios şi mai atent ultimele poeme ale lui Bacovia (din aşa-numita a doua etapă) şi Divagările utile
şi mi-am dat seama că nu este deloc vorba de un alt Bacovia. Opera poetului are o perfectă coerenţă, curge chiar logic: nimic din plictisul, din „afazia”, din autoparodierea şi antipoezia ultimilor ani nu rămâne fără un corespondent în primele sale volume. Doar că de aceste lucuri îţi dai seama abia după ce ai „consumat” mare parte din poezia română şi occidentală de după Bacovia, după ce ai căpătat o oarecare experienţă de lectură, după ce ţi-ai „pervertit” sensibilitatea la şoala poeticii postbelice. Citită prin această lentilă, poezia lui Bacovia îşi relevă întreaga ei subtilitate şi coerenţă.
De aceea, azi prefer să-l citesc pe Bacovia din Plumb, Scântei galbene, Cu voi, Comedii în fond prin prisma celui din Stanţe burgheze, Poezii ori din textele postume. Cum e acest Bacovia? În primul rând, total plictisit să mai „poetizeze”. Scrie cuprins parcă de o stare de „spleen”, pe care nu mai crede însă că e necesar să-l îmbrace poetic. Bacovia pare a avea conştiinţa că totul a fost scris, că nimic nou nu mai e posibil. Resimte, oricum, acut criza limbajului poetic; pe de o parte, a reveni la formula poetică pe care a brevetat-o nu mai reprezintă o soluţie viabilă; pe de alta, a începe să scrie altfel i se pare inutil şi imposibil. Şi totuşi o face. De aceea, textele scrise începând cu volumul Stanţe burgheze sunt orice, doar „poezie”, în înţelesul clasic al termenului, nu. Putem să spunem „antipoezie”, dar nu cred că în acest mod le definim în vreun fel. Bacovia este printre primii din literatura română care descoperă literalitatea, care resimte obligativitatea renunţării la orice efort periferic de a poetiza. A poetiza înseamnă pentru el a falsifica. A trăda ceva care, în plan existenţial, este acut, dar, mutat într-o ordine artificială, cea a textului, îşi pierde vitalitatea. Astfel, devine stringentă nevoia de a descoperi o cale de a insufla viaţă în materia aparent rigidă a textului şi de a face din el un spaţiu al marilor experienţe de ordin existenţial. Principala obsesie a acestor texte este chiar propriul lor statut, de nu chiar propria lor justificare: Bacovia este din ce în ce mai preocupat de poietică, de modul în care se încheagă un text, de rostul său. Scrisul devine un motiv recurent în această perioadă: „Din tot ce se vorbeşte/ Pe atât se tot scrie”; „Nu trebuie/ Să-ţi spui gândurile/ Dacă regreţi/ Trecute scrisele rânduri”; „Căci Dumnezeu/ Mi-a dat să scriu/ Aceste rânduri./ Credeam,/ Numai să privesc”; „Astăzi superb,/ Mâine sumbru./ Este/ Că scriu frumos.”; „Nu câştig/ Nici un gând/ Pentru a-l scrie./ Compozitor de vorbe…”; „Priveşte savant./ Dacă nu-i/ Cu cine vorbi,/ Se scrie.”; „Eu scriu/ Şi, poate,/ Trădez/ O criză morală,/ Fără s-o ştiu, –/ Ar obiecta/ Cititorul./ Mănânc/ Ca să trăiesc./ Scriu/ Să mă deştept”. Să fie întâmplătoare această redundanţă a „scrisului” în aceste texte de final de… carieră (aplicat destinului literar bacovian, titlul e cum nu se poate mai nepotrivit)? În poemele primelor volume astfel de obsesii nu dădeau tonul. Acolo autorul avea nu doar predispoziţia, ci şi o anumită voluptate de a-şi declama, în versuri muzicale, nevroza, crizele modulate livresc. Tot acuzându-le şi denunţându-le sub forma unei poezii care se slujea de o retorică impecabilă, ajunsese să se împace cu ele. Acum, această retorică nu mai are forţa de a tempera sau de a face suportabilă nevroza. Bacovia cunoaşte abia acum adevărata criză: cea a limbajului poetic. Nu e nimic decorativ în acest nou impas, gravitatea, adevărata gravitate abia acum începe, când poezia nu mai este capabilă să îi ofere un paliativ. Această criză a limbajului poetic este totodată o criză existenţială, de o intensitate care se trădează doar în efortul poetului de a cultiva simplitatea. O simplitate voită, construită, dar cu nimic falsă. Premeditată, dar nu trucată. Pusă, inevitabil, în scenă, dar nu fariseică. Dincolo de aparenţa ei, nervii sunt întinşi la maximum.
La nivel stilistic, prima impresie este că autorul aboleşte sintaxa. Poemele devin nişte inventare al căror ideal pare a fi prozaismul. Privind către „proza vieţii”, autorul renunţă la orice artificiu de litera(tu)ritate şi lasă textul să plutească într-o materie fără contur. Unele poeme se intitulează, manifest, Stil simplu. Ceea ce urmează după titlu nu este decât o mostră care îl confirmă. Uneori finalul este construit în mod voit ca anticlimax, postulând banalitatea ca normă: „Ca suflet/ Decăzut,/ Un cer de toamnă,/ Greu,/ Întârzie/ Speranţele/ De ieri./ Şi frunze,/ Ani/ Zburând/ Prin lume;/ În zadar…/ Nu aşteptăm/ Cu iarna/ Care vine –/ Decât/ Să ningă”. Acest ultim Bacovia devine un contabil conştiincios al banalităţii, al locului comun, pe care îl caută, îl selectează atent, îl cultivă. Nu ai cum să nu citeşti şi o urmă de ironie, de parodiere a unui vechi stil elaborat în aceste texte. Unele dintre ele amintesc de jocurile lui Caragiale, dintre care La moşi. Tablă de materie este cel mai potrivit în această comparaţie care poate părea forţată, dar nu este. Modernă, de pildă: „Cântau/ La «Radio»/ Populare,/ Aperitive,/ De-o ţuică/ Şi măsline./ Legende clasice,/ Într-un castel,/ Departe,/ Secolul XVIII./ Ceaiuri,/ Pişcoturi/ şi-acadele.” Ce este, ce mai este „poetic” într-un astfel de text? Care mai sunt rezervele de lirism ale autorului? Ţinând cont că la noi lecţia de depoetizare a poeziei oferită de avangarde a fost asimilată târziu şi tardiv, abia prin anii ’70, şi atunci într-o zonă marginală, era greu de acceptat, în 1946, că un astfel de text este… poezie. Aşa se explică faptul că poezia lui Bacovia a fost nevoită să aştepte o primenire a gustului, o repliere lentă a criticii chiar, asigurate prin contactul cu noile poetici „experimentaliste” din anii ’70-’80, pentru a fi prizată la justa sa valoare. Poezia nu mai este un discurs „frumos”, care depinde de prozodie şi care pluteşte în zone pure. Dintr-un instinct experimentalist (prefer conceptul lui Angelo Guglielmi, „românizat” şi adaptat considerabil de Marin Mincu mult mai neaşezatului „postmodernism”), autorul Scânteilor galbene simte că ar fi inutil să mai aranjeze sub forma unui discurs închegat, articulat, regizat, migălos dirijat, o recuzită care, singură, are suficientă forţă ca să transmită, în stare brută, un mesaj.
În plus, tocmai această dezarticulare a textului devine cel mai potrivit purtător de mesaj. Starea de spleen, de indiferenţă neputincioasă, o atitudine de lehamite, de descurajare chiar sunt subtil strecurate cititorului (faţă de care Bacovia nu a fost niciodată indiferent) în acest mod. Ferindu-se cu îndârjire, dar atent ca acest lucru să fie sesizabil de metafizică, Bacovia nu scapă de ea.
Dar nu totul trebuie interpretat în această cheie pesimistă. Bacovia nu este un lipsit de vitalitate şi un deznădăjduit, aşa cum încearcă să ne convingă recurgând la această retorică a simplităţii. Cultivă banalitatea nu doar dintr-un apăsător sentiment al lipsei de sens, dintr-o prejudecată existenţială a anodinului, ci şi din amuzament. Bacovia – ludic? Sigur că da şi, după cum îmi rămâne să sugerez, nu doar în ceea ce a scris după Stanţe burgheze. Doar că e mai uşor să detectezi inserţiile ludice din poemele primelor volume după ce ai citit atent fragmentele, aşchiile din Divagări utile. Dintre acestea, multe revin în unele poeme. Dar, aşa cum au fost ele publicate, ilustrează perfect o anumită poetică a deriziunii, care mizează pe înnobilarea crasei banalităţi prin decuparea sa din real. Acordându-i atâta insistentă atenţie, Bacovia îi conferă şi un sens.
Să recitim, neutri dacă putem, câteva pasaje. Nu înainte de a băga de seamă că titlul sub care ele sunt adunate nu este nicidecum nevinovat. Or fi ele „divagări”, deci, fleacuri, însemnări nefinisate (dar cât de finisată este poezia sa din ultima perioadă?), dar îşi au utilitatea lor. Discursul bacovian este unul foarte pragmatic, ca unul care s-a scuturat de orice zorzoană, de orice auxiliar. Să recitim, deci. „O, buno, tu munceşti şi eu stau?… S-a năruit echilibrul…”; „Suntem toţi nişte mişei; nu descifrăm caisa de zarzăr” (doar Bacovia putea asocia verbul „a descifra” cu substantivul „zarzăr”); „Baconsky, lasă pe Cicerone să vorbească despre mine.”; „O minte dacă-ţi vine-n cap, n-o pierde! e-n funcţie de creier.” (memorabil panseu, 100% bacovian); „La muncă!… Nu leneşi, nătărăilor, la muncă!!”; „Aşa este Gabriel. Când el are, eu nu am; când eu am, el nu are…”; „Socialismul este prietenul meu. Să beau şi eu în cinstea lui, ca la puntea leilor…”; „Am venit bătrân şi trist pe acest pământ, ca să văd Luceafărul de la Bacău…”; dar şi: „Bacău, adio, pământ cult… Sunt în Bucureşti…”; în fine: „Fustele ne fură privirile, să nu ne pierdem minţile…”. Dar mai ales: „În poeme de Plumb, acolo sunt de neîntrecut…”; şi: „Îmi pare rău că zeii nu s-au consfătuit şi despre mine, Bacovia Gheorghe… unde sunt cam tare…” Astfel de fragmente nu sunt scoase din context din simplul motiv că ele nu au un context. Sunt, dacă vreţi, aforismele lui Bacovia. Concentrarea maximă a viziunii sale asupra lumii, asupra poeziei. Câtă gravitate şi cât histrionism este în aceste panseuri dezarticulate, scrise parcă în bătaie de joc?
E o stângăcie justificată de caracterul lor efemer, de neglijenţa redactării lor sau este una căutată, adevărată marcă stilistică? Bacovia are darul unor contorsionări ale limbii care fac inutilă gramatica. Lucian Raicu a observat bine acest lucru.
Iată, de pildă: „O autoprefaţă sau fotografie la un volum adaugă a înţelege mai aproape pe autor”. „Adaugă a înţelege”, aşadar… Să recitim din poezie: „Voi bea, ce să fac?/ Până la analiză, mă distrez./ De ce să ne temem/ Despre un «aiurez»?” A te teme „despre un aiurez”? Da, de ce nu? Dar să ne reamintim şi o poezie mult mai cunoscută, care doar datorită frecventei sale invocări ne poate suna „firesc”: „Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,/ Chiar pentru asta am venit să-ţi spun”. Nu e o greşeală de punctuaţie, Bacovia este extrem de atent nu doar la punctuaţie, ci la orice amănunt. Îmi vine în minte reacţia nedumerit-admirativă a lui Lucian Raicu: „Crezi că ştii ce este poezia şi constaţi că te-ai cam înşelat: «Mă gândesc pentru nişte bani».” Câtă seriozitate şi cât joc încape în astfel de texte? Câtă seriozitate, câtă gravitate a jocului?
Bacovia este, dacă recitim fără inerţii şi cu mare atenţie întreaga sa poezie, un ludic grav, un histrion care se ia în serios. Ştiu, această teză nu este nouă, dar ea nu a prins încă rădăcini. Ne este greu să ne debarasăm de imaginea poetului ftizic, palid, frecventând iubite în agonie, într-un cadru urban în dezintegrare, într-un decor ce aminteşte mai degrabă de expresionismul lui Munch decât de pânzele simboliştilor Gustave Moreau, Odilon Redon ori Arnold Böcklin. În poeme precum Amurg violet, Cuptor, Moină, Nocturnă, în toate Amurgurile, el figurează nu un peisaj, ci un tablou. Deci, o reprezentare, nu o realitate direct confruntată (parcă şi fraza mea începe să sune bacovian, dar nu mă corectez…) Perspectiva este una livrescă, Bacovia se inspiră, ca toţi marii poeţi, din poezie, nu din realitate. De aceea nu încetează să-şi numească modelele: Edgar Poe, Rollinat, Baudelaire, Verlaine. „Corbii” nu sunt cei care fac rotocoale deasupra parcului municipal, ci cei descinşi din poezia poetului Tradem. Imaginile poetice se succed conform unei logici care este a construcţiei textului, nu a reprezentării unei realităţi concrete. În atât de cunoscuta poezie Decor, bunăoară, ceea ce se observă înainte de toate este o anumită retorică, atent controlată. Principala grijă a poetului nu este fidelitatea faţă de peisaj, ci aceea pentru o dublă simetrie: pe de o parte, cea a imaginilor plastice, pe de alta, cea muzicală. „Copacii albi, copacii negri/ Stau goi în parcul solitar:/ Decor de doliu, funerar…/ Copacii albi, copacii negri.// În parc, regretele plâng iar…// Cu pene albe, pene negre/ O pasăre cu glas amar/ Străbate parcul secular…/ Cu pene albe, pene negre.// În parc fantomele apar…/ Şi frunze albe, frunze negre;/ Copacii albi, copacii negri;/ Şi pene albe, pene negre,/ Decor de doliu, funerar…// În parc ninsoarea cade rar…” Virtuozitatea se manifestă, în primul rând, la nivel prozodic; luată în sine, imagistica este banală, ea ţine de stereotipie, dar este astfel dispusă, încât să alcătuiască o armonie geometrică a întregului. Aceasta este logica textului: el se construieşte pe criterii muzicale, prozodice şi imagistice, nu de adecvare la realitate.
Este de mirare câte inerţii, câte crase locuri comune cultivă poezia lui Bacovia din aceste prime volume. Şi atunci, în ce constă originalitatea poetului? Tocmai în forţa de a resemantiza clişeul montându-l într-o structură muzicală inedită. Sigur că da, poetul este deplin conştient că reciclează un limbaj datat şi nu ezită, uneori, să indice acest lucru. Ca în prima strofă din Scântei galbene: „Vom spune că toamna a venit… foarte trist –/ La o fereastră melancolică, mi s-a părut ceva,/ Însă m-a trezit un glas pozitivist…/ Vânt umed, şi frunza zboară, undeva.” Primul lucru care se observă este că poemul debutează cu denunţarea convenţiei: „Vom spune că toamna a venit…” Se fixează, deci, o situaţie-tip, recognoscibilă, care cere automat un anumit tip de atitudine. Care? Tristeţea, fireşte. De ce? Pentru că aşa dictează clişeul romantic şi nu numai. Pentru că acesta este automatismul, pentru că asta dictează aşteptările, ticurile de lectură. Ceea ce urmează reprezintă o aglomeraţie de banalităţi, de amănunte fără sens. Totul pluteşte în vag. Poetului i se pare „ceva”, este brusc trezit la realitate, smuls din melancolie de un glas „pozitivist”, frunza zboară (total neaşteptat, ce să spun?)… „undeva”. Şi atunci? Ce anume conferă sens unei astfel de înşiruiri de inerţii? Muzicalitatea? Redundanţa lor? Şi una şi alta. Bacovia reuşeşte marea performanţă de a folosi clişeul, de a-l denunţa, dar în acelaşi timp reuşeşte să-l revitalizeze, să-i infuzeze sânge prin venele uscate fără a-l plasa în contexte noi. Ceea ce face el nu este o parodie (chiar dacă în textele din ultima parte a vieţii se şi autoparodiază copios). Dar nici o reluare cuminte, tacită a convenţiei.
Şi atunci, ce este? E Bacovia, ce rost ar avea să încercăm să explicăm inefabilul? Doar că acest mecanism de respingere, dar în acelaşi timp de folosire a unui material poetic datat trebuie observat. Cel mai simplu este chiar în acest mod: citindu-l invers, de la dreapta spre stânga. Dinspre textele nu antipoetice, ci a-poetice ale ultimilor ani, către cele ostentativ poetice al primelor volume. Dar există mereu sentimentul că ceva esenţial îţi scapă, că adevăratul Bacovia a rămas acolo, în poezie, iar critica trebuie să-şi asume cu modestie eşecul. Fie el şi parţial.
