Dar în această sintagmă de o banalitate fără margini se ascunde un cuvânt, viaţa, noţiune, termen, cum vreţi s-o luaţi, despre care unii eroi ai ultimelor mele texte epice afirmă pur şi simplu că nu există!
E timpul, este într-adevăr timpul, es ist die hochste Zeit, să purced la o asemenea acţiu
ne, epică, amplă şi intimă confesiune în care să-mi mărturisesc nu numai viaţa, periplul existenţial, aventurile, eşecurile, cele câteva reuşite care au fost mai degrabă pe terenul scrisului, al ficţiunii romaneşti, ca şi dezamăgirile aspre, dureroase, unele teribile, nu lipsite de o anume doză de mister, datorate nu rareori propriei mele firi. Şi mai puţin oamenilor sau istoriei.
Cum o afirmam şi în primul volum al tetralogiei mele Sensul vieţii, vin dintr-o familie din ceea ce s-ar numi mica burghezie de provincie: tatăl, preotul Greco-catolic Vasile Breban, fiul protopopului Nicolae Breban care a zidit o frumoasă biserică în satul Cicârlău. de pe lângă oraşul Baia-Mare, unde m-am născut eu însumi, ei înşişi descendenţi ai unor generaţii de preoţi ai Bisericii Unite cu Roma, veniţi din Maramureş, satul Breb, probabil, vieţuind pe lângă ţăranii şi oamenii acestor locuri, luptând nu numai perntru credinţa lor, dar şi pentru limba şi istoria acestor locuri, pentru drepturile românilor mult vitregiţi şi umiliţi în secole de dominaţie austro-maghiară.
După mamă, Constanţa Esthera Olga Bohmler, mă trag dintr-o spiţă de şvabi, care, în secolul al XVIII-lea, sub domnia Mariei-Tereza au colonizat ceea ce azi numim Banatul sârbesc şi românesc, „petecul de pământ” cuprins între Belgrad şi Satu-Mare, Timişoara şi Oraviţa, lângă Dunăre. Generaţii de mici meseriaşi şi comercianţi, un străbunic al mamei mele a venit, se pare, din Alsacia-Lorena, îl chema Kuno, transformat în Kunerth, şi era tâmplar de „mobile stil”, păstrez şi acum în casă două piese lucrate de el, un dulap şi un pat Biedermeier. Descendeţii săi au fost comercianţi, bunicul meu, Iozsef Bohmler, căzut în primul război în armata Austriacă a fost secretarul unui mare potentat, contele Szapary ce avea un castel în satul Alberti-Irsa, lângă Budapesta. Unicul frate al Mamei mele cu care se pare că semănam mult fizic, în tinereţea mea mai ales, mare comerciant în „fieroase”, a murit în oraşul Eisenstatd, lângă Viena.
După cum uşor se poate vedea, o descendenţă hibridă, nu numai din punctul de vedere al „spiţei”, al „sângelui”, dar şi al marii distanţe fizice şi culturale, istorice chiar, între cele două clanuri. Dar nu cred că prin asta aş fi o mare raritate pe solul etno-genetic a ceea ce numim azi, după un secol, România, mulţi, foarte mulţi cetăţeni români se trag din combinaţiile cele mai diverse, spectaculoase şi „colorate” etnic şi geografic posibile şi dacă pentru unii sceptici şi defăimători ai neamului nostru, cel românesc, această diversitate de „sânge”, tipică de altfel întregii zone pe care o numim a centrului sau sud-estului european, ei o clamează ca pe un impediment major în ceea ce numim unitate naţională, eu consider – şi sunt sigur că nu sunt singurul! – că tocmai această diversitate şi „izbire” de seminţii, familii, istorii şi moravuri nu rareori antagonice. ne-au dat această energie, această vitalitate rară şi capacitate formidabilă de creaţie, pe care unii gânditori, mai ales ardeleni, nu au ezitat să o consemneze. Dacă, bineînţeles, ştim să ne gerăm caracteristicile şi să ne punem cu adevărat în valoare realele atuuri, cu osebire în vremuri de răscruce. Vremuri, timpuri ale tiraniei unuia sau altuia din imperiile ce ni se învecinează şi care vor pofti întodeauna, viclean şi cinic, la locul bogat, de-o parte şi de alta a Carpaţilor, la nord de Dunăre, loc, ţinut mândru şi de o mare armonie a reliefului, vegetaţiei şi resurselor sale naturale, ţară căreia Imperiului Roman i-au trebuit aproape două secole ca să o cucerească.
M-am născut în provincie, Baia-Mare, apoi cum, la cedarea Ardealului de nord de către Hitler maghiarilor lui Horty, statul român a pus la dispoziţia funcţionarilor publici mijloace de evacuare pentru cei care se „refugiau”, tatăl meu, patriot român, încurajat de enoriaşii săi, ţărani ai satului Recea din periferia 
Băii-Mari, a refuzat să plece şi primul meu an de învăţământ, la şase ani, la şcoala primară din sat, am făcut-o cu manuale maghiare; dar cum tatăl meu „nu-şi ţinea gura” şi chiar în predicele sale în biserică nu ocolea să amintească că facem parte din neamul mândru românesc, descendenţi ai lui Traian, a fost târât la închisoarea din „Oradea-mare”.
De acolo a reuşit să fugă, ascuns de mecanicul român în tenderul de cărbune al unei locomotive, care căra doar materiale de război în acea iarnă a lui 1941 în care se pregătea frontul de Est contra Uniunii Sovietice. În absenţa lui, Mama a vândut averea familiei ce consta mai ales din dota ei bogată, bani, mobilă, batoză de treierat (tata s-a însurat fecior-sărac, al treisprezecelea copil al protopopului Nicolae Breban din Cicârlău, făcuţi cu aceiaşi femeie, Elena, născută Roman de Jugastra cum atestă şi mormântul unic din curtea bisericii care se înalţă ca o catedrală, zidită, cum spuneam, tot de el). Cei doi soţi s-au întâlnit, aproape din întâmplare, în oraşul Lugoj, în Banat, pe malul Timişului, care găzduia şi o Episcopie greco-catolică; dar era, nu-i aşa, o vreme fastuoasă şi prielnică unor ample întâmplări tragi-comice, absurde, ridicole dar şi fatale cum se întâlnesc mai ales în paginile unor romancieri harnici de-a doua mână.
… Da, e adevărat, îmi intitulez acest op cu un titlu pe jumătate modest, aproape umil, şi pe jumătate arogant, cu pretenţia de a-mi afişa biografia şi întâmplările care o împestriţează, ca pe ceva… interesant! Meritoriu a fi adus la cunoştinţa publică – Viaţa mea.
Dar în această sintagmă de o banalitate fără margini se ascunde un cuvânt, viaţa, noţiune, termen, cum vreţi s-o luaţi, despre care unii eroi ai ultimelor mele texte epice afirmă pur şi simplu că nu există! E o simplă şi gogonată reducţie a unor fenomene şi procese, segmente şi scene care, privite dintr-un anume unghi, necesarmente subiectiv şi de la o anume distanţă, pot da impresia unui întreg. A unui unic proces şi fenomenalitate care se învârte în jurul unei anumite persoane, aflată, ca şi alte milioane, pe talazurile mari ale unui anumit timp, cel pe care l-am putea numi „social”, „timpul social”, al „celor mulţi” şi veşnic trecători!… Viaţa cuiva ca o felie din existenţa tuturor sau un pur şi stingher segment din fenomenalitatea unui secol, a unei anumite zone climaterice, impregnată mai mult sau mai puţin de prejudecăţile şi idiosincraziile locului. Şi căreia, „autorul”, prin reducţii multiple şi generalizări abuzive, vrea şi pretinde să-i dea o anume unitate, poate chiar şi o anume „caracteristică”, „referenţialitate”, mai ştii, poate chiar şi „semnificaţie”!
Da, cum spuneam, „o felie”, şi pe acest „concept”, pe această „idee epică”, marele constructor de „lumi epice”, la sfârşitul secolului XIX francez, Emil Zola, a făcut epocă în literatura continentului. Creator nu numai de „lumi”, dar şi de „limbaj”, cum afirmam în unele din textele mele, şi din care s-au hrănit multe literaturi naţionale, printre care şi cea autohtonă, românească, prin Liviu Rebreanu şi al său Ion, cum se ştie, reuşind aceasta şi cu o anume întârziere faţă de marele Apus, dar şi faţă de cel de la Răsărit, cel rusesc, să creeze o fundaţie cât de cât solidă, perenă, genului amplu epic, numit roman, ce urma – şi o face şi azi! – să devină stâlpul de susţinere al întregului continent al literelor. Mă refer la „acel roman”, construcţie amplă epică, pe care genialii pionieri ai geniului, franţuzul Balzac şi contele rus Tolstoi, l-au scos din nişa sa frecventată de „bone”, de menajere adică şi de inşi avizi de scene tari, pipărate sau „enigmatice”, urcându-l pe treptele cele mai înalte ale spiritului, clădind adevărate catedrale cu pereţi nevăzuţi, dar cu altare, stâlpi, cupole şi vitralii de-un unic şi misterios spectacol. Apoi, descendenţii lor, un Marcel Proust, un Faulkner, Th. Mann, Th. Hardi sau D.H. Lawrence au dus acest „product” până la limitele cunoaşterii, lărgind enorm anvergura, capacitatea psihicului uman de a cuprinde arii diverse ale spiritului, încât filosofi contemporani nu obosesc de a cita personaje şi procese, „cazuri”, dar şi idei „revoluţionare” ce au neliniştit un secol din romanele unui Marcel Proust sau Dostoievski. Şi poate e mai puţin uimitor decât pare că la o distanţă continentală şi civilizatorie de vreo 5.000 de km, dar cam în aceaş timp, Nietzsche şi Ivan Karamazov anunţă acele scurte şi parcă fatale propoziţii pe care nici azi nu le desluşim prea bine: „Dacă Dumnezeu nu există, totul e posibil!” Sau, francamente „Der Got ist tot!”, „Dumnezeu e mort”!
Da, prieteni, după cum vedeţi din acest lung excurs tipic autorului care sunt – şi care peste un alt timp va fi sau nu va mai fi, vaste sujet! – viaţa, da, există dar numai în formă epică, căreia eu i-am închinat energia şi timpul pe care, poate nechibzuiţi, mi l-au acordat Zeii! (Cărora, recent, le-am închinat un volumaş de poeme, în siajul lui Hölderlin, numit Cânturi, şi cu insolenţa tipică unui diletant în ale poeziei, îi invitam pe sus-numiţii Zei să revină printre noi, crezând eu, autorul acestui minuscul op, că rătăcirile grave şi falsele probleme, crime şi enorme fundături în care se rătăceşte omenirea de azi, cea europeană cu siguranţă, se datorează „absenţei” lor! În spiritul nostru, se înţelege, în prejudecăţile noastre fundamentale. Şi atunci, eu, în haina provizorie de poet-bufon îi chem să alerge, să sufere, să ierte şi să judece, să moară şi să petreacă cu noi la nunţile noastre imaginare, să înveţe şi să se contagieze, de ce nu, de bolile, de erorile noastre necesare, de visele noastre, da, îi îndemn pe Zei, nici mai mult, nici mai puţin, să pătrundă pe vastele pajişti şi în clădirile baroce sau nu ale oniricului! Şi-atunci, mai ştii, poate, ajutaţi încă odată de ei, ne va veni mintea la cap, vom părăsi cu o imensă uşurare auto-străzile atâtor nimicuri, otrăvurile atâtor falşi profeţi şi revoluţionari, regăsind acea cărăruie fermecată ce se pierde în peisajul bogat şi verde şi care, mai ştii, ne va conduce încă odată, ca şi în infinita şi niciodata reala noastră copilărie la acel zid rotund, nu foarte înalt, încărcat de ciorchini de verdeaţă, care însă ascunde o poartă sau o portiţă ce ne-ar putea primi; mai ştii, poate chiar… „salva”!)
■ Fragment
