În ţara unde Ortodoxia şi‑a aflat casa şi limba originară, secularismul a învins, cel puţin pentru moment, Biserica. Iar clerul, în parte, n‑a cârtit. S‑a supus. Metodele coercitive au dat roade. În Georgia, ţara unde s‑a născut Stalin, clerul face frondă şi îşi continuă misiunea pământească şi cerească…
Încă o zi măcar pe jumătate irosită în frământări şi incertitudine. Când vom scăpa?, cum vom scăpa?, vom scăpa? Cât vom mai fi ţinuţi captivi în neputinţa noastră de a reacţiona, în ce măsură am fost deja transformaţi din oameni în mutanţi gata să primească nedigerată orice manipulare, cărora să li se inducă atât de uşor frica?
Acum ies multe la suprafaţă. De exemplu, incapacitatea noastră de a ne mai păsa şi de semenul nostru mai puţin avantajat. Cu mici excepţii, desigur, ca întotdeauna. Şi când zic asta mă gândesc la prietena mea Cristina, care s‑a dus să doneze sânge pentru cineva care avea nevoie urgentă. Cristina a sfidat orice pericol, real sau imaginar, şi a făcut‑o. Eu, de pildă, nu m‑aş fi încumetat la asta decât pentru cineva foarte, foarte apropiat. Ea a făcut‑o din pură omenie. Raiul aşa se construieşte, puţin câte puţin, din preaplinul de suflet al fiecăruia.
La începutul demenţei coronavirusate am scris câteva gânduri ce porneau de la fotografia trucată a „Cinei” lui Leonardo, cu sala golită de Domnul şi de Apostolii Săi, imagine a lumii desacralizate şi robotizate în care am ajuns să trăim. O lume din care Dumnezeu şi cu juraţii Săi s‑au retras o vreme pentru deliberare. Astăzi am primit un fel de replică a acelei imagini, opusul ei total, desăvârşit. O simplă fotografie care mi‑a sugerat raiul aici, acum, în deplinătatea urgiei, a nebuniei, a prigoanei. Încă o dovadă că Hristos nu‑i părăseşte pe cei care au curaj, căci doar El ne‑a îndemnat: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”
E vorba despre o fotografie din dronă a unei Liturghii în aer liber, în curtea unei biserici din Georgia, una dintre cele mai vechi ţări unde a fost oficializat creştinismul, dar şi ţara unde s‑a născut… Stalin. Ei bine, în ţara asta clerul superior a refuzat să se supună autorităţilor şi să interzică accesul creştinilor la slujbe. Cei mai mulţi vor zice, sigur, ce nebunie!, ce inconştienţă! În plină pandemie, când comandamentul mondial este: stai izolat până la a te izola chiar de tine însuţi şi, mai ales, până a te izola de Dumnezeul tău, devenit între timp „contagios”!
Revin la fotografie. Pentru a se proteja, în limitele raţionalului, creştinii participanţi la slujbă, nu mai mult de 50‑60, sunt separaţi între ei, dar atât de firesc şi de civilizat, încât nimic nu pare nelalocul lui. Jos, pe caldarâm, cineva a desenat corole de flori cu câte opt petale, delimitând astfel locul fiecăruia, menit să‑l distanţeze corespunzător de ceilalţi. Impresia produsă de aceste desene simple este însă atât de puternică! Iată că cineva s‑a străduit şi a reuşit să îndulcească starea de „criză”, de ieşire din rânduiala firească. A reuşit atât de bine încât mie, cel, puţin, imaginea mi‑a sugerat un mic colţ de rai, un spaţiu unde Dumnezeul pe care‑l hăituim deja de nişte sute bune de ani, şi mai ales în ultimele decenii, a reuşit să‑şi afle loc de odihnă, de tihnă şi de binecuvântare.
Creştinii georgieni din fotografie au în dreapta lor o biserică veche, iar în faţă, probabil, un altar de vară sau un altar improvizat, unde preoţii oficiază slujba. Pare o zi însorită. Culoarea hainelor cu care sunt înveşmântaţi oamenii exaltă albul corolelor pictate pe caldarâm. Fiecare stă în floarea lui, ca albina plecată să culeagă nectar. Cei mai mulţi au capetele plecate. Atitudinea de rugăciune şi reculegere trece dincolo de imagine.
Se poate, deci, „să dai Cezarului ce e al Cezarului, iar lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu”.
Privind fotografia din Georgia mi‑am amintit de cele mai fericite momente trăite de mine în Patria Ortodoxiei, în Grecia. Acum Grecia e singura ţară ortodoxă unde s‑a interzis oficierea Liturghiei şi împărtăşirea credincioşilor. Asistăm, sigur, la o inversare a polilor. În ţara unde Ortodoxia şi‑a aflat casa şi limba originară, secularismul a învins, cel puţin pentru moment, Biserica. Iar clerul, în parte, n‑a cârtit. S‑a supus. Metodele coercitive au dat roade. În Georgia, ţara unde s‑a născut Stalin, clerul face frondă şi îşi continuă misiunea pământească şi cerească. Sfânta Liturghie continuă să fie oficiată, creştinii se adună în numele lui Hristos pentru a‑L aduce împreună cu ei.
Fotografia din Georgia mi‑a amintit de întâlnirile imateriale ale sufletului cu Hristos, cu Maica Domnului şi cu sfinţii în bisericuţe sau mănăstiri minuscule, pierdute pe câte o insulă îndepărtată ori prin munţii Greciei, în dimineţi cu lumină orbitoare, în amieze potopite de căldură, în zile de iarnă blândă, de primăvară timpurie. Mi‑a amintit de Muntele Pelion înveşmântat în florile albe ale migdalilor înfloriţi, într‑un mijloc de februarie de acum mai bine de un deceniu. Între timp, umanitatea a alunecat vertiginos spre prăpastie.
Dacă îmi pun acum, la sfârşitul acestor gânduri, întrebarea unde s‑au retras pentru deliberare Iisus şi Apostolii Săi, când au plecat din sala Cinei de Taină, mă bântuie răspunsul că s‑au retras în curtea acelei biserici din Georgia, unde creştinii stau în rugăciune ca albinele în mijlocul corolelor albe, pictate pe caldarâm.
Luiza Barcan
