„Cei doi au relaţii din ce în ce mai reci, ea îl bănuieşte că este atras de alte femei şi nici nu greşeşte, căci el se îndrăgosteşte de o studentă de‑a sa (Juliette Lewis). Povestea soţilor care constată falimentul sentimental a dat multora senzaţia că îi ascultă pe «adevăraţii» Woody şi Mia”…
Specialiştii în sănătate mentală ne avertizează cât de important este ca, în aceste zile de izolare socială, să ieşim din monotonie, marcând diferenţa dintre o zi şi alta. O bună metodă de a ocoli pericolele anxietăţii şi paranoiei ar fi şi încercarea de a restabili rutina profesională – atât cât se poate – chiar dacă, în cazul meu, frecventarea cinematografelor rămâne încă (nu se ştie câtă vreme) prohibită, iar premierele cinematografice amânate sine die. Sigur, rămâne opţiunea vizionării filmelor online, pe platforme de streaming, sau difuzate de televiziuni. Titlurile rămase nevăzute sunt fără număr, dar nu merită decât puţine multă atenţie. O bună practică în astfel de momente deprimante ar fi revederea (însoţită de reevaluarea) unor filme validate de recunoaşteri critice şi de succesul de stimă sau de public şi – cu atât mai bine – dacă ele aduc acea doză de umor, aşteptat ca un antidot pentru disperare.
O interesantă coincidenţă a făcut să putem revedea unul dintre filmele marelui comic american Woody Allen (84 de ani, unul dintre ultimii mari cineaşti în viaţă), Bărbaţi şi neveste/ Husbands and Wives (1992) în acelaşi timp cu lansarea cărţii sale autobiografice Apropo de nimic/ Apropos of Noting, apărută în plină pandemie la editura Arcade Publishing. A fost un eveniment mult comentat, în contextul dramatic al crizei coronavirusului, mai ales că ediţia apărea după ce o altă editură, Hachette, anulase publicarea ei în urma boicotului unor angajaţi instigaţi de Ronan Farrow, fiul lui Allen şi al actriţei Mia Farrow.
Poate că nu toată lumea înţelege motivele energicei şi necruţătoarei campanii contra apariţiei volumului, condusă de tânărul devenit celebru după ce a susţinut campania mişcării feministe #Me Too împotriva producătorului Harvey Weinstein, acuzat de multe actriţe de hărţuire sexuală şi în final condamnat. Ronan Farrow a publicat o serie de articole despre acest caz, în The New Yorker, pentru care a primit premiul Pulitzer. Profitând de contextul valului de dezvăluiri care au vizat şi alţi oameni de la Hollywood acuzaţi de abuzuri sexuale, el a redeschis şi dosarul acuzaţiei de pedofilie intentat lui Woody Allen de actriţa Mia Farrow, după ce regizorul a părăsit‑o şi s‑a căsătorit cu fiica ei vitregă, Soon Yi (care e şi azi alături de regizor), coreeana înfiată de vedetă împreună cu fostul ei soţ, compozitorul André Previn. Multă cerneală a curs atunci în presa de pe tot mapamondul, cu luări de poziţie pro şi contra cineastului, al cărui gest egoist şi ultragiant a provocat mânia şi setea de răzbunare a celei care a fost partenera lui de viaţă un deceniu şi a fost distribuită (cu o singură excepţie) în toate filmele realizate de el în aceşti ani. Mia Farrow a avut atunci parte de cea mai strălucitoare perioadă a carierei sale, interpretând cu talent partiturile foarte bine scrise pentru ea de Allen (vezi Zelig, 1983, Trandafirul roşu din Cairo, 1985, Hannah şi surorile sale, 1986, O altă femeie, 1988, Alice, 1990, şi Bărbaţi şi neveste, 1992). Premiera ultimului dintre ele a avut loc după declanşarea scandalului mediatic iniţiat de actriţă, care îl acuza pe trădător că ar fi abuzat‑o sexual şi pe fiica lor adoptivă, Dylan, în vârstă de 5 ani. Ancheta declanşată de procuratură, ca şi cea paralelă, întreprinsă de o organizaţie pentru monitorizarea abuzurilor asupra copiilor au stabilit însă că e vorba de o acuzaţie falsă şi că declaraţia copilei a fost regizată de mama adoptivă, dornică de răzbunare. Celălalt copil adoptiv al celor doi, Moses, a depus mărturie în favoarea tatălui şi şi‑a reluat depoziţia în această perioadă, când acuzaţiile contra cineastului au fost readuse în atenţia opiniei publice de Ronan Farrow, având ca efect anularea premierei noului film al lui Allen, O zi ploioasă la New York/ A rainy Day in New York (2019) şi plasarea numelui său pe „lista neagră” a hărţuitorilor care n‑au ce să caute pe ecranele americane. Deşi susţinătorii europeni ai regizorului au sărit să‑l apere şi l‑au ajutat să facă un nou film (Rifkin `s Festival, producţie spaniolă), el a simţit nevoia să se apere de acuzaţii, măcar în virtutea practicii „să ascultăm şi cealaltă parte”, publicând autobiografia care a văzut, în fine, lumina tiparului (deocamdată în Statele Unite şi Italia, urmând să apară şi în Franţa, Germania, Spania, Italia).
Revin la filmul revăzut recent pe micile ecrane din România, Bărbaţi şi neveste, o extraordinară dovadă că un adevărat autor îşi hrăneşte opera cu propria biografie. Analogiile dintre situaţia eroilor principali, Gabe (Allen), romancier şi profesor universitar, şi soţia lui, Judy (Farrow), redactor la o revistă, sunt frapante şi anticipează ruptura. Descriam situaţia astfel, în monografia mea despre cineast, publicată la Editura Ideea europeană: „Cei doi au relaţii din ce în ce mai reci, ea îl bănuieşte că este atras de alte femei şi nici nu greşeşte, căci el se îndrăgosteşte de o studentă de‑a sa (Juliette Lewis). Povestea soţilor care constată falimentul sentimental a dat multora senzaţia că îi ascultă pe «adevăraţii» Woody şi Mia[1]”. Iar senzaţia de autenticitate este întregită de stilul documentarist de filmare, cu camera pe umăr, înregistrând mişcările bruşte ale personajelor surprinse deseori în plină criză de isterie.
Remarcam, tot în monografia citată, că „povestea unei crize conjugale este reflectată «în oglindă» de criza unui cuplu de prieteni, Jack (Sidney Pollack) şi Sally (Judy Davis). Fiecăruia dintre partenerii acestor două căsnicii li se oferă şansa unui flirt, care poate duce la fericirea exaltantă sau la catastrofă. Ultima variantă îi este rezervată tocmai personajului interpretat de Allen, căci profesorul îndrăgostit ca un adolescent de studentă găseşte în ea un judecător sever al romanelor sale. Ea simte plăcerea perversă de a‑l ofensa şi de a‑i reteza elanurile sentimentale. Până la urmă, scriitorul iese destul de şifonat din această relaţie, cu sentimentul că s‑a compromis cu o pasiune ridicolă”[2].
Probabil că asumarea rolului de perdant a fost o încercare a regizorului de a o face pe Mia Farrow să se simtă mai bine, mai ales că personajului ei îi este rezervat un final aproape fericit, alături de un alt bărbat (jucat de Liam Neeson). Ceea ce s‑a întâmplat ulterior în viaţa reală a cuplului Allen‑Farrow nu a reuşit să pacifice despărţirea şi escaladarea urii s‑a extins, după cum se vede, până azi.
Cartea Apropo de nimic dedică o parte din cele 400 de pagini acestui episod, incluzând şi extrase din dosarele procesului, constituind, după unii comentatori, partea cea mai puţin agreabilă a volumului. Cu toţii apreciază descrierile amuzante, mai ales despre copilărie şi adolescenţă, latura funny a permanentei strategii de autodepreciere a cineastului‑scriitor‑actor, cu darul replicilor aforistice.
Iată un exemplu de umor autocritic, în care evaluează semi‑eşecul de box office al filmului Umbre şi ceaţă/ Shadow and fog: „Urmând probabil cerinţele lui Aristotel privind mila şi frica, publicului i s‑a făcut milă de mine, în timp ce investitorii au învăţat semnificaţia cuvântului frică”. Sau, un alt exemplu, ca o concluzie privind rolurile feminine foarte bine scrise de el, pentru multe actriţe (unele câştigătoare de Oscar – Diane Keaton, Diane Wiest, Cate Blanchett, Mira Soevino): „Am scris multe partituri pentru femei, inclusiv unele savuroase. De fapt, pentru un tip care a intrat în colimatorul zeloşilor de la #MeToo, amintirile mele despre sexul opus nu sunt rele deloc”.
Multe asemenea pasaje fac deliciul lecturii cărţii lui Woody Allen, pe care sperăm să o citim şi în traducere românească.
Note:
[1] În Woody Allen, bufon şi filosof, Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, 2004, p.125.
[2] În Woody Allen, bufon şi filosof, Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, 2004, p.125.
Dana Duma
