Sorogoyen acuză imaturitatea unui tineret care preferă cinismul angajării sentimentale. Fără a fi un mare film, Stockhlom impune prin rigoare, rafinament scenografic şi nu în ultimul rând prin interpretarea cuplului actoricesc Javier Pereira şi Aura Garrido, premiat de juriu.
Cel mai mare (la figurat şi la propriu) festival de cinema din România şi-a plasat a 13-a ediţi
e sub deviza „Salvaţi sala de cinema!”. Atât prin manifestările menite să susţină campania (proiecţii, conferinţe), cât şi prin filmele selecţiilor competitive şi complementare, a 13-a ediţie a festivalului clujean a susţinut mai mult ca oricând cinemaul prea rareori sau timid prezentat în sălile din România. Cum majoritatea zdrobitoare a ecranelor se află în multiplexurile din mall-uri, semnalul de alarmă pentru salvarea puţinelor cinematografe deschise filmelor „celelalte” se cerea dat şi susţinut prin titluri relevante.
Organizatorii au reuşit să activeze reflexele cinefile ale locuitorilor Clujului, oraş universitar dintre studenţii căruia s-au recrutat cei mai mulţi voluntari, dar şi spectatori. La oferta de program a TIFF-ului de anul acesta au răspuns însă şi mulţi cinefili din România şi din străinătate, dornici să cunoască noi tendinţe cinematografice şi peliculele care forţează limitele (promise de selecţionerul unic, Mihai Chirilov).
Creaţiile cele mai provocatoare au fost, ca de obicei, incluse în secţiunile complementare Supernova, Ochi pentru ochi (din care s-a ales Premiul FIPRESCI- Calvarul/ Calvary, în regia irlandezului John Michael McDonagh ), Fără limită, Umbre, dar nu au lipsit nici din competiţia principală. Printre acestea se numără şi lungmetrajul iranian Peştele şi pisica de Shahram Mohri – un thriller realizat dintr-un singur cadru-secvenţă. Mişcările fluide ale aparatului de filmat urmăresc (deseori dintr-un punct de vedere subiectiv) activităţile unor tineri aflaţi într-o tabără de vară şi interacţiunile lor cu probabilii asasini care iau viaţa unora dintre ei. Cinemaul iranian îşi confirmă prin acest film abilitatea folosirii planurilor lungi dar şi subtilitatea deciziilor estetice, sugerând şi nu arătând ororile inspirate dintr-un caz real de canibalism. Din păcate acest titlu a rămas în afara palmaresului, juriul preferând o altă producţie iraniană, Câinele/ Paat (regia Amir Toodehroosta), o poveste cu tâlc despre mentalităţile fundamentaliste, câştigător al unei Menţiuni Speciale a Juriului.
Câştigător ex aequo al aceleiaşi menţiuni, Umbra albă/ White Shadow, de Noaz Deshe (coproducţie Italia-Germania-Tanzania) depune mărturie despre alte mentalităţi retrograde cu efect criminal, vorbind despre albinoşii din Tanzania. Un fel de docu-dramă despre discriminarea acestor victime ale unei boli dermatologice care îi transformă în minoritari albi printre majoritarii de culoare, filmul include pasaje de o violenţă extremă, amendată de inserţii umoristice aproape suprarealiste.
Discriminarea împinsă până la violenţă criminală este şi tema centrală a peliculei poloneze premiate pentru Cea mai bună regie (Zgârie-nori suspendaţi de Tomasz Wasilewski). Poveste a unui trio amoros format din doi bărbaţi şi o femeie se încheie cu uciderea celui cu orientare homosexuală recunoscută, filmul devine un fel de declaraţie de război la adresa atitudinii homofobe majoritare din Polonia catolică.
Filmul care domină palmaresul, Stockholm (regia Rodrigo Sorogoyen, Spania), câştigător al Trofeului Transilvania, este o mică producţie realizată prin crowdfounding, care transformă povestea unei iubiri de-o seară într-un portret 
de generaţie. Întâmplarea derulată pe parcursul a mai puţin de 12 ore este cronica întâlnirii, într-un club de noapte, dintre un El expert în cuceririle instantanee şi o Ea care rezistă la început eroic, pentru a ajunge la ivirea zorilor în casa tânărului. Ceea ce se petrece după trezirea ei este marcat de o ruptură de ton şi de ritm, justificată de reacţia ofensată a fetei în faţa bruştei schimbări de atitudine a donjuanului care o tratează ca pe-o cucerire facilă, după declaraţiile şi gesturile romantice din seara trecută. Dacă prima parte aminteşte de discuţiile lejer frivole şi amuzante dintre îndrăgostiţii lui Richard Linklater din Înainte de răsărit / Before sunrise, partea a doua duce cu gândul la replicile încărcate de resentimente din teatrul lui Dürenmatt. Gestul extrem al tinerei care nu suportă sa devină (poate din nou) victima unui pariu de seducere destabilizează aşteptările spectatorului în faţa a ceea ce demarca ca o comedie romantică despre tineri. Sorogoyen acuză imaturitatea unui tineret care preferă cinismul angajării sentimentale. Fără a fi un mare film, Stockhlom impune prin rigoare, rafinament scenografic şi nu în ultimul rând prin interpretarea cuplului actoricesc Javier Pereira şi Aura Garrido, premiat de juriu.
Din palmares mai reţinem pelicula bulgară Viktoria de Maya Vitkova (Premiul Special al Juriului), o rememorare a comunismului în cheie umoristico-grotescă. Povestea unei fete nedorite de mamă (care nu reuşeşte să o avorteze), devenită un fel de protejată a liderului Todor Jivkov, se dezvoltă în episoade care trec în revistă aberaţiile ultimilor ani ai regimului comunist. Cu episoade ingenios regizate, ca acelea care demască triumfalismul ridicol al trecutului, filmul îşi asumă excesiv de multe teme, dintre care cea feministă e pusă în umbră de satira politică.
Rememorarea trecutului recent a marcat tematic şi secţiunea Zilele filmului românesc, dar şi singura peliculă inclusă în competiţia principală, prezentată în avanpremiră naţională, Quod erat demonstrandum de Andrei Gruzsniczki. 
Premiat cu Premiul special al juriului la Festivalul de la Roma, al doilea lungmetraj al regizorului este o dramă cu accente de thriller despre controlul vieţii personale în comunism. Filmând în alb-negru, Vivi Drăgan Vasile sporeşte dramatismul unor destine confruntate cu constrângerile insuportabile aplicate intelectualilor suspectaţi de a gândi liber. Guzsniczki pune pentru prima dată în valoare , în roluri de prim-plan, doi prestigioşi actori de teatru, Sorin Leoveanu şi Ofelia Popii. Celălalt lungmetraj despre comunism prezentat în avanpremieră la TIFF, Poarta Albă de Nicolae Mărgineanu este o descindere în infernul lagărului de muncă forţată de la Poarta Albă, în anul 1949. Şi aici regizorul optează pentru expresivitatea alb-negrului evocând cu sobrietate drama unor tineri trecuţi prin ritualuri de umilire şi pedepse corporale aplicate de gardieni zeloşi.
Tot din trecutul comunist se inspiră şi Closer to the Moon, filmul lui Nae Caranfil care a surprins prin abordarea unui eveniment dramatic, jaful comis asupra unui transport al băncii naţionale şi pedepsirea vinovaţilor, în termenii comediei. Aproape o comedie este şi Sunt o babă comunistă de Stere Gulea, unde trecutul este evocat în flash back-uri care explică parcursul biografic al eroinei principale, o fostă muncitoare sceptică în privinţa binefacerilor capitalismului. O trădare din trecut descoperită în prezent prin consultarea dosarului de la CNSAS de personajul principal devine declanşatorul poveştii în Roxanne de Vali Hotea.
Dar peliculele despre trecut nu au fost preferatele juriului, care a acordat Premiul pentru debut sensibilei poveşti despre o regăsire tată-fiu, Câinele japonez de Tudor Cristian Jurgiu, în timp ce Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru secţiunea Lungmetraj a revenit originalului şi inclasabilului Al doilea joc de Corneliu Porumboiu. Probabil că juriul a ţinut să amintească, în acest fel, importanţa cineaştilor din prima linie a noului cinema românesc, dintre care numai Porumboiu a fost prezent la apel. Ediţia 2014 a TIFF-ului ne-a făcut să reflectăm asupra evoluţiei cinemaului nostru, aflat într-un proces evident de diversificare. Prezenţa comediilor care fac totul pentru a cuceri publicul, Selfie de Cristina Iacob şi America, venim! de Răzvan Săvescu marchează o posibilă nouă direcţie. O tendinţă asupra căreia voi reveni.
