Viaţa ca „ciornă” şi moartea ca operă
Mama şi fiul (Tatiana Ţîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi, roman, 2017, ediţia a VII‑a, 2019, Ed. Cartier, Chişinău) trăiesc în Franţa de nord, într‑un sat dintr‑o zonă de pescari. În Franţa, numită de ea „cea mai frumoasă ţară de pe glob”, urma să moară senină şi împăcată. Aleksy, povestitorul, în prezent, iubeşte mult satul francez. Atunci, în vară, ei, polonezi din Haringey, la nord de Londra, se confundaseră cu turiştii englezi. Mediul e unul de emigranţi. Copiii sunt Varga, cehă, şchioapă, Karim, „un idiot cu inimă”, Kalo, a cărei mamă se prostituează în Spania. Aneta, prietena mamei, moartă şi ea, ori fiul ei, Miłosz, sunt tot polonezi. Fetele Jude şi Moira, viitoare soţie, îi rămân „sigurele vedenii atrăgătoare din creierul meu putred”. Va recunoaşte şi că mama, şi Moira au fost „singurele femei din viaţa mea care m‑au iubit”. Mai mult decât iubirea mamei, iubirea Moirei a „răspuns la toate întrebările”. Înţelege totul când, într‑un accident cu Moira, el rămâne „fără picioare”. Ar vrea să uite mai ales ultimii zece ani când i‑a distrus fetei viaţa.
Aleksy, cel cu ochii albaştri, (auto)biograful, scrie că nu doar mama avea ochii verzi, ci şi sora lui, Mika, moartă la şase ani. O primă notaţie, însă, consemnează enigmatic faptul că ochii verzi şi frumoşi ai mamei erau „o greşeală”. În ochi îi va descoperi suferinţa: „Ochii mamei plângeau înăuntru”. El rămâne stăpânit de amintirea şi dorul pentru ochii ei. Iată şi un transfer sinecdotic ochi‑casă, din prima parte a cărţii: „Casa mă privea de sus ca o faţă de om mort, cu obloanele verzi în loc de pleoape.” (Ano)timpul prozei este şi el misterios (de neînţeles, o va lămuri finalul naraţiunii): a fost o „vară nelegitimă”. În fapt, aflăm în cuprinsul epic: „O ultimă vară pe care să o trăiască şi ea ca un cancer turbat.”
Cartea, relatare la persoana întâi, se restrânge la perspectiva asupra lucrurilor a unui personaj, fiul Aleksy. Timpul prezent, al scrisului („când scriu aceste rânduri”), este la vârsta maturităţii, care se reflectă şi stilistic, dar perioadele vieţii se reproduc convingător. Miza sa existenţială, într‑o viaţă de netranscris pe curat, este religioasă şi estetică: va ajunge‑n rai, crede, după „ciorna asta de viaţă”.
Naraţiunea scoate din memoria transformată evenimentele după douăzeci de ani. Naratorul e acum un pictor tocmai eliberat de droguri, care a vândut un tablou, Taina avortonilor de flori, cu un sfert de milion de lire sterline, unui japonez sinucis după pierderea fiicei. De zece ani este un pictor celebru trecut prin nebunie, socotit „geniu dereglat”, după cum îi răstălmăceşte viaţa şi opera o jurnalistă ucraineană.
Copil, el a fost internat într‑un sanatoriu psihiatric, unde psihiatra se „încurcase” cu tatăl lui Jim, prietenul lui pe care părinţii ar fi vrut să‑l vândă pentru organe. Internarea s‑a întâmplat după moartea mamei, când a stat cinci luni la un „spital pentru alienaţi mintal”, unde a făcut terapie prin artă, iar peste doi an s‑a căsătorit cu Moira. Expresia artistică a picturii lui nu e clinică. Pictează nu din boală, dar peste ea. Într‑un interviu se explică: „unele imagini se repetă sau se suprapun, pentru că este imposibil să fii mereu original şi să suferi inedit, chiar şi atunci când eşti nebun ca mine”. Şi mai clară e distincţia stilistică estetic‑maladiv. În pictură, „stilul unui nebun nu diferă prea mult de cel al unui începător”.
Vara… aduce‑n proză un univers nou, cu o autenticitate izbitoare în relatare. Cartea e scrisă la îndemnul psihiatrului, ca să poate picta. Un produs artistic secundar, prin urmare. Provocat să picteze, bolnavul trăieşte succesul pentru originalitate. În scrisul cărţii autobiografice evidenţiază memoria, imaginaţia, deci ficţiunea, şi mult mai puţin reconstituirea faptică. Arta e trăită ca uimire şi subiacentă „filosofie”: „E ciudat cum poţi construi o viaţă nouă din rămăşiţele altor oameni.” Artistul, încă bolnav, e la orice vârstă violent, uneori şi‑n fapt, deseori verbal până la obscuritate poetică. Programatic sfidător, bolnavul pictor şi scriitor compune un „capitol incoerent şi lipsit de sens”, din dispreţ pentru „vreun psihiatru sau vreun critic psihopat”.
Despre tatăl lui, Pavel, care‑i părăsise, Aleksy va afla că fusese alcoolic, şofer de TIR, strivit de un perete într‑un şantier. Cauza nebuniei a fost moartea surorii lui, poate vitregă, Mika, pe când ea avea şase ani, iar el opt. De‑atunci, recunoaşte el, a început tot răul. Moartea Mikăi, într‑o iarnă, a amuţit‑o pe mama şase luni şi pe el l‑a împins să se dea cu capul de pereţi. Faţă de fetiţă, iubirea lor, el simte un dor ajuns până la automutilare. Copil, pe bunică o găsea proastă, laolaltă cu rudele tatălui idioate. Oarbă, bătrâna căzuse în grija unei nepoate. Află şi înţelege (printr‑o ruptură tipologică, precum în cazul mamei) cu totul altceva, că femeia îşi sacrificase tinereţea, viaţa, ea se măritase cu un tractorist ca să hrănească familia. În plus, îi face nepotului terapia uitării. Ca şi visul de dinainte, tot răul şi urâtul dispar: moartea, sărăcia, pierderea profesiei mamei.
Mama lui Aleksy are treizeci şi nouă de ani când fiul capătă o ură de moarte pentru ea. Fusese profesoară de biologie, ajunsă vânzătoare, slujbă părăsită după ce bunica o certase tocmai pentru fiu. Chiar pentru el, ea devine o mamă „absolut străină”. Neiubit de ea, o găseşte amăgitoare, o numeşte nebună ori dementă şi o pedepseşte lovind‑o unde e mai vulnerabilă: o blestemă tocmai pentru că ştie cât e de temătoare de blesteme.
Copilul Aleksy simte greaţă de toate şi de toţi, ajunge bătăuş, drogat, închis vreme de şapte ani într‑o şcoală de retardaţi. Nu doar urăşte, dar se şi urăşte. Sexul (deşi virgin la moartea mamei) şi drogurile îi devin ocupaţii. Tânjeşte, cum mărturiseşte, după curvele din Amsterdam. E posedat de gândul sinuciderii, dar tentaţia morţii îi e dublată de neputinţa de‑a muri. Micul bolnav e o conştiinţă omenească profund înstrăinată: „Regretam că nu m‑am născut târnăcop sau rază, sau termită.” Eliberat, chiar fericit, notează el la maturitate, numai atunci când lua sedativele mamei. Ca atare, îşi rezumă experienţa: „ani la rând viaţa mea a fost o succesiune de ură şi rahat”. A început să se schimbe, cum citim, cu patrusprezece ani în urmă faţă de prezentul confesiunii lui, când a simţit că ura faţă de mamă slăbeşte.
La început, când mama îi anunţă cancerul ei, fiul dedat blestemului este doar mulţumit că se va elibera. Ca un efect întărit, în moartea mamei el străvede deopotrivă moartea bunicii. În scris, după atâta timp scurs, când revine la ultima sa vară trăită împreună cu mama, fiul‑scriitor îşi rupe tipologic personajul, îl întoarce binecuvântător pe altă parte. Ura e oprită şi inversată, tot ce vrea acum privitor la mamă e: „să o dezurăsc”. Descoperim acum un personaj „înglobant”, un supra‑personaj. Mama canceroasă e frumoasă şi seamănă cu fiica moartă şi cu mama ei. Cu toţii sunt, în poveste, „o familie”. Mama însăşi e plină de poveşti. Devin apropiaţi până într‑atât, încât el regretă că ea nu murise mai devreme. Şi mai puternic creşte dorul de sora moartă. Mama cea fabuloasă şi „deşteaptă” e schimbată de boală. Despre tată nu crede că ar fi putut fi astfel modificat. Teoria bolii ca revelator moral‑existenţial, înţelegem că se cade a fi potrivită. Găsesc aici locul să constat că micro‑romanul e gândit acut pesimist, într‑un sens, de data aceasta, general (preponderent occidental): „oamenii sunt bolnavi şi putrezi, şi ştiu asta, dar se prefac sănătoşi şi buni de frică”. Teama de realitate şi adevăr e denunţată şi asumată cu orice risc de omul extras dintr‑o „familie de ucigaşi”, închis instituţional până la optsprezece ani, pe care tratamentele timp de şapte ani l‑au transformat din „neiubit” în „dereglat”. N‑a fost nicidecum eliberatoare, implicit transformatoare, moartea mamei. Recunoaşte că şi după moartea ei a trăit „aiurea”, pradă halucinaţiilor: „Trăiam ca un nimic şi visam ca un nimic”.
Când, în luna august, mama primeşte morfină, amândoi devin tandri, jucăuşi, deja într‑un mod estetic. Ea îi cântă lui colinde, el o aşază‑n cadă ca pe o corăbioară de hârtie pe „prima femeie goală pe care am ţinut‑o în braţe”. Viaţa ajunge tot mai frumoasă, „mai faină”. Fiul, „îmblânzitor de melci”, pe ea însăşi o consideră un melc al lui. Mama (femeia în carapace, cehovian spus) nu murea, dar se „sălbăticea”: „se zbenguie pe plajă ca o căţea bătrână”. Condiţia lor e stranie, incertă: „poate că eram noi anormali”, trăind în mizerie şi hrănindu‑se cu resturi.
Suferinţa mamei nu e idealizată, ea devine insuportabilă. „Te‑am iubit, Aleksy, te‑am iubit cât am putut”, spune şi răstoarnă totul în mintea fiului mama însăşi. Peste durere, iubire maternă, chiar eros aparent dereglat. Aflat cu mama şi Moira într‑o barcă, el face o analogie insolită: „Eu vâsleam ca un penis într‑o găleată.” Mărturiseşte că „Mama era supraexcitată”, cu o săptămână înainte să moară, când se iubeşte cu barcagiul în imaginaţie, alungând eşecul cu cei doi bărbaţi, unul „porc”, altul „neiubit până la capăt”. Fiul mărturiseşte că era virgin.
Aleksy e şi un caz de transformare/vindecare a traumei la modul oniric‑estetic. Un vis care survine schimbă totul în bine pentru toţi. Religia sau morala se subînţeleg: „M‑am despărţit de mama fără ca ea să ştie că am iertat‑o.” De neînţeles, de neconceput ca fiind în „planul” „Dumnezeului polonez”, îi rămân, în ordine, moartea Mikăi, orbirea bunicii, cancerul mamei.
■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar
Marian Victor Buciu