Liviu Ioan Stoiciu este unul dintre cei mai constanţi scriitori din ultimele decenii, scriind şi publicând carte după carte, într‑o generaţie precum a „optzeciştilor”, în care o asemenea ritmicitate ţine mai degrabă de domeniul excepţiilor. Revăzând sumarul ultimei mele cărţi de cronici, Linia de contur, în al doilea volum, cel consacrat poeţilor, am numărat nu mai puţin de şase texte critice pe care le‑am scris, într‑un deceniu şi ceva, la cărţi de poezie ale lui Stoiciu — ceea ce înseamnă că autorul a scos câte un volum la doi ani, unele fiind, e drept, reeditări ori antologii. O atare prolificitate mă face de regulă circumspect, întrucât autorii care publică foarte mult au un spirit critic invers proporţional. Însă poetul acesta este unul aparte: deşi consider că îi cunosc poezia destul de bine, „însoţindu‑l” prin cronici încă de la începuturile activităţii mele critice, fiecare carte a sa are capacitatea de a mă surprinde. Iată un mod de a recunoaşte un mare scriitor contemporan, pe care îl verifica prin propriile reacţii şi un critic de poezie precum Lucian Raicu, în anii ‘60 şi ‘70. Poetul cu majusculă este cel căruia îi recunoşti cu uşurinţă imaginarul artistic, sintaxa lirică, lexicul de o anumită factură, simbolistica de asemenea personală ori măcar personalizată, sound‑ul care îi este propriu; şi la care mai este ceva: chiar atunci când regăsim într‑o carte a sa nouă toate aceste particularităţi, poetul respectiv te surprinde şi te impresionează.
Este exact ceea ce se poate constata parcurgând Luare aminte, noul volum al lui Liviu Ioan (Editura Rocart, Băbana, Argeş, 2022, 112 p.), publicat (şi redactat impecabil) în seria „Poeţi de azi” a Editurii Rocart, şi pe coperta căruia autorul îşi cere „iertare”, de ce?, fiindcă „îndrăzneşte” să mai scrie versuri. Sunt o sută de pagini de poezie, împărţită în două secţiuni aproape egale ca întindere (a doua are un plus), cu titluri sugestive (Înainte vreme şi Degeaba) însoţite de cuvinte date între ghilimele, cu o tonalitate evanghelică şi proteguitoare în felul unor descântece: „apărătoare de rele şi de durere”, „pentru bunul mers al vieţii şi al treburilor”. Volumul se deschide nu cu o dedicaţie sau un motto, ci pe o aceeaşi notă de umilitate auctorială, a poetului care se căieşte că încă scrie: „Cerând iertare”. Şi după acest intro, suntem deodată proiectaţi, cu putere, în universul poetic inconfundabil al lui Stoiciu, din care nu ne mai putem „extrage” decât la final.
O diferenţă totuşi faţă de cărţile anterioare o reprezintă „împrumutarea” vocii poetic‑narative unor personaje. Strategia era utilizată şi înainte, însă acum Stoiciu o face, aşa-zicând, pe scară largă, persoana I singular fiind folosită şi „ocupată” de un număr mare de locutori, uneori portretizaţi fizic. Chiar dacă nu‑i vedem întotdeauna pe aceşti vorbitori ai poeziei lui Stoiciu, îi auzim prin textul‑suport pe care li se imprimă spusele şi care este chiar poemul pus la dispoziţia lor de către autorul devenit, şi el, ascultător. Poetul se retrage de pe scena propriei lirici, lăsând personaje de tot soiul să dea buzna aici şi să istorisească felurite lucruri, să se plângă, să‑şi amintească, să
delireze, în timp ce autorul ia loc în sală, ca spectator.
Faţă de scriitorii (mai ales de proză) care îşi proiectează discursul peste cel al personajelor, Stoiciu procedează invers, eliberând astfel spaţiul poetic de o perspectivă dominantă, de un protagonist în care să se regăsească. Astfel des‑centrat, textul devine un teren al tuturor posibilităţilor, un patinoar aglomerat pe care se întretaie traiectorii, într‑un mod aproape aleatoriu. Mai toţi par că vor să‑şi folosească „manualul de spovedanie”, să ne arate ce şi cât au suferit, să istorisească întâmplări bizare. Autorul oferă şi un „alibi” realist pentru această devălmăşie de voci pe care trebuie să le ascultăm cu (titlul volumului) „luare aminte”: majoritatea intervenţiilor aparţin unor personaje traumatizate şi deviante, pe deasupra şi alcoolizate în ultimul grad. „Mai bem un rând?” este o întrebare justificatoare pentru ceea ce va urma, aşa cum elocventă va fi şi ieşirea clătinată dintr‑un bufet, cu gândul reîntoarcerii grabnice acolo, ori rugămintea fierbinte pentru „încă o sticlă de vin”. Nivelul, poate, cel mai de jos este al unui personaj care, „când/ rămâne singur‑singur, bea în canal cu aurolacii votcă/ şi motorină”, aceasta fiind „plăcerea lui azi”. Dar să vedem cum este inserată această tipologie umană, cu tot cu experienţele ei joase şi vocile care le exprimă, în structura poemului, construit cu o mare subtilitate de Stoiciu. În Nevoitor, din care am desprins versurile de mai sus, intervenţia personajului lăsat să se „desfăşoare” în text începe să curgă după un „zice” pus rapid, ca în treacăt, de către autorul ce se va retrage după al doilea vers:
Venit dinspre pădure. Şi care seamănă cu o bătaie
îndepărtată de tobă. Zice: nu
mi‑a mai rămas decât să asist la finalul piesei, să
număr de aici înainte anii de adio —
ce‑am avut şi ce‑am pierdut, lumina se va stinge brusc, îmi
voi pierde coeziunea interioară şi
norocul mă va părăsi. E o idee, mă voi strivi,
căzut de undeva de sus, de pe un bloc de 33 de etaje,
neridicat încă în Bucureşti. Care se produce
datorită neglijenţei. Că aşa mi s‑a ghicit: vei muri
strivit, a început numărătoarea inversă,
ţine‑te bine! Dar fiecare zi
e greu de suportat, darmite trei ani, e prea mult,
Doamne, mai taie din final…”
Suntem spre finalul primei strofe (mai e un vers din ea) şi, după „zice”, a vorbit exclusiv personajul adus de autor în spaţiul poemului său. Se produce acum intrarea în scenă a celui din urmă, cu o perspectivă nejustificată realist, autorul cunoscându‑şi personajul cu o omniscienţă de tipul celei din romanul tradiţional:
Nevoitor, aspru. Şi un om de rugăciune. Iarna
îi ţin de cald doi câini vagabonzi. Când
rămâne singur‑singur, bea în canal cu aurolacii votcă
şi motorină, asta e plăcerea lui azi. Culmea,
mai are şi vise. Domnule, am visat că tundeam o oaie,
o fi bine? Până în ultima clipă — vrednic de milă:
vrea să se comporte normal.
Nu‑şi mai doreşte decât să lase toată noaptea pe masă
lapte şi prăjituri pentru cine o fi să mai
rămână pe aici, trebuie doar să mai facă rost de bani.
Poemul s‑a încheiat aici şi insolitul lui vine nu numai din ceea ce istoriseşte personajul, ci şi din senzaţia că perspectivele au interferat, fie prin stilul indirect liber detectabil în strofa a doua, fie prin chiar suprapunerea unor proiecţii interioare ale eului auctorial peste experienţele altuia, şi anume ale unui personaj deviant „care vrea să se comporte normal”.
Altfel spus, Stoiciu caută să constituie o galerie de personaje şi o colecţie de „voci” care să ducă până la ultimele consecinţe şi să dea corp unor pulsiuni ale eului „principal”. Cel care bea votcă şi motorină cu aurolacii în canal se exprimă elevat („îmi voi pierde coeziunea interioară”), povesteşte că i s‑a ghicit că va muri (după cum ne previne şi autorul pe copertă că i s‑a ghicit lui: personajul va muri „strivit”, iar autorul de „moarte violentă”), are impulsuri suicidare (într‑un alt poem îl vom vedea pe autorul ipostaziat ca personaj în faţa gestului ultim, cu briciul în dreptul gâtului); şi, pe tot parcursul istorisirii lui, pare foarte bine cunoscut pe dinăuntru de autorul care, conform scenariului autenticist, ar fi trebuit să‑l descopere odată cu noi.
Interpretarea mea este că în Luare aminte poetul dă corp şi formă unui fond subconştient, proiectându‑l în afară şi urmărindu‑l — cu o anume fascinaţie — în personajele pe care le‑a creat din acest „aluat” propriu. Nu exclud, desigur, nici varianta ca Stoiciu să fi studiat atent această tipologie a dezmoşteniţilor sorţii, reţinând‑o într‑un exemplar uman sau altul din realitatea socială autohtonă. Nu e dificil să ne aventurăm într‑o bodegă sordidă pentru a găsi acolo vorbind întruna asemenea personaje gorkiene. Însă pe acest nivel de realitate înconjurătoare, autorul a imprimat propriul subconştient, făcând să se întâlnească obiectul observaţiei şi subiectul cunoscător. Ca într‑un thriller, cartea va fi plină de secvenţe atroce şi scene întregi de o tensiune aproape insuportabilă. Un personaj „vine cu o seringă în mână”, altul „târâie după el pe alee o cămaşă de/ pijama pătată de sânge, legată cu sfoară”, cineva se taie cu lama, altcineva îşi înfige cuţitul în el, doi (foşti) îndrăgostiţi contemplă „mormanul de cranii şi/ oase din subsolul bisericii”. O altă biserică a fost folosită ca grajd şi se pune întrebarea dacă „o fi murit Dumnezeu”. Apar vrăjitoare, descântătoare, Diavolul căruia i se fac promisiuni (de obicei este invers) ori Ăla‑din‑Baltă care pare a fi tot Necuratul… Nefericiţii, milogii, cerşetorii, posedaţii, devianţii, alcoolicii anonimi traversează cartea lui Stoiciu ca o procesiune a lui Bruegel, poetul dându‑le spaţiu textual şi câte ceva din sine însuşi. Foarte rar perspectiva devine tranzitivă şi autocentrată, ca în Cel ce nu e, unde vocea poetului se face auzită direct. În rest, o lume tulbure şi stranie iese la suprafaţă din chiar eul liric (aşa cum iese uneori din subconştientul nostru, în vise), devenind substanţială şi de un extraordinar efect poetic.
Luare aminte este un volum marca Stoiciu; şi în ce mă priveşte îl voi „ierta” mereu pe atât de originalul poet dacă va continua să scrie la acest nivel artistic.
■ Critic şi istoric literar, profesor
Daniel Cristea‑Enache
