Ca încadrare tipologică, romanul Băieţii lunatici al câmpineanului PAUL TUMANIAN (Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2023) împărtăşeşte marca definitorie a cronotopului nedeterminat, difuz, unde‑i mai găsim pe Dino Buzzati (Deşertul tătarilor), J.M. Coetzee (Aşteptându‑i pe barbari) sau Haruki Murakami (La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor), cantonându‑şi protagoniştii într‑un perimetru geografic, temporal şi socio‑politic ambiguu, mai degrabă cerebral decât localizabil pe hartă, pe reţeta „înstrăinării” (ostranenie) descrisă de către Victor Şklovski în 1917, care a făcut ulterior o carieră fabuloasă în istoria beletristicii sub eticheta termenului „defamiliarizare”, de magia căruia s‑au lăsat „vrăjiţi” cohorte de teoreticieni şi de istorici literari, din zona academiilor sau din afara lor. George Orwell, în 1984, recursese şi el la acest model, romanul său fiind semnificativ pentru înţelegerea unor constante. Punerea unui om sau a unei societăţi sub umbrela „înstrăinării” (cu un corespondent în autoînstrăinare) înseamnă, dincolo de descrierea unor medii geo‑temporale sau sociopolitice voit neprecise, „haşurate” (blurred e termenul care se foloseşte adesea în teoria literară occidentală), reducerea lor la o serie de dihotomizări atitudinale radicale, de tipul democraţie/dictatură, libertate/constrângere sau viaţă/moarte.
Conţinuturile care dispar, din capul locului aici (romanul lui Orwell fiind ilustrativ în acest sens) sunt nuanţele sau diversificările din interiorul acestor valori, adică dinamica lor flexibilă. Dacă, în lumea de fiecare zi, noi înţelegem că „democraţia” înseamnă o abordare virtual plurală a libertăţii individuale, în structurile de tip ostranenie libertatea se reduce la un singur sens, acela de a i se opune servituţii. La fel se întâmplă cu societatea (democraţie vs dictatură, fără culori sau nuanţe intrinseci sau adiacente) sau cu omul, definit prin dihotomia viaţă vs moarte, care explică între altele – nefiind deloc singurul caz de acest fel – stilistica secretă a termenului concoctat de către Şklovski, anul (1917) fiind acela în care ruşii s‑au văzut puşi în situaţia de a li se lua pe termen lung libertatea şi nu de a fi lăsaţi să opteze pentru una dintre numeroasele valori istorice posibile.
Atmosfera de la începutul romanului lui Paul Tumanian e analoagă anilor 1944‑45 de la noi (războiul s‑a încheiat, tancurile şi soldaţii se întorc de pe front), dar nu există nici un indiciu clar menit să îngăduie o situare cronologică şi spaţială anume. Acţiunea se desfăşoară, în mare parte, într‑un „Oraş” neprecizat, aflat la discreţia unui ocupant cazon fără identitate, care, departe de a se abţine de la acţiuni punitive sau destructive (de pildă, pune la pământ brutal, cu tancurile, casa unei bătrâne care ţine la valorile vechi şi nu ezită să militeze pentru ele în gura mare, de la fereastră), lasă ca lucrurile şi oamenii să se „alinieze” prin entropie, adică prin generalizarea mizeriei şi a marasmului, a instinctului de supravieţuire şi a aderenţei la valorile mărunte, derizorii. Un mecanism de uniformizare similar a fost descris de A.E. Baconsky în Biserica Neagră, în alegoria societăţii cerşetorilor. La Paul Tumanian, este evitată cu grijă şi acreditarea sugestiei potrivit căreia noul „ocupant” acţionează în numele unei idei anume sau al unei ideologii. „Comisarul suprem” al regimului de ocupaţie apare de mai multe ori pe parcursul romanului, inclusiv cu numele (Şiperko), oamenii chiar presupun că poziţia sa discreţionară se explică prin faptul că el acţionează în numele noii „ideologii” dominante, însă nimic nu confirmă aceste presupoziţii, existând chiar şi o infirmare formală a lor, atunci când unul dintre oamenii „Sistemului” îi explică protagonistului că ceea ce este numit îndeobşte „ideologie” reprezintă în realitate o suprapunere de straturi de putere aflate într‑un echilibru precar, similar celui al unui grohotiş de munte, unde e suficient să mişti o pietricică pentru a declanşa torentul care curge la vale cu forţa ucigătoare a unei avalanşe.
Protagonistul romanului se numeşte Laurian, are 41 de ani, a făcut studii universitare şi provine dintr‑o familie parţial disfuncţională, marcată de psihisme imprevizibile şi de coşmaruri. Începutul acţiunii ni‑l prezintă pe Laurian luând masa la un restaurant cu iubita lui, numită Laura, similitudinea celor două nume fiind exploatată de către autor într‑o direcţie mitic‑jungiană, întrucât, în pofida unor departajări familiale ferme, va pluti mereu în aer suspiciunea că cei doi sunt – aşa cum îi percep cei din jur – frate şi soră, iubirea dintre ei fiind, de fapt, incestuoasă. Paul Tumanian întreţine această ambiguitate de ordin arhetipal până la capăt, călătoria spre Soare‑Apune a protagoniştilor din finalul textului – prezentată ca fiind o încercare de evadare din universul concentraţionar – putând reprezenta, în cheie jungiană, o completitudine de tip animus/anima, Laurian şi Laura având grijă să îi comunice cititorului că ea nu este posibilă decât împreună. De fapt, sinceri să fim, descrierea e atât de măiestrit ambiguă, încât nu vom şti până la sfârşit dacă „drumul spre Vest” reprezintă cu adevărat o evadare socio‑politică sau o intrare integrantă în moarte. În termenii tipului de roman pe care l‑am descris adineaori, singura limită a voinţei de libertate o reprezintă opusul ei, adică eşecul şi moartea. De altfel, cu greu ne putem imagina o continuare virtuală de tip ciclic, întrucât Laurian a mai făcut o dată „drumul spre vest”, la începutul romanului, sfârşind nu în libertatea dorită a Occidentului (să presupunem că ea există…), ci într‑un lagăr de muncă silnică, rezervat celor care s‑au făcut vinovaţi de trecerea frauduloasă a frontierei de stat.
Revenind la secvenţele din debutul romanului, ajungem şi la o componentă structurală a lui, aceea a definirii omului ca fiinţă aflată în mod virtual în contact iminent cu Straniul, cu Inexplicabilul. (H. Murakami e stăpânul absolut al formulei, dar nici Buzzati sau Coetzee nu pot fi lăsaţi pe dinafară.) Masa de la restaurant a celor doi, nici ea lipsită de detalii stranii, cum e apariţia printre meseni a unei vulpiţe roşii – o constantă simbolică, ulterior – sau a unui vânzător de ziare abuziv, e întreruptă de un mesaj de la poliţie, care‑l înştiinţează pe Laurian că în puţinele ore care s‑au scurs de la plecarea lui de acasă i s‑a spart şi jefuit locuinţa, autorităţile rămânând fixate pe detaliul că hoţii au procedat neverosimil de sistematic, aducând cu ei şi o furgonetă pentru prelevarea mobilierului, aşa cum se procedează atunci când locatarii lipsesc de acasă pentru o perioadă mai lungă de timp. Oricum, ancheta preliminară a autorităţilor, efectuată în prezenţa lui Laurian, îl lasă pe acesta, tam‑nisam, fără acoperiş deasupra capului, uşa casei fiind sigilată pentru cercetări ulterioare. Mai târziu, o anumită scenă sugerează că spargerea a fost premeditată, ea fiind făcută pentru ca unul dintre protagoniştii noii ordini cazone să dispună, la sosire, de o casă pe măsura pretenţiilor sale.
Lăsat pe stradă în toiul nopţii, fără posibilitatea de a‑şi pune capul pe o pernă undeva (desigur, vecinii nu au văzut nimic…), Laurian începe o rătăcire de tip iniţiatic, jalonată – subtilitatea lui Paul Tumanian e de mare efect aici, fiindcă infirmă structura arhetipală clasică – de o serie de întâmplări, unele fiind la marginea credibilului, cum e modul, destul de neaşteptat, în care protagonistul, devenit cerşetor, ajunge amantul Laurei, căsătorită între timp, pentru a se pune la adăpost, taman cu „comisarul‑şef” Şiperko. Uşurinţa cu care Laurian este primit în casa lui Şiperko şi introdus în patul fostei sale iubite ridică unele probleme de verosimilitate, însă, dacă acceptăm faptul că miza naraţiunii este una de tip cerebral‑demonstrativ, nu empiric, lucrurile devin, cât de cât, plauzibile.
Tot parţial plauzibilă este şi uşurinţa cu care Laurian este „cules” din marasmul în care‑l împinge soarta de către iubita lui, aflată la vârful ierarhiei, cerşetoria şi vârful protipendadei aflându‑se totuşi pe paliere cutumiare diferite, ireductibile. În noaptea în care este deposedat de casă, protagonistul îşi sună un prieten, pe bancherul Vartic, cu ajutorul căruia el ridică de la banca pe care acesta o conduce întreaga sumă pe care o are în cont şi o porneşte spre frontiera de Vest, pe care – aşa cum am precizat deja – nu reuşeşte s‑o treacă, fiind prins şi încarcerat timp de trei ani. Revenind în „Oraş”, el îl găseşte sub o ocupaţie ostilă, monocrom‑cazonă, şi se oploşeşte în subsolul unei săli de sport, tolerat fiind de administratorul care are, în acest fel, încă pe un om pe care să‑l umilească. Redus la condiţia de cerşetor, el îl regăseşte pe Vartic, devenit cerşetor şi el, disparitatea de destin ulterioară dintre cei doi prieteni fiind provocată, pe de o parte, de reluarea relaţiilor erotice dintre Laurian şi Laura (cu efecte şi asupra percepţiei ierarhice, administratorul sălii de sport devenind, subit, culant şi îndatoritor) şi de mica ascensiune social‑profesională a lui Vartic, care prinde un post de ziarist la un hebdomadar.
De fapt, pe modelul clasic al racolării informatorilor de către Securitate, în spatele ascensiunii fostului bancher se află disponibilitatea lui de a se pune în slujba regimului prin intermediul semnării unui „angajament”. Convins fiind că, iubit taman de soţia lui Şiperko, Laurian nu poate fi, nici el, decât un virtual om de nădejde al noului Sistem, un colonel de armată îi oferă şi acestuia alternativa de a opta între un contract militar şi unul civil, rezervat „trupelor tăcute” recrutate din rândul populaţiei, dar Laurian refuză, reticenţa lui fiind urmată şi de o declasare circumstanţială, poate prea „demonstrativă” dacă ţinem cont de verosimilitate: din motive necunoscute, echilibrul plăcilor tectonice din piramida puterii se modifică, Şiperko cade în dizgraţie, unda de şoc a schimbării şefului propagându‑se până la baza Sistemului, unde locul administratorului favorabil lui Laurian este luat de unul ostil lui, dar proaspăt militarizat, ceea ce‑l face pe protagonist să ajungă din nou la mila străzii.
Finalul prelungeşte realul în parabolic: reunit cu Laura, recuperată dintr‑un sat îndepărtat, cu fraţii săi şi cu fosta gardă de corp a iubitei sale, Laurian o porneşte în grup spre Vest, cu ajutorul unei ambulanţe furate. Grupul vizitează în prealabil un sanatoriu în care se află, lobotomizaţi, unii dintre protagoniştii romanului, inclusiv Vartic, apoi ajunge la frontieră, urmărit fiind de colonelul care încercase să‑l atragă pe Laurian. Nu vom şti niciodată dacă frontiera cu pricina desparte două regimuri statale sau doar viaţa de moarte, încărcătura simbolică a secţiunii fiind, în mod premeditat, ambiguizată într‑o direcţie thanatică. Un lucru rămâne, însă, clar: aici se operează distincţia dintre cei care îşi „făuresc singuri destinul” şi cei care se mulţumesc ca el să le fie modelat de către alţii. Tulburătorul roman al lui Paul Tumanian este o pledoarie pentru integritate, existând şi posibilitatea ca scrierea lui să reprezinte un gest post‑pandemic, pe care nu am insistat, întrucât nu există decât indicaţii indirecte în această privinţă.
■ Scriitor, profesor universitar, teoretician, cirtic şi istoric literar, Membru al Academiei Europaea
Ştefan Borbély
