S‑a întâmplat ca în ultima vreme să fiu implicat indirect în mai multe evenimente legate de moştenirea literară a unor scriitori. A fost şi o anchetă a Răsunetului cultural bistriţean în această privinţă, unde am scris, între altele, că bunurile spirituale sunt „greu de plasat”, fiindcă există puţine instituţii care să le dorească, dar m‑am izbit de acest fenomen şi la prima mână, atunci când m‑am văzut nevoit să desfac apartamentul părinţilor mei, unde se păstraseră, în afară de cărţi provenite din diferite surse, şi „vestigiile” formării mele literare, importante din cel puţin o singură privinţă: am avut dintotdeauna tendinţa de a aduna ceea ce alţii doreau să arunce.
În consecinţă, am găsit la ai mei, rostuite în plicuri înzestrate cu antet, manuscrise şi documente de pe vremea uceniciei la Echinox, nu numai a mea, dar şi a colegilor mei, şpalturi de la Vatra sau Igaz Szó, pentru care lucrasem la Tg. Mureş, dar şi arhiva relaţiei mele cu fundaţia franceză a D‑nei Annette Laborey, foarte activă la noi în anii de dinainte şi de după Revoluţia din Decembrie ’89, cu ajutorul căreia am plecat la Londra în primăvara lui 1990. Ulterior, cazuri ivite în serie, familia Ioana şi Liviu Petrescu, Dan Culcer, Mircea Zaciu, Adrian Marino, Geo Şerban şi ale altora despre care am aflat doar tangenţial, m‑au condus înspre economia de supravieţuire a multor oameni de aceeaşi vârstă cu mine, cu care, discutând despre ce e de făcut pentru ca patrimoniul nostru material să nu se piardă, am constatat că opinia multora înclină mai degrabă înspre un „lasă‑mă să te las” fatalist decât înspre pragmatism şi acţiuni concrete. L‑am asistat indirect pe Dan Culcer în catalogarea scrupuloasă a fondurilor pe care le‑a donat la BCU Cluj, admirând decizia de a se opune resemnării, însă, în rest, lucrurile nu stau deloc roz, paradoxul fiind că toată lumea este conştientă de această inerţie, dar puţini ştiu ce se va întâmpla cu arhivele pe care le deţin după ce ei nu vor mai fi. Ne place, nu ne place, am cam ajuns şi noi, optzeciştii, la ora bilanţului relativ, şi n‑aş pune în discuţie acest fenomen dacă nu aş fi convins că valorizarea corectă, nebeligerantă a generaţiei noastre depinde şi de consistenţa documentelor pe care le vom lăsa după noi. S‑au tot stins, în anii din urmă, numeroase nume consacrate, fără să fi aflat, vreodată, unde s‑au dus arhivele pe care le‑au deţinut. Cu titlu de exemplu analogic, o bună parte a istoriei moderne a Făgăraşului meu natal a putut fi reconstituită prin recuperarea întâmplătoare a câtorva saci cu „hârţoage” aruncate lângă un tomberon. Dacă n‑ar fi existat un ochi providenţial atunci, ele ar fi fost macerate implacabil într‑o groapă de gunoi.
Acestui tip de neglijenţă a încercat să i se opună admirabilul istoric literar echinoxist ILIE RAD (printre cei mai buni pe care‑i mai avem), atunci când şi‑a scris propria istorie documentată, sub titlul Viaţa ca un dar, structurată până acum în două volume masive, Naşterea şi copilăria (1955‑1970), respectiv Adolescenţa şi tinereţea (1970‑1989), publicate ambele la Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj, în 2022 şi 2023, un al treilea tom propunându‑şi să aducă lucrurile la zi, autorul fiind însă conştient de faptul că va fi, de bună seamă, secţiunea temporală cea mai dificil de tratat, întrucât majoritatea protagoniştilor tangenţiali sunt încă în viaţă, imaginea de sine a multora dintre ei fiind uşor diferită de aceea, documentată şi nepărtinitoare, pe care le‑o conturează profesorul de la Ştiinţele Politice şi Jurnalistică de la UBB.
Ilie Rad are de partea sa voinţa de obiectivitate, decantată din excelenţa profesională cu care a slujit până acum disciplina istoriei literare, şi ceva ce este mai rar în breasla noastră, şi anume echilibrul altruist al abordării. Rad nu profită de reipostazierea trecutului pentru a plăti poliţe, pentru a retuşa sau pentru a turna niţel de vitriol în călimara din care‑şi extrage cuvintele. Şi, dacă tot a venit vorba de călimară, să mai precizăm un aspect, pe care de cele mai multe ori tindem să îl uităm. Trecutul nostru afectiv include, pe lângă documente personale şi manuscrise, sau chiar conspecte şi „hârţoage” cu rol administrativ, şi o serie de obiecte sau înscrisuri care nu mai există, fiindcă au ieşit din uz. Pentru a le retrezi şi a le scoate din uitare, Ilie Rad a decis să‑şi asezoneze ambele volume cu o masivă secţiune iconografică, în care cei interesaţi pot vedea cum arăta coperta abecedarului din 1958‑63 din care şi eu am învăţat în versiunea sa maghiară, cum arăta carnetul de elev al mamei autorului, cu doi străjeri dând onorul în faţa Regelui Carol al II‑lea, cum arăta pagina de titlu a ziarului Clujul Liber din Ianuarie 1990 sau ce a scris autorul în memoriul adresat, printre alte instanţe, cuplului prezidenţial de dinainte de 1990, cu scopul obţinerii unei întregiri familiale şi al mutării sale din Timişoara la Cluj. Sunt aceleaşi secţiuni în care locuitorii din Nandra Luduşului, de unde Rad provine, pot vedea instantanee din satul lor de obârşie, cu imagini care azi nu mai există sau şi‑au schimbat ambientul. Unele reproduceri sunt mentalitare: de pildă, fotografia „oficială” de armată a autorului (aceeaşi care li se făcea tuturor ce treceau prin cazarmă) e împănată cu desenul unui tanc şi al unui avion, numai că ambele sunt stilizate până la irecognoscibil, întrucât imaginea adevărată a armelor respective era „secret de stat”. Pornind de la aceste reprezentări, fiecare dintre noi poate reconstrui nostalgii colaterale: mai ştie cineva cum arătau produsele chinezeşti pe care le vânam prin anii ’70‑’80, de la tenişi şi bascheţi la foarte frumoasele gume de şters mirositoare? Le‑am arătat la un moment dat studenţilor o călimară portativă înzestrată cu un con invers, din care nu curgea cerneala chiar dacă o întorceai cu gura în jos, şi nimeni nu mi‑a putut spune ce este. Tot aşa, nu văzuseră faimoasele peniţe pe care noi le tratam în flacără pentru a scrie mai bine sau tocul cu manetă în care ele se introduceau.
Martor fiind la performanţele de istoric literar ale lui Ilie Rad, am ajuns demult la concluzia că e nevoie şi de har pentru a le realiza, nu numai de disciplină. Rad dispune de un fler specific, însuşit ca „marcă proprie”, fie că e vorba de eternizarea unei clipe prin intermediul unei fotografii sau de identificarea unor documente înzestrate cu o potenţialitate semnificativă. Recent, el a fost acela care a editat scrisorile lui Lucian Blaga către muza sa tardivă Elena Daniello, preliminariile „acţiunii” meritând să fie reluate măcar schiţat, întrucât ele‑l caracterizează cum nu se poate mai bine atât pe omul, cât şi pe cărturarul Ilie Rad: aflat în preajma unei sărbători religioase importante, când se cuvine să stai acasă şi să te alături familiei, el a primit un mesaj de la fiica Elenei Daniello din Germania şi dus a fost cu primul avion disponibil, conştient de faptul că momentele de graţie ale vieţii trebuie valorificate la maximum. Evenimente similare sunt povestite documentat în cele două volume ale Vieţii ca un dar: contactul cu revista Cravata Roşie (în care debutează Ana Blandiana) şi încercarea proprie de debut în Cutezătorii, prietenia cu un coleg de clasă delicat şi retractil, numit Kocsis Francisko, primii scriitori văzuţi cu prilejul unei tabere de la Homorod, ratarea unei întâlniri cu Marin Preda, economul Rad Sr. interzicându‑i fiului său mult doritul drum la Tg. Mureş, prietenia cu Ion Bucşa, coleg de facultate dispărut înainte de vreme, sau întâlnirile cu Eugen Jebeleanu, Noica sau Liviu Rusu, de acesta din urmă legându‑l o afecţiune reciprocă, dintr‑un moment în care aura Profesorului care oprise teza de doctorat a lui N. Manolescu intrase deja în penumbră, sprijinul familiei Rad şi al altor câţiva tineri reprezentând mai mult decât un simplu balsam sufletesc cu rol compensatoriu.
Peste tot, în cele două volume, responsabilitatea de istoric literar atent la motivaţii şi la context a lui Ilie Rad nu se dezminte, întrucât documentarea pe care el o întreprinde înainte de a aşterne un cuvânt pe hârtie e impecabilă. Sunt adevărate „mine de aur” în cele două volume: despre arhitectura rurală obligatorie din Imperiul Austriac (respectată şi de casa natală din Nandra), potrivit căreia măcar o fereastră a imobilului trebuia să fie deschisă spre drum, pentru „ca judele sau unul dintre juraţi să‑l poată agrăi pe stăpânul casei”, despre reforma teritorială de inspiraţie sovietică din 1950, în urma căreia este constituită Regiunea Mureş Autonomă Maghiară (este citată inclusiv o lucrare a italianului Stefano Botoni în acest sens), sau despre anii de liceu petrecuţi la Luduş, cu prilejul cărora Ilie Rad se decide să pornească scrierea unui jurnal zilnic, de ajutorul căruia cele două volume de până acum ale Memoriilor au contribuit din plin, deşi autorul se sfieşte să‑l dea publicităţii direct.
Primul volum al Vieţii ca un dar reia, într‑un diapazon personal, şi evenimente pe care Ilie Rad şi soţia sa, Doina, le‑au cuprins în masiva monografie a Nandrăi (Un sat care alunecă‑n uitare, 2021), sat luduşan locuit de „oameni ciufelnici”, gata să‑i poreclească pe toţi, abordarea fiind scrupulos monografică, de la biografii familiale la obiceiuri agrare sau „locuri ale memoriei” comunitare, cum le‑ar numi Pierre Nora. Din perspectiva omului cu memoria estompată care sunt, acribia lui Rad se dovedeşte a fi uluitoare: el cercetează arhiva, inclusiv cadastrală, a zonei, scoate notiţe din registrul agricol, reconstituie componenţa claselor de elevi şi a personalului didactic, scotoceşte dosarul de Securitate al ţinutului pentru a înţelege biografii despre care se vorbea doar cu jumătăţi de măsură pe vremea copilăriei sale, prilej cu care aminteşte şi de puternicul nucleu de legionari de la Luduş, vizitat de către Corneliu Zelea‑Codreanu de trei ori. Acribia scoate la iveală surprize cu miez, cum e o poezie intimist‑triumfalistă publicată de Vornic Basarabeanu într‑un număr al revistei Flacăra din 1949, al cărei acrostih vertical, citit de jos în sus, dă formula, prohibită atunci, Hristos a înviat!
Ajuns la Cluj, iniţial ca student, apoi ca profesor (în vol. 2), pe acest din urmă post venind după trei ani petrecuţi la Timişoara, Rad îşi dezvoltă vocaţia de constructor intelectual, cu efecte notabile: iniţiază, ca student, seria de conferinţe Mărturia unei generaţii, intră în redacţia Echinoxului, înfiinţează, ca profesor de şcoală generală în Mănăştur, cercul literar Albatros (după Zbor, pe malul Begăi) şi este un martor exemplar al grupului Ars Amatoria, căruia îi dedică un capitol monografic. Azi e un reper cultural de bază al Clujului, care‑i datorează enorm, fără să‑l fi răsplătit vreodată cum se cuvine. A durat o operă dintre cele mai solide, din care aflăm o puzderie de detalii de nimeni cercetate înainte.
■ Scriitor, profesor universitar, teoretician, critic şi istoric literar, membru al Academiei Europaea
Ştefan Borbély
