Mi‑aţi spus într‑o convorbire anterioară că vă simţiţi jumătate femeie. Vă fascinează acest personaj ambiguu bărbat‑femeie?
Nu, la mine bărbatul şi femeia sunt foarte clar desenate…
Vorbeam de bărbatul‑femeie Nicolae Breban.
Da, am fascinaţia femeii concrete, vii, existente în afara mea, dar şi a femeii din mine… E un loc comun faptul că partea creatoare a unui artist e o latură feminină care se fertilizează în contact cu lumea şi‑i aptă să creeze forme, stări şi idei.
Funcţionează acest mit la prozatorul Nicolae Breban?
Da. Odată i‑am spus unui scriitor german următoarea frază, care e adevărată: masculinitatea mea este feminitatea mea. Într‑adevăr, probabil că forţa mea, câtă este, vine din această contradicţie între bărbatul şi femeia din mine. Şi poate că eu sunt atras de femeile exterioare doar pentru a ajunge la cea originară, fundamentală din mine. La acea mumă care e numai în structura mea, dar şi în structura profund istorică, arheologică, biologică a omului. Şi, în acest sens, profetică. Evident, ca să simplificăm lucrurile, pot să spun că sensibilitatea şi imaginaţia mea sunt de tip feminin. Forţa de a stăpâni materia şi formele ţin de tenacitatea masculină, iar puterea de imaginaţie, sensibilitatea mea sunt feminine. Ca şi, poate, forţa de creaţie, forţa de a crea forme. Capacitatea de a fi însămânţat, capacitatea de a purta sămânţa, de a răbda ca această sămânţă să devină embrion şi, apoi, capacitatea de a‑l expulza, deci capacitatea de exprimare, iată câte ţin de feminitate. Alegerea femeii exterioare a fost influenţată de modelul mamei, cu care am avut o bună relaţie, o relaţie fantastică, o relaţie de iubire. M‑a iubit enorm mama mea… Şi în acest sens m‑a protejat şi mă protejează şi acuma în fiecare clipă… Mă protejează şi psihic… Chiar dacă e departe de mine, eu ştiu că ea e lângă mine. E şi un înger păzitor într‑un sens mai larg şi mai dens în acelaşi timp. Mama mea nu numai că m‑a iubit enorm, dar m‑a obligat aproape s‑o iubesc şi eu pe ea – nu puteam rămâne indiferent la un asemenea taifun de iubire… Şi am preluat probabil şi modelul ei fizic. Mi‑au plăcut întotdeauna femeile înalte, brunete, cu ochii negri, puţin catifelaţi, cu nasul puţin lung, drept. Dar numai parţial acest portret, pentru că instinctul meu personal i‑a adăugat o a doua jumătate de mască. Există unele măşti în care jumătate arată comicul şi cealaltă tragicul. O jumătate de mască este desenul feţei mamei mele şi al atmosferei feţei ei, iar cealaltă jumătate este proiecţia mea asupra viitorului. Încă de la 6‑7 ani eram tentat de femeile mult mai în vârstă ca mine. Şi această tentaţie s‑a menţinut şi la vârsta de 18‑20 de ani, când nu mă interesau fetele de vârsta mea, ci unele mai în vârstă şi oarecum intelectuale. Cam de la 10 ani îmi plăceau femeile cu ochelari pentru că miopia lor mi se părea că sugerează intelectualitatea, părea un defect venit din prea multă lectură. Deci îmi plăceau femeile lucide, intelectuale, femeile care foloseau neologismele în mod curent, cu uşurinţă, relaxat, femeile cu lecturi, femeile care trăiau mereu între realitate şi cărţi, femeile care adeseori veneau cu exemple din cărţi, care se comparau cu eroii sau cu eroinele din cărţi. Aveam deja un aperçu al vieţii mele interioare. Teritoriul meu viitor era anunţat deja de aceşti îngeri mesageri, de aceste femei cu ochelari, fine, inteligente, citite, care mă atrăgeau şi ca femei, dar şi ca intermediari ai unui teritoriu în care eu visam semiconştient că intru. Îţi fac o confesiune: am fost atras de femei foarte devreme, am avut vise şi pulsiuni erotice foarte devreme, înainte de 7‑8 ani.
Şi eu îmi aduc aminte că m‑am îndrăgostit de copil… Eram în a doua clasă primară, în satul copilăriei mele, unde puţini străini se încumetau să se stabilească, şi unde una dintre tinerele absolvente de liceu, o femeie deja, plină de bunătate, misterioasă, o domnişoară excomunicată de o familie rigidă, plină de convenţii inutile, mic‑burgheze, ne învăţa primele lecturi…
Dincolo de aceste mici accidente cvasibanale, eu am fost mereu indignat de colegele mele de la şcoala primară. La liceu, mai târziu, am fost atras de fetele de la Liceul de fete din Lugoj. Har Domnului că am făcut un liceu de băieţi!… Sunt hotărât împotriva liceelor mixte. La liceu, când ieşeam la prânz, pândeam fetele de la altă şcoală, de la „Iulia Haşdeu”, şi trăiam o emoţie profundă când le vedeam siluetele pe celălalt trotuar. Asta poate mi‑a cultivat romantismul meu incipient… Dar în acelaşi timp eram biciuit de pulsiuni şi de fantasme erotice. Lucrul se poate potenţa şi prin faptul că eu nu puteam ajunge la femeie. Mi‑aş fi dorit atunci o parteneră senzuală mai în vârstă, care n‑a apărut decât târziu, pe la 18‑20 de ani. A fost o lungă traversare a deşertului erotic, am trăit aproape ca într‑o mănăstire, lucru cu atât mai chinuitor cu cât eram biciut de aceste fantasme, pulsiuni, dorinţe sexuale. La Ionel Teodoreanu am mai întâlnit asta şi am recunoscut imediat ca adevărat acest lucru: foamea unui puber după o femeie coaptă, după o femeie matură, care să‑l iniţieze, acest amestec de erotism şi pedagogie. În schimb, nu mi‑au plăcut şi nu agreez nici astăzi toate scenele din literatura modernă în care tânărul se iniţiază erotic mergând la bordel. Spre norocul meu, n‑am fost dus la bordel de cineva. În tinereţea mea, la Lugoj, nu exista aşa ceva. Adulţii, uneori, au plăcerea sadică de a deflora un tânăr virgin şi naiv. Am simţit totdeauna, la lectura acestor scene, o brutalizare a sensibilităţii mele, oricât de bine ar fi fost scrise. Şi în Thomas Mann există, în Doctor Faust, o brutalizare a puberului. Majoritatea scriitorilor care relatează asemenea scene au constatat că ele fac o impresie detestabilă asupra junilor, că lasă o proastă amprentă a sexualităţii, o proastă impresie asupra sexualităţii lor viitoare. Constat că am avut noroc nu numai că am făcut un liceu de băieţi, dar şi că n‑am trăit experienţa mizeră a unui bordel în pubertate.
Experienţe sexuale precoce, apropierile de fete, de femei ar putea influenţa forţa talentului la maturitate?
Nu ştiu. Lucrurile astea nu pot fi cuantificate, nu pot fi măsurate. Sunt oameni care se secătuiesc indiferent dacă au avut de timpuriu viaţă sexuală, aşa cum nu putem şti de ce unii sunt precoce. Îşi irosesc rapid zestrea de talent, iar alţii, care încep tot astfel de precoce, cum a fost Sadoveanu, scriu până la adânci bătrâneţi. Nu ştiu dacă aceste lucruri se vor putea aproxima vreodată. Dar eu cred că rezervele de energie sau de rezistenţă în artă au mai degrabă motive interioare, genetice, decât stricte influenţe exterioare.
Ce a însemnat iubirea de femeie pentru Breban?
Un lucru trebuie să‑ţi mărturisesc de la început: inaderenţa mea pentru iubire. E o mărturisire gravă… Deci, am încercat să zugrăvesc femeia în formele ei cele mai ideale, dar şi mai adevărate, şi o respect enorm. În secolul nostru, şi în România ultimilor 50 de ani, femeia a arătat de multe ori mai multă demnitate decât mulţi bărbaţi. Femeile sunt mai creatoare. Dar eu, în ce mă priveşte, nu am fost apt de energia, de talentul de a iubi. M‑am acuzat de multe ori, m‑am bănuit de un anumit tip de sterilitate sentimentală. Eu mi‑am iubit prietenii şi‑i iubesc, am o mare forţă de a iubi în prietenie. Şi dacă pot stabili relaţii de prietenie cu o femeie, îi dăruiesc foarte mult pe acest canal al prieteniei. Englezii au o expresie pentru acest tip de relaţii între bărbat şi femeie: amorous friendship, prietenie amoroasă. În prieteniile amoroase sunt redutabil, sunt fertil, plin de energie, de inventivitate şi de constanţă. Dar nu cred că am o natură făcută pentru iubire şi, cu atât mai puţin, pentru a fi soţ. Ca soţ sunt absolut mizerabil. Şi în iubire sunt mediocru, adică mai mult mă las iubit decât iubesc. O iubire prea mare mă jenează, mă incomodează. Şi toate astea, probabil, din dorinţa de a‑mi prezerva forţa, energiile pentru literatură, pentru invenţia unei alte lumi. Pentru că sunt şi eu un utopic, dar nu un utopic social, ci un utopic psihologic. Da, în tinereţe sufeream de această bănuită sterilitate în iubire. De exemplu, îmi plăceau, ca oricărui tânăr, femeile frumoase, dar fugeam din calea lor, chiar şi atunci când aş fi putut avea succes. Dumnezeu m‑a înzestrat cu un fizic agreabil. Eram un tânăr care atrăgea privirile, făceam mult sport, îmi îngrijeam trupul şi puteam să cuceresc destul de uşor. Spre necazul meu, cuceream mereu acele fiinţe feminine a căror categorie socială şi intelectuală nu mă interesa, adică pe cele „neintelectuale”. Iar cele care trăiau în sfere superioare ale spiritualităţii, ale literaturii, ale culturii îmi erau cumva inaccesibile. Bine, poate este o prejudecată că mă consider mediocru ca iubit şi absolut incapabil de a fi soţ. Şi de aici a pornit teama de a mă încărca de responsabilităţile legate de familie. Adeseori mi‑am blestemat‑o, mi‑am flagelat‑o, mi‑am zis: „Iată, nu eşti capabil să ţii o familie, să creşti copii!” Am simţit de pe atunci că una din sarcinile fundamentale ale omului este de a educa copiii, nu numai de a‑i crea, ci şi de a‑i educa. Eu pun accentul pe educaţie, nu numai pe zămislire. Este condamnabil că mulţi zămislesc copii şi apoi îi părăsesc, sau îi educă prost, îi neglijează. Responsabilitatea mare a celor care creează copii este educaţia aceea rezistentă de până la 20 de ani, până când copilul devine adult. Dar am fugit de familie. Deşi am un băiat. La 18 ani, l‑am creat fără să vreau, împotriva voinţei mele, cu o femeie care era mult mai în vârstă decât mine. Cătălin trăieşte. Dar nu mi l‑am asumat. De altfel, nici nu l‑am dorit. Ştiam că nu pot să‑mi asum o familie, un copil. Iubita mea de atunci, care avea treizeci de ani, l‑a dorit, a voit un copil. Apoi s‑a dedicat lui… Pentru mine există o singură Fata Morgana, o singură vocaţie puternică spre care îmi concentram toate puterile: literatura – ideal care mi se părea utopic. Deşi eram foarte tânăr, trăiam foarte profund şi am simţit că a deveni romancier, un romancier bun, cum voiam eu, e atât de greu, încât trebuia să‑mi concentrez toate forţele vreme îndelungată. Şi am avut dreptate. Ceea ce mulţi neglijează adeseori şi se ratează sau se semiratează. Ratarea, când eşti înzestrat şi când societatea te ajută, este un păcat, un păcat la fel de grav ca o crimă. E o crimă îndreptată nu numai împotriva ta, dar şi împotriva naturii şi a societăţii. Cred că natura e limitată în forţa ei de a‑i înzestra pe unii oameni cu această energie ciudată, care e talentul, această dorinţă creatoare. Am simţit, ceea ce a fost, poate, unul din primele mele acte adulte, la 16‑18 ani, că dacă vreau să ajung cu adevărat un romancier bun, va trebui să‑mi concentrez toate forţele într‑un efort enorm, michelangelesc, ca şi sclavii lui Buonarotti, într‑un efort enorm, un efort care să dureze decenii la rând. Şi din acest motiv am fugit şi de iubire, şi de sarcinile unei familii.
■ Fragment din vol. Confesiuni violente. Convorbiri realizate de Constantin Iftime, Ediţia a II‑a, definitivă, Editura Ideea Europeană, 2021
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române
Nicolae Breban
