Povestea monahului‑poet
Urgențele destinale ale unor prieteni îți fac, când și când, daruri, daruri rare, pentru care păstrezi, în adâncurile sufletului, o recunoștință mereu reînnoită din surse ascunse și, totodată, aflate la vedere pentru cei care sunt în posesia artei de a le descoperi, de a le simți prin toți porii și de a le citi corect. Pentru cei, spiritual vorbind, treziți, prezenți. Pentru cei însingurați, însetați și, mai cu seamă, dornici să pășească pe „calea cea bună, nouă şi dreaptă”. Un prieten apelase la mine cu rugămintea imperioasă de a vizita un preot. Sunasem de îndată un alt prieten, care‑mi sugerase prompt să facem un drum la Mănăstirea Cernica și să‑l căutăm pe Ignatie Grecu.
– Poetul și monahul? am întrebat uimită din motive neclare.
– Și… preotul, s‑a precizat.
În aceeași zi, pe o jariște de pomină, l‑am căutat în incinta Mănăstirii Cernica, vizitate pe vremuri, după cum se știe, de Titu Maiorescu, Caragiale, Eminescu, cel adus între zidurile acestea sfinte în 1882 de o rudă a lui Slavici într‑o… excursie. E și lăcașul monastic unde a slujit Tudor Arghezi (1900‑1904) etc. Poetul și călugărul Ignatie Grecu era pur și simplu de negăsit. În disperare de cauză, am întrebat în curtea mănăstirii un călugăr dacă știe cumva unde se află părintele Grecu. (E limpede că aveam o urgență destinală: voiam, între altele, să aflu cum poți iubi și cânta din nou după ce te uiți la „un ram clătinat”, cum scrie artistul tecucean într‑un poem din prima tinerețe: „Este de ajuns/ un ram clătinat/ de‑o boare subțire de vânt/ ca să iubesc/ din nou/ și să cânt”.)
– Nimic mai simplu, ni s‑a precizat cu o politețe surâzând‑șăgalnică. Îl găsiți la stejarul lui. Ni s‑a arătat în ce direcție s‑o luăm pentru a vedea minunea.
Carevasăzică, murmuram interior, are un stejar poetul‑monah; poetul‑monah e proprietarul unui stejar, tot repetam. Îl zărisem de departe de cum reperasem minunea de stejar: stătea pe un scăunel din lemn poetul, aplecat peste o măsuță din lemn. Ca și când aș fi contemplat pe îndelete, cu gesturi moi, deliberat încetinite, leneșe aproape, o gravură de Albrecht Dürer din seria admirată de Friedrich Nietzsche Călărețul și moartea. Era îmbrăcat în redingotă monahul‑poet. Barbă deasă, ajunsă până deasupra pieptului. Priviri pătrunzătoare. Nas lung, acvilin. Ceea ce urma să se întâmple, însă, depășește orice imaginație și toarnă apă la morile de vânt ale neîncrezătorilor, care vor susține, previzibil, cu argumente desigur, că literaturizez iarăși sau că le înfloresc etc. Ce noroc și ce libertate că ignor deliberat ceea ce se vorbește despre mine și aleg, de fiecare dată, să‑mi văd de drumul meu, oricât de straniu și contradictoriu ar fi acesta; apropo, din nouă persoane de pe glob, șapte urmăresc, analizează, clevetesc și judecă ce fac celeilalte două, care își urmează misia cu smerenie, servitute și dăruire, ridicându‑se ori de câte ori sunt la pământ și alegând – dintr‑un amestec de neînțelegere, dorință de a afla, curiozitate și un fel de dor de altceva – să fie, să rămână ele însele. Pariul e simplu: devenind și redevenind, mereu, tu însuți, să te depășești, apoi să tatonezi limitele proprii, depășindu‑te de fiecare dată, iar și iar, și comparându‑te cu cel de ieri, de acum un an, un deceniu sau… cel din viitor. Descriu cu exactitate ceea ce s‑a întâmplat atunci, în acea realitate stranie, ținută în palme între realități. Mă simțeam, iar și iar, ca în capodopera andreitarkovskiană Andrei Rubliov. Și, iarăși, mă întrebam dacă e adevărat ceea ce mi se întâmplă. Eram trei la număr. De cum ne‑a auzit pașii, călugărul ridicase privirile și, desprinzându‑mi silueta din minusculul grup format, exclamase mai mult decât întrebase:
– Aura Christi. Surâsul larg așternut pe chipul lui sugera multe…
După salutul abia silabisit, binișor uimită, dădusem din cap afirmativ și coborâsem privirile pe paginile aflate pe masă, după prima uluire urmând un alt val, mai puternic, mai mare. Pe măsuța monahului – un volum de Guillaume Apollinaire și Contemporanul. Ideea Europeană, deschisă exact la un grupaj de poeme ce‑mi aparțineau. Se lăsase o liniște cosmică, aș fi scris de îndată, dacă, simțindu‑mi mirarea și dând afirmativ din cap, poetul‑preot n‑ar fi ținut să confirme prompt că ceea ce vedeam e cât se poate de real:
– Vedeți ce citesc?
Ne‑a explicat că primește regulat revista care apare sub egida Academiei Române și care face parte din patrimoniul național, iar atunci când vede că aceasta întârzie să ajungă între zidurile monastice, se duce pe jos până la primul chioșc și o cumpără. Îmi dădea ghes senzația că trăiesc un fragment de vis… Evident că l‑am întrebat dacă primise vreun telefon și dacă fusese anunțat că urmează să‑i facem o vizită. A clătinat din cap a negație, s‑a ascuns într‑un surâs monahul‑poet și, reiterând din nou acel vedeți ce citesc, de astă dată, a ridicat revista și mi‑a dat răgazul să parcurg ultimele versuri din poemul Să nu te sperii din grupajul invocat: „Să nu‑ți fie teamă. Sunt aici./ Te aștept în miresme, vulturi, culori./ Acest drum de țară e mâna mea,/ călcată de tine de‑atâtea ori”.
Când, în sfârșit, se ridică, constat faptul că e uriaș. Ridic capul și‑l privesc cu seninătate. Surâde. Ne îmbrățișăm. E ca și cum m‑ar fi îmbrățișat cu inima, murmur interior. Prietenii mei făcuseră ochii cât cepele egiptenilor. Urmau să mă întrebe ulterior în repetate rânduri: de unde știa călugărul că tu ești tu? N‑are acces la internet, nu se uită le televizor etc. Cum de se întâmplase că exact atunci citea Contemporanul, chiar poemele tale le citea?! Etc. Era limpede faptul că ceea ce se întâmpla sfida, cum să zic?…, logica. Cineva ar fi spus că sunt o seamă de coincidențe la mijloc sau orice altceva. Or, nimic întâmplător în țesătura realității; totul se întâmplă exact când se cuvine să se întâmple, cu cine și exact cum e scris în carte. Simțeam prin toți porii că am în fața mea un clarvăzător cu ochii inimii.
De la acea primă întâlnire au urmat altele, multe altele. A urmat o prietenie de o curățenie și deschidere tot mai rare în zilele noastre. Poetul și călugărul Ignatie Grecu își desfăcea larg brațele ori de câte ori veneam cu cei dragi inimii mele, cu prieteni de o viață, de o zi, de un an sau cu prieteni deveniți mai puțin decât ceea ce credeam eu că sunt; în realitate, nu erau ceea ce lăsau impresia că sunt, căci nu aveau de unde: prietenia e un tip de iubire și cere un exces de personalitate, cu tot ce implică acest exces. Mănăstirea Cernica, cu tot cu istoria ei bogată în evenimente, cu tot cu cimitirul ei numit Ostrovul Învierii (e și titlul unuia dintre romanele mele în versuri), a intrat în viața mea, cu tot cu comunitatea de călugări‑preoți de‑acolo: atenți, calzi, deschiși, cu sufletul în palme. Între timp, pe acel Ostrov al Învierii a fost înhumată Mama mea, Mama noastră, Liubovi, unde vom ajunge și noi, în criptele de acolo, lângă Uriașa prin care ni s‑a dăruit viața, când va veni ceasul și ne vom încheia misia aici, pe pământ. Până atunci însă cred că voi mai atinge banca unde se retrăgea adeseori Eminescu. Cred că voi mai păși lopătând discret aerul respirat de autorul Rugăciunii unui dac. Cred că vom mai purta multe și pline de rod discuții cu Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul, cu părintele stareț Vasile Pârjol și părintele călugăr Ignatie Grecu, în drum spre sfânta liturghie sau spre locul de veci al Mamei, unde am adus o mână de pământ de la mormântul Tatălui meu, al nostru, Semion, din Chișinăul natal, să‑i știm împreună și aici.
Mă întrebase odată romancierul Nicolae Breban: ce ai cu preoții? Deși i‑am dat de‑a lungul timpului mai multe răspunsuri la această întrebare, cred că cel mai convingător dintre acestea îl oferise realitatea însăși. În timpul mesei de pomenire a Mamei, oferite de noi acolo, pe Ostrovul Învierii, când încă ezitam să realizăm ce ni se întâmplă, romancierul recita, la un moment dat, din Rainer Maria Rilke. Călugărul Ignatie Grecu intervenise de câteva ori cu delicatețe, corectându‑l. Atunci romancierul a mai recitat din expresionistul praghez de expresie germană; și poetul, iarăși, a intervenit cu corecturi… Cred că autorul capodoperei Bunavestire… se juca pur și simplu, nevenindu‑i să creadă în primii timpi sau crezând, la primele versuri ajustate elegant, că e vorba de o întâmplare. Privirile brebaniene, care m‑au fixat îndelung în acele fracțiuni de secundă, sugerau că, în sfârșit, au înțeles ce caut eu acolo, printre călugări‑poeți, și ce se află dincolo de deschiderea, căldura, erudiția, prietenia, ospitalitatea regăsite de mine și de cei apropiați mie ori de câte ori ne aflăm pe acel pământ sfânt.
Dincolo însă de aceste și multe alte istorii, povești adevărate, dincolo de periplurile făcute prin poezia europeană și extraeuropeană, uneori, în chilia preotului‑poet – un fel de sală de bibliotecă cu pereții acoperiți cu cărți, portrete de scriitori și pe măsuță, mai mereu, gutui – dincolo de după‑amiezile, în care parcă n‑am mai fi plecat de printre preoți, călugări, icoane, cruci, morminte, flori, curcubee, stejari, lebede, prepelițe, fazani, pisici și lăstuni, tăcerile mierlelor și ale drumurilor, dincolo de ceea ce simt pe acel pământ sfânt, probabil că, în primul rând, poezia e liantul ce mă readuce în acel loc binecuvântat. Poezia și, de câțiva ani, Sfânta mea Mamă, căreia îi plăcea acest loc sacru. Întrebat fiind dacă există poezie în Biblie, monahul răspunde că poezia „există peste tot. Trebuie doar să avem ochi să o vedem. Biblia e un poem uriaș”. Adevăruri spuse cu simplitate despre Cartea‑Grădină: „Când deschid Sfânta Scriptură eu am impresia că intru într‑o grădină și merg pe o pajiște pe care a trecut Dumnezeu și a rămas numai o adiere în urma Lui. Acea adiere și acea urmă o văd eu… Se spune că Adam, când a fost izgonit din Rai a plâns o sută de ani, nu pentru că a fost izgonit, ci pentru că își amintea de Rai. E nostalgia originilor. În Rai, eu cred că ești mereu ca un tânăr îndrăgostit, căruia nu‑i trebuie nimic”. Ce este poezia? Școală a reumanizării omului într‑un mileniu în care i se creează toate condițiile să se dezumanizeze. Nectar eretic, cum îi spusesem altădată. Sau, cu vorbele poetului care și‑a desăvârșit studiile pe parcursul a șapte ani în… cimitirul Cernica – realitate ce‑l făcuse pe Andrei Pleșu să exclame uimit sau excedat: suficient, calificativ la care mă grăbesc să adaug nec plus ultra: „Mireasmă şi vin. Tu, hrană prea sfântă./ Nectar plin de nemurire. Cerească/ mângâiere a unui trimis de sus heruvim./ Domnul ştie nemângâiatul nostru suspin./ De aceea trimite să ne aline/ şi să ne îmbărbăteze îngerul Său/ de lumină, ce ţine între aripi/ un pocal desăvârşit, plin până sus pentru noi/ cei trişti şi abătuţi,/ o sacră băutură din strugurii/ dulci ai Raiului, Poezie!”.
În timp ce lumea e din ce în ce mai „văduvită de cântec” și, uneori‑adeseori, pare că se „stinge încetul cu‑ncetul”, „Domnul din cer S‑a milostivit/ Şi‑a trimis s‑o învie Poetul!”. Ignatie Grecu – un poet puternic, unic, de o evidentă originalitate – scrie poeme, de fapt, un alt tip de rugăciuni, psalmi, așa cum olarul‑artist picta vase de ceramică Cucuteni sau, în altă parte a globului, vaze japoneze. Materia din care e construit un poem e de o simplitate emoționantă: ici – o lebădă sau un stol de zburătoare regale, de un alb covârșitor, colo – o paletă de culori, între care predomină negrul, roșul și, mai cu seamă, albul, dincolo – un lac, o gutuie sau o felină. Și pretutindeni: lumina. E o candoare de o forță rară în aceste și alte elegii sau poeme ale poetului‑monah Ignatie Grecu. Candoare spre care se‑ntorc, uneori, surprinși, îngerii contrariați și la fel de teribili ca în elegiile rilkeene, din care poetul Ignatie Grecu recită, citește și recitește, ca dintr‑un soi de carte a cărților de poezie, trăgând cu ochiul, când și când, la nopțile nopților ce stau să ne înghită, la zorii de zi care pun pe gânduri privighetorile, la lebedele ce acoperă cu aripile lor ample tot cerul sau la liturghiile pe parcursul cărora miresmele de roze sfințesc totul. Artistul învață să citească în nori și stejari, roze și brazi, cruci și văzduhul înmiresmat, în așteptarea răsăritului, când alegi să te bucuri și, iar și iar, să te bucuri: de tine, de prietenii puțini, tot mai puțini, și de tot ce te face să te simți binecuvântat să continui înaintarea pe drumul ce te‑a ales de decenii, de secole sau… milenii. Să alegi tăcerea sau, mai exact, ascultarea sau lectura acestor poeme scrise în aburul respirației unor heruvimi aleși pe sprânceană, heruvimi aflați în posesia harului de a scoate la vedere rădăcinile sufletului întors cu fața spre veșnicul azi, în timp ce se deschide un geam la etaj și „cineva uimit peste măsură/ se‑ntreabă fără cuvânt:/ de unde atâta strălucire?!/ Şi soarbe fără să vrea ca pe un vin/ o lacrimă prelinsă din ochiul/ divin”.
Așadar, de unde strălucirea? Și lacrima de unde? Și lumina? Când izvoarele „tresar/ nedescoperite încă” și toate în jur se roagă și cântă. Se roagă și, orice li s‑ar întâmpla, cântă!
■ Poet, romancier, eseist şi editor
Aura Christi