Nicolae Breban: Ce ne uneşte pe noi, românii
Adevărul – doar al nostru, se-nţelege, un articol care unora li se va părea secundar, dar de care nu ne putem dispensa, oriunde ne-am întoarce! – adevărul în această privinţă, se situează, încă o dată, cum se ştie, la mijloc: da, am făcut istorie şi dovada este în primul rând faptul că existăm.
Dacă un ziarist curios ar pune, printre altele, această spinoasă întrebare: la urma urmei, ce ne uneşte pe noi, Românii, în afară de mult prea evidentele comunităţi de limbă şi de teritoriu (ambele, repetăm, relativ recente, dacă vorbim de limba scrisă, tipărită), răspunsul ar putea fi şi acesta, ciudat unora, poate: problema, tema blestemată şi încâlcită a identităţii! Dovadă că nu de puţine ori au fost ridiculizaţi un Mircea Vulcănescu sau Constantin Noica care s-au preocupat în două din textele lor de această temă. (Mircea Vulcănescu – Dimensiunea românească a existenţei; C. Noica – Sentimentul românesc al fiinţei) Sau discuţiile destul de aprinse şi în ultima vreme asupra capitolului final al marii Istorii… a lui Călinescu, Specificul naţional. De aici, poate, din această nesiguranţă a ne-siguranţei vin şi numeroasele şi obositoarele la urma urmei discuţii şi analize care balansează, periculos dacă nu ridicol adesea, între protocronismul cel mai decis şi fatalismul istoric care, nu rareori, se amestecă în uruitul şi vaierul unor glasuri şi ieremiade ale vechii Biblii. Iată, un exemplu clar de exacerbare a unei îndoieli, justificate sau nu, care are aceleaşi efecte, aproape, la inivizi, ca şi la marile comunităţi: pentru a răspunde unei întrebări pe care, e drept, nu ţi-o pune nimeni, la drept vorbind, dar pe care o simţi cu atât mai prezentă, mai sâcâitoare şi mai ameninţătoare într-un fel sau altul – cu precădere când teritoriul pe care-l posezi, limba sau istoria, descendenţa îţi sunt puse în discuţie de inşi din interiorul sau din afara graniţelor! – şi pentru că, prin fire sau din simplă, proastă obişnuinţă sau, mai ştii, din frică – una din acelea ne-numite, fals uitate sau ascunse! – nu te poţi abţine să taci pur şi simplu – cum ar face un individ dintr-o altă naţie sau rasă, un irlandez, sau, ha, ha, un… mohican! – te arunci într-o extremă sau alta, a unui posibil răspuns. Şi care va fi aproape totdeauna fals, ca orice soluţie izvorâtă din iuţeală, proastă deprindere (de a gândi!) sau frică!
Pentru a răspunde noi înşine la această întrebare – ce ne uneşte… de fapt şi, pentru a da un răspuns care să pună pe gânduri măcar un ceas pe cel sau pe cei care ne provoacă într-un fel sau altul sau dintr-un interes sau altul – ei înşişi îmboldiţi de propria lor seculară deprindere, deci, de istorie şi mentalităţi specifice sau de interese propagandistice, politice, pur şi simplu! – va trebui, în primul rând, să ne prefacem cât de cât sau să intrăm în pielea unui înţelept, măcar pentru un ceas: să tăcem. Să tăcem cu adevărat, să facem să piară gura dulce a altor vremuri, cum zice poetul, în chiar sfânta sfintelor gândului nostru. Să tăcem, să încercăm anume, cum o face un copil, un poet sau un adevărat înţelept, uitând ceea ce ştiam şi să privim această temă sau chestiune de parcă am fi auzit-o pentru prima oară. Lipsiţi, pe cât se poate, de prejudecăţi, apropiindu-ne fără teamă de modul de a raţiona al unui fel de cretin, care contemplă un obiect uzual cu o uimire disproporţionată. Redescoperindu-ne acea candoare pe care am pierdut-o odată cu pubertatea sau adolescenţa, vârstele despicării sexelor şi a apariţiei, la orizontul apropiat al existenţei, a acelei teribile fantome, care ucide nu puţini tineri – fantoma socialului.
Să avem frica, cum ar spune un poet, frica de lucrurile prea cunoscute, prea mult şi prost întrebuinţate. De acele lucruri care au cumva o existenţă tiranică, deşi fantomatică în aparenţă – ele apar şi dispar în momentele cele mai neaşteptate. Şi nu rareori sub chipuri şi forme imprevizibile. Să ne fie frică nu numai de ceea ce este şi numim necunoscut, dar şi de ceea ce este perimat sau prea ştiut, deoarece, încă o dată, rarii înţelepţi şi unii poeţi ştiu, adevărul, adevărul nostru, cel fără de care nu putem supravieţui şi care se iţeşte la rândul lui în momentele cele mai nepotrivite, ei bine, acest adevăr numai al nostru se ascunde adesea în acest cenuşiu al deprinderilor, trecutului şi lucrurilor care ne înconjoară. Ca şi sobolul prinţului Hamlet care îi strigă, înăbuşit dar insistent, din străfunduri, legea răzbunării pe care o articulează cu greutate fantoma tatălui.
Dovadă e că alte popoare, vechi şi consolidate în istorie, discută, când o fac, despre această temă, a identităţii naţionale, cu o francheţe şi un calm de invidiat, ştiind să pună în cântarul judecăţii atâtea greutăţi şi impulsuri de cât e nevoie, cu o aproximaţie şi un tact al actului şi al judecăţii pe care noi, popoarele tinere, nu contenim să le lăudăm. Adesea, încă o dată, fără măsură.
Indiscutabil, unul din elementele de vârf al acestei probleme este acuza sau auto-acuza de a nu fi făcut istorie. În comparaţie, evident, cu popoarele Apusului, pe care, încă înainte de Unire, ni le-am luat drept model. Ca şi altele, de aceeaşi gravitate şi, cum spuneam mai sus, răspunsul, iute şi prost gândit, se clatină şi balansează în extreme: unii, cronicari, istorici sau scriitori, declară că am fi făcut totuşi istorie, în zona noastră, se-nţelege, ba, spun ei, prin acţiunile unor domnitori, începând cu Mircea cel Bătrân, am fi apărat mândrul Occident de flamurile verzi ale Islamului, de exemplu; alţii, însă, recunosc incapacitatea noastră de mişcare sau de rezistenţă explicând-o fie prin barbaria celor care au trecut peste noi – cu excepţia, se-nţelege, a acelui secol şi jumătate de colonizare romană! – fie prin împărţirea noastră în provincii supuse, în secole, unor autocraţii imperiale, extrem antagonice. Şi această separare în Provincii a viitorului, utopicului popor Român revelă nu numai miracolul idiomului latin pe care-l vorbesc cu toţii, din Maramureş până la Tisa şi în munţii Pindului, dar, ciudat, şi faptul că în limba noastră, o insulă latină, romanică, împărţită în atâtea locuri, în timp, şi tăiată de Carpaţi, nu au apărut acele faimoase dialecte care şi azi reprezintă nu numai pitorescul unor mari limbi apusene, dar şi forme ale rezistenţei active în faţa ruloului compresor al altor imperii, extra-continentale.
Adevărul – doar al nostru, se-nţelege, un articol care unora li se va părea secundar, dar de care nu ne putem dispensa, oriunde ne-am întoarce! – adevărul în această privinţă, se situează, încă o dată, cum se ştie, la mijloc: da, am făcut istorie şi dovada este în primul rând faptul că existăm. Ca stat unitar, apt de a se organiza cu mijloacele şi în spiritul democraţiei, capabil să creeze supra-structură, deci, lucid de sine şi creator la nivelul cel mai înalt. Şi dacă, pentru a glumi puţin, nu puţine secole ale sfârşitului medievalităţii, dar şi mai apoi, până la tatăl filosofiei pre-moderne, l-am numit pe Kant, au fost obsedate de problema existenţei deităţii, aşa-numitul argument ontologic, ei bine, noi, Românii, putem răspunde decis la această întrebare aparent simplă cu un răspuns şi mai… simplist, apropiat unui fel de cretinism clar-văzător, dacă-mi aceptaţi termenul: suntem pentru că existăm sau, dacă vreţi: am fost pentru că suntem!
Răspuns imbecil, o să ricaneze unii, dar poate că nu e total inutil, nu înainte de a aminti de acele popoare măreţe care au făcut cu adevărat istorie planetară – vorbim de acea planetă cunoscută antichităţii, bazinul mai mult sau mai puţin dilatat al mării Mediterane! – şi care s-au retras apoi într-o simplă provincie sau provincii lipite de state diferite; e suficient să privim ce se află sub ochii noştri, acel prezent atât de stufos şi de cunoscut, încât devine de-a dreptul criptic: dacă Principatele Unite, Basarabia Tătarilor şi Ruşilor împreună cu Transilvania, administrată de Austro-Maghiari au putut fi unite într-un singur stat, fabricat, cum spun şi astăzi unii Unguri, la Trianon, la 1919, tot atunci au fost fabricate alte două state, rupte şi ele din coasta unor imperii: Cehoslovacia şi Iugoslavia. Ei bine, ceea ce mulţi uită este că ceea ce numim România a rezistat acestei uniri sau unificări (mă rog, cu excepţia absenţei Basarabiei, care din varii şi, credem noi, trecătoare motive, nu se află cu noi. Dar, cred eu, când vom fi ceva mai bogaţi şi mai pricepuţi în a ne administra prezentul, fraţii noştri basarabeni vor fi cu noi, întregind patria nu numai lui Ştefan, dar şi a lui Eminescu şi Iorga), în timp ce Ceho-Slovacia s-a spart în două, sub domnia unui om respectabil, pe care nimeni, vreodată, din interiorul naţiunii sau din afară, nu l-a pus în discuţie, curajosul dizident Havel. Iar Iugoslavia, mândria îndrăzneţului luptător în munţi împotriva maşinii hitleriste, I.B.Tito, nu numai că s-a spart în provincii, dar a fost şi teatrul unor drame comparabile cu cele mai teribile şi mai atroce ale ultimului război. Toate acestea (vorbim de cele ce s-au întâmplat în secolul trecut în zona noastră, numită nu totdeauna pe drept balcanică), să nu însemne nimic pentru noi, pentru certificatul nostru de existenţă? Pentru a cita încă o dată actualitatea acestei blestemate probleme, pentru unii, a identităţii?
Suntem, iată, posesori ai unui teritoriu bogat şi vechi şi nu printr-o întâmplare a ruşinii istoriei, cum a vrut, după revoluţie, să ne convingă interesantul eseist ce semnează H.R. Patapievici în volumul extrem discutabil Politice, ale cărui teze nu ne amintim să le fi reconsiderat autorul. Suntem apţi de creaţie şi de gând nu prin hazard şi ne-ruinaţi de avatarurile timpului, ci suntem pentru că am luptat. Ceea nu ştia tânărul Patapievici şi mentorii săi, de atunci şi de oriunde, este că există mai multe feluri, moduri de a lupta – nu numai în istorie, dar şi în viaţa, în istoria indivizilor – şi aici, o altă pletoră de indivizi se grăbesc să-i condamne pe toţi cei ce au trăit comunismul, mai ales pe cei din elite, să-i condamne că nu şi-au dat foc, cum a făcut unicul Jan Pallach, ci că au reacţionat conform firii lor, educaţiei şi împrejurărilor! – nu există posesie fără luptă! Indiferent de calitatea şi originea acestei posesii, a acestui avut, a acestui privilegiu. Or, dacă noi suntem şi posedăm – indiferent de momentul istoric în care ne aflăm şi de cei care, temporar, ne conduc sau îşi fac auzite vocile! – şi folosesc cele două cuvinte în sensul lor dinamic – posedăm în sensul unei administraţii şi geranţe active, pozitive, a domeniului şi suntem, în sensul lucidictăţii de sine şi a capacităţii de creaţie majoră culturală – înseamnă că am luptat. Am luptat cu toate armele posibile şi poate, în primul şi în ultimul rând, cu acea răbdare a timpului, cu acea capacitate de ideal, de care ne vorbesc cei mari care ne-au premers, de la Cantemir la Pârvan şi Iorga. Cei care cred, în profunzime şi cu o tenacitate care întrece timpul, luptă cu adevărat şi aceasta o adevereşte nu numai istoria popoarelor, dar şi cea a credinţei. Şi această credinţă, această răbdare iluminată, care multora o să li se pară şi a şi părut absurdă, ne-pragmatică, e poate forma luptei, în fapt, cea mai eficientă. Puţin spectaculoasă, ba, cum le poate apărea unora grăbiţi să înţeleagă, chiar pe dos, adică ca o formă a laşităţii, a deriziunii, a ruşinii. Acest lucru l-am trăit eu însumi la Paris, în ultimul deceniu al dictaturii comuniste, când nu numai străinii, dar şi mulţi Români, analişti îndureraţi – şi, regretăm, marele dramaturg Eugen Ionescu făcea parte dintre aceştia! – nu numai că ne gratificau, pe noi, trăitorii între graniţele României, drept laşi, dar li se părea că odată cu geniul Carpaţilor, prietenul şi complicele atâtor şefi de state europene, africane sau asiatice, se termină istoria acestui popor. Sub semnul ruşinii, se’nţelege, al catastrofei nemaivăzute şi ultime, uitându-se de faptul că din medievalitatea târzie am avut norocul unor asemenea domnitori, instalaţi de o putere străină sau de o conjunctură locală, în jurul cărora se înstăpânea o gardă sau camarilă, care-i izola mai mult sau mai puţin de realitate, storcând populaţia nu numai de biruri şi tineri, fete sau flăcăi, dar şi de demnitate; ca apoi, ea însăşi să-l lichideze pe domnul înfumurat şi să caute, pripit, alţi pretendenţi sau alte Porţi la care să se închine, trăgând cu ochiul la ce mai era de apucat…
■ Fragment