Timpul era al unui război întins pe mai multe continente, război despre care şi azi, la mai bine de o jumătate de secol de la terminarea lui, părerile nu numai că sunt extrem discordante, dar despre capii, potentaţii politici şi militari ai acelei lumi se trasează portrete nu rareori caricaturale.
Copilăria mea, pubertatea şi apoi adolescenţa nu au înregistrat, ca să zic aşa, evenimente ieşite din comun. Trăiam într-o familie clasică, banală, mic-burgheză, aici, la nord de Dunăre, zbuciumată, se înţelege, de cele două evenimente cu aer de catastrofă: cedarea Ardealului de Nord Ungurilor fără ca armata română „să tragă un singur glonţ”, cum s-a plâns şi cum a lăcrimat la propriu un colonel de infanterie care a înnoptat vreo două nopţi în casa noastră parohială de la Recea – (băieţelul care era mai ţine minte cum avea voie să călărească splendizii cai ai trupei pe care o ordonanţă îi ducea la valău,
o fântână din capătul satului); apoi, desfiinţarea brutală a Bisericii Greco-Catolice, luptătoare mai bine de trei secole pentru demnitatea ţăranului român sub grofii maghiari, pentru libertate şi egalitate în drepturi cu celelalte etnii ale Transilvaniei şi cea care a adus prin înflăcăraţii ei istorici, corifei şi martiri, în frunte cu Inochentie Micu-Klein, mort în exil la Roma, dovezile originii noastre latine din biblioteca Vaticanului.
Tatăl meu, până la desfiinţarea cultului, a funcţionat în birourile Episcopiei Unite din Lugoj, păstorită de vlădica dr. Ioan Bălan, doctor de Roma şi timp de vreo şapte ani profesor la celebrul institut Propaganda Fide, traducător exemplar al marii Biblii şi al Noului Testament. Mama, care înainte de căsătorie a absolvit un gimnaziu german de patru clase la Timişoara a fost casnică, dedicată creşterii celor doi băieţi, Nicu sau Nicuşor şi Alexandru sau Săndel, cu patru ani mai mic. După desfiinţarea cultului şi a Bisericii şi aruncarea în puşcării şi la canal a capilor ei, cei şase vlădici în frunte cu dr. Iuliu Hossu, membru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei care a făcut posibilă Unirea cu ţara mamă şi apoi, numit in petto, în închisoarea mănăstirească dictată de Partid, Cardinal, primul Cardinal al României, tata şi-a descoperit talente de mărunt industriaş, cumpărând o moară simplă, rudimentară şi înfiinţând apoi o uleiniţă, o făbricuţă de stors ulei de floarea-soarelui.
Eu eram preferatul Mamei şi al celor două bunici – Omama, Olga Böhmler născută Kunerth, mama mamei mele şi mătuşa ei, sora mamei, Wilhelmina, căsătorită Ketzenmacher, ambele văduve după Primul Război, una, Omama, ţinând prăvălie în satul şvăbesc Kudritz, cum o aminteam, peste noua graniţă cu Sârbia trasată la Trianon şi Vilma-Tante, la Vărădia de Caraş, măritată a doua oară cu fratele bunicului meu, cu Nicolae Böhmler, Mikloş-bácsi, cu care am petrecut multe şi multe luni în vacanţele nesfârşite ale tinerimii şcolare din timpul războiului. În acele lungi veri din satul Vărădia, petrecându-mi zeci şi zeci de ore, aşezat chinuit pe pultul, pe tejgheaua de lemn a marii prăvălii, cocârjat peste cărţi şi apoi în lungile seri culcat în paturile Biedermeier alături de Vilma-Tante citind ambii la lumina unei lămpi cu gaz, Mikloş-Onkel cu ziarul său la care era abonat, Extrapost, descoperindu-mi pasiunea înainte de a-mi limpezi chemarea şi părăsind încă de atunci lumea în care forfoteau plini de importanţă, şi o fac şi azi, făpturi de o diversitate aiuritoare, de o remarcabilă importanţă vocală, dar şi a opiniilor severe ce-mi păreau un fel de ordine sau sentinţe indiscutabile, imaginându-mi cu putere, şi cu o anume curată credinţă că-i voi înţelege odată şi voi fi ca ei, când voi fi mare. Din păcate sau dintr-un anume noroc, cine poate şti, nu i-am mai întâlnit pe acei
aduţi, deoarece crescând şi transformându-mă eu, destul de iute, ei s-au depărtat nu ştiu de ce şi cu o anume, ciudată grabă, aşa cum fug unele siluete pe un coridor ce se îngustează fulgerător şi apoi dispar, nu înainte de a se micşora dramatic. Aşa cum se împuţinează şi dispar unele fiinţe din vis cu care, doar cu câteva minute înainte avuseseşi cele mai intime şi cordiale relaţii.
Am făcut de-a lungul infinitei mele tinereţi nu puţine gafe şi erori, false judecăţi şi, cum se întâmplă, monumentale prostii, ceea ce nu m-a împiedicat, aşa cum mi-o certificau şi prietenii unei perioade sau ai alteia, să mă cred un ales. Cineva care numai în aparenţă seamănă fizic şi aleargă după micile şi tiranicele sale interese, ca şi alţii, cu sutele, dar care păstrează, cu o anume nedumerire veşnic încântată, o minunată icoană despre sine. O bănuială insistentă că aş fi clădit dintr-un alt fel de aluat şi mai ales convingerea, uşor nătângă, conced, că aş fi nu numai dispus, dar şi predispus, născut chiar spre… altceva! Nu-mi era prea clar ce anume şi ce se ascundea în spatele acestui cuvânt, dar era evident că trăiam, poate ca şi alţi imberbi risipiţi şi înghesuiţi pe culoarele întortochiate ale acelor vremi, o stare cu siguranţă perfect contradictorie, de esenţă dramatică: admirându-i şi uneori fiind chiar fermecat de adulţii ce foiau în jur şi care nu făceau prea mare caz de prezenţa mea (nu de puţine ori nu eram băgat în seamă, nici măcar contrazis când afirmam în rând cu ei o părere sau alta, nici contrazis, dar nici auzit, convins până la ciudă şi lacrimi de substanţa mea definitiv fantomatică!), eu nu mă puteam împiedica să visez ore în şir, cu ochii deschişi şi, foarte probabil cu o mină vag imbecilă, la acel altceva. O, nu, la călătorii peste mări îndepărtate sau la o carieră de mare general, sub mantia lui Napoleon şi nici la destinul unui bancher, potentat magnific şi fermecător cinic – adică ins de o splendidă aroganţă şi liber în opinii faţă de alţii care repetau clişee servile aşa cum mi-o induceau unele personaje balzaciene! – nu, ci pur şi simplu la un nebulos şi obstinat altceva. Analizându-mă după ani, mi-am dat cont de o evidentă pulsaţie feminină în acei ani, anima mea îmi înveşmânta fiinţa până la ultima cută, până la ultima cusătură, iar candoarea mea de atunci, pe care nu de puţine ori mi-o admiram ca pe o trăsătură unică, discordantă cu nesimţirea şi jovialitatea discordantă din jur, era, cu multă probabilitate, o extrem de nepotrivită, o stângace adecvare, aproape o eşuată schiţă de existenţă socială. (Mai târziu, când făceam penibile eforturi ce se soldau mai mereu cu repetate eşecuri de a debuta în presa literară, criticul Paul Georgescu – fost instructor al C.C. al Partidului şi şef al organului Uniunii Scriitorilor comunişti numit Gazeta literară, foaie care nu numai că făcea şi desfăcea peste noapte glorii literare, dar te putea înfunda iute şi în vreo puşcărie, la întrebarea prietenului meu Nichita care ocupa un post modest de redactor-doi dacă eu, N.B., „am oarece talent”, adică, cu alte cuvinte dacă exista o speranţă pentru insul cenuşiu care publicase cu imensă stăruinţă, în câţiva ani doar câteva schiţe total neobservate – P. G. i-a răspuns franc că „nu-şi explică, că, nu ştiu cum se face, dar are mereu impresia, citindu-mi cele câteva pagini de proză, că miezul, nodul, nucleul sau mai ştii, poate chiar esenţa fabulaţiilor mele îi sună extrem de… fals! Mai pe scurt, axul ficţiunii, al fabulaţiilor mele în proză este fals. Altfel… n-are nimic contra mea…”
Mai apoi, într-un splendid exemplu de auto-inducţie paranoidă, într-un amplu interviu dat la Iaşi, în ’77, dat revistei Convorbiri literare, în vacarmul lansării romanului meu Bunavestire, am întors pe dos sentinţa lui Paul Georgescu afirmând că da, dacă se vrea, axul ficţiunii mele este într-o oarecare măsură fals, dar eu am înfăşurat în jurul acestui fals megatone de realitate indubitabilă. Şi astfel acest unghi fals devine o altă optică, profund originală, dacă… dacă textele, construcţiile mele ficţionale, romanele mele vor rezista timpului, schimbării mentalităţiilor, aroganţei sau criteriilor altor generaţii de lectori şi critici.
Dar… cum era oare acea lume în care tinerelul ce fusesem nu se potrivea sau i se părea doar lui acest lucru, în fapt prezentându-se, probabil, judecătorilor acelui timp, părinţi, pedagogi, rude etc., doar ca un individ în formare şi suferind de ticurile şi metehnele mărunte, disgraţioase, unele, comice altele, ale oricărui puber?! Timpul era al unui război întins pe mai multe continente, război despre care şi azi, la mai bine de o jumătate de secol de la terminarea lui, părerile nu numai că sunt extrem discordante, dar despre capii, potentaţii politici şi militari ai acelei lumi se trasează portrete nu rareori caricaturale. De parcă nu înţelegerea unei conflagraţii de enorme proporţii ce a brăzdat teritoriul Europei şi a nimicit milioane de destine ar trebui să fie scopul atâtor ziarişti cu faimă şi istorici ultratitraţi, ci continuarea scriptică şi vehement mediatică a aceloraşi principii şi interese. Dar prin lumea de atunci eu mă refer aici la stricta şi îngusta umanitate ce mă înconjura atunci, mă apăra, mă suporta, părând că mă formează. La mica burghezie intelectuală, la meseriaşii, muncitorii, pensionarii, rataţii şi fostele glorii ale unui orăşel din Banat, ţinut, regiune care, se ştie, nu a dat patrimoniului naţional valori de prim ordin în cultură, industrie, politică sau pedagogie, dar e mândră de civilizaţia care s-a ivit în satele şi în cele câteva oraşe cu care se mândreşte, de corurile şi fanfarele de la sate, de tradiţia luptelor greco-romane, de semi-dialectul bănăţenesc care iveşte şi azi autori de poezie bănăţenească odată ce, cu mai bine de un secol în urmă, magistrul Titu Maiorescu a crezut a descoperi o vocaţie reală şi poate o întemeiere în poezioara unui tânăr fiu de ţăran din comuna Tapia de lângă Lugoj, la hotarul căreia străjuieşte un mic monument care indică locul şi anul 101 când s-au confruntat armatele lui Traian cu cele ale lui Decebal – Victor Vlad Delamarina.
■ Din vol. Viaţa mea,
în lucru
