Concluzia renumitului psiholog, pe cazul celei mai evoluate societăţi din Europa zilelor noastre – cea germană, nu poate să nu pună pe gânduri. În Germania – scrie el – normopatia atinge, după 2014, „faza critică”, în care se ajunge la un punct de răscruce. „Pieţele financiare nu mai sunt stăpânite, Euro slăbeşte, Europa se dezmembrează crescând…
Anticiparea societăţii pe care o pregătesc evenimentele adesea ambivalente din lumea actuală este timidă. Continuă însă cu succes elaborarea diagnozelor societale. În acest an, bună
oară, s-a tipărit o carte răscolitoare prin gravitatea temei, competenţa tratării şi rezultate. Este vorba de volumul psihologului Hans-Joachim Maaz, Das falsche Leben. Ursachen und Folgen unserer normopatischen Gesellschaft (C.H. Beck, München, 2017, 256 pagini), cu siguranţă una dintre cele mai inovative cercetări în ştiinţele sociale şi filosofia socială de astăzi.
Autorul se bucură de ani buni de largă notorietate graţie unei penetrante cărţi, Der narzisstische Gesellschaft. Ein Psychogramm (2013), în care atrăgea atenţia asupra subiectivităţii exacerbate ce domină societăţile timpului nostru (detalii în Andrei Marga, Societatea nesigură, Niculescu, Bucureşti, 2016, pp.57-65). Acum, în Viaţa falsă. Cauze şi urmări ale societăţii noastre nomopatice, el argumentează că narcisismul, împreună cu alte fenomene, precum prevalenţa „corectitudinii politice (political correctness)”, penuria de inovaţii, crizele continue, ţin de o „societate normopatică”. Din aceasta se poate ieşi doar reafirmând diferenţa dintre „viaţa falsă” şi viaţa naturală a oamenilor.
Noţiunile în jurul cărora Hans-Joachim Maaz îşi concentrează datele şi analiza sunt „normopatie” şi „viaţa falsă”. Nu sunt noţiuni complet noi.
În cazul primei noţiuni este vorba de echivalentul mai elaborat al „banalităţii răului”, consemnată de Hannah Arendt atunci când a examinat comportamentele funcţionarilor nazişti: inşii care comit crime organizate de diferite grade sunt membrii unei societăţi, care ajung să se conformeze direcţiilor, regulilor, măsurilor, pe care le socotesc docil drept nediscutabile. Convingerea normalităţii societăţii din jur şi a măsurilor momentului le stinge simţul răspunderii. În asemenea cadru, pe lângă „rău” se trece indiferent, ca pe lângă ceva „banal”. Prin normopatie se înţelege, aşadar, adaptarea la opinii şi poziţii de circulaţie curentă nu deoarece acestea sunt adevărate sau fiindcă asigură o mai bună posibilitate de viaţă, ci întrucât se crede că „aşa trebuie”, iar „orientarea” pare mai sigură (p.131).
În cazul celei de a doua noţiuni, ne putem aminti reflecţia lui Theodor W. Adorno, din Minima Moralia (1951). Cartea etala, cum se ştie, convingerea că o viaţă adevărată nu poate ieşi dintr-una falsificată, iar ocaziile falsificării în modernitatea târzie sunt covârşitoare.
În comparaţie cu antecesorii, Hans-Joachim Maaz precizează ambele noţiuni pe o bază nouă, actualizată. El foloseşte cunoştinţele acumulate între timp privind evoluţia copilului, funcţionarea creierului şi dezvoltarea omului şi, desigur, cercetările proprii ca medic şi psiholog şi experienţa de persoană publică şi cetăţean. De altfel, acestea formează, împreună, baza generalizărilor sale. Pentru Hans-Joachim Maaz şansa vieţii adevărate este deschisă.
Concluzia renumitului psiholog, pe cazul celei mai evoluate societăţi din Europa zilelor noastre – cea germană, nu poate să nu pună pe gânduri. În Germania – scrie el – normopatia atinge, după 2014, „faza critică”, în care se ajunge la un punct de răscruce. „Pieţele financiare nu mai sunt stăpânite, Euro slăbeşte, Europa se dezmembrează crescând… Este vorba de întrebarea principială dacă forma de viaţă de până acum – adesea elaborată şi apărată cu eforturi – poate fi continuată”. În discuţie sunt atrase inevitabil multe laturi ale vieţii oamenilor. „Este vorba de valorile simple, care, însă, ca înlocuitor (Ersatz), sunt foarte importante: de consum, de posesie, de călătorii şi de agrement. Este vorba de condiţiile cadru necesare ale democraţiei exterioare: de păstrarea ordinii de stat, de asigurarea graniţelor şi, cu aceasta, a suveranităţii, de apărarea teritoriului penetrat, de promovarea Constituţiei, de păstrarea statului social şi a securităţii suficiente. Şi este vorba de marile valori: prevenirea războiului, protecţie faţă de terorism, protecţie faţă de orice violenţă motivată politic, religios sau social, reducerea criminalităţii, împiedicarea luptelor de stradă asemănătoare războiului social”. Evaluarea ce se impune, după cântărirea tuturor aspectelor societăţii actuale, este că „viaţa noastră «paradisiacă» este o culisă de normopatie, suportată în esenţă de nevoile compensatoare de înlocuire şi valorile unui sine fals. Stăm în faţa alegerii între a trebui să apărăm succesele ce pălesc ale vieţii noastre false, care, în nebunia narcisistă, nu-i ia în considerare efectiv pe cei dezavantajaţi şi nici mediul înconjurător, şi a afla global forme de viaţă mai naturale (mai autentice, mai drepte)” (p.146-147). Aici s-a ajuns!
Dar dacă aceasta este situaţia în evoluata societate din Germania actuală, care este situaţia în ţări aflate pe cu totul altă scară a dezvoltării? Merită să medităm, pentru răspuns, la temeinica analiză din cartea Viaţa falsă, din multe considerente. Bunăoară, unul este acela că această carte dă seama, la rândul ei, cu abordări inovative, de evoluţia modernităţii şi de contemporaneitate, pe care mulţi le privesc în optici depăşite. Alt considerent este că, de obicei, ceea ce se preia la noi din culturile actuale ale unor ţări ca Franţa, SUA, Italia, Germania este prea rar autoanaliza calificată şi integră, fie ea şi critică, a modernităţii în faze avansate. Se preiau mai mult abordări care menajează direct sau indirect (adică nu pun măcar implicit sub semnul întrebării!) realităţile adesea lacunare şi orientările discutabile de pe meleagurile noastre. Ar fi, însă, cazul să ieşim din această meteahnă păguboasă şi să ne dăm seama cum se analizează pe sine, de data aceasta, cea mai evoluată societate din Europa actuală. Analiza datorată lui Hans-Joachim Maaz poate fi privită cum se vrea, dar nu i se poate contesta integritatea şi rigoarea!
Nici un om nu este echipat ideal pentru a ajunge în viaţă doar la satisfacţii şi, astfel, la viaţa adevărată. Fiecare înfruntă condiţiile vieţii cum poate, cu rezultate în consecinţă. Se poate spune, însă, dincolo de toate, că oamenii au „trebuinţe de bază (Grundbedürfnisse)” (p.108) de natură diferită: corporală (hrană, apă. căldură, etc.), sufletească (înţelegere, susţinere, încurajare, protecţie etc.), socială (contact, recunoaştere, comunitate etc.) şi spirituală (sens, realizare, asociere etc). Se poate face, de asemenea, distincţie între „sine (Selbst)” şi „eu (Ich)”. Prin „sine (Selbst)” Hans-Joachim Maaz înţelege „structura persoanei”. Aceasta „constă din evenimente lăuntric sufleteşti perceptibile (sentimente, impulsuri, sensibilităţi), dar şi dintr-o trăire nedeterminată a existenţei, care s-a încercat să fie descrisă în toate timpurile şi în toate culturile în conceptele unei energii a vieţii” (p.18). Prin „eu (Ich)” Hans-Joachim Maaz are în vedere „funcţia sufletească ce se străduieşte să echilibreze, regularizeze, compenseze deranjamentele sinelui şi să mijlocească între fragmente ale sinelui şi să le împace” (p.19). „Eu-l (Ich)” asigură adaptarea, schimbarea şi dezvoltarea persoanei. Problema crucială se produce în societate atunci când, pe scară semnificativă, „eu-l (Ich)” se îndepărtează de „sine (Selbst)”, pierde legătura cu acesta şi ajunge chiar să-l substituie creând un „sine fals (falsches Selbst). „Viaţa falsă” are ca origine „sinele fals”(p.21).
Teza pe care Hans-Joachim Maaz o desfăşoară, în termeni ce amintesc uneori psihanaliza, este că „un sine fals este produs al educaţiei sau urmarea deranjamentelor anterioare” (p.49). Felul relaţiilor în care intră persoana în societate decide. „Relaţiile hotărăsc asupra dezvoltării persoanei, iar cultura acestor relaţii determină calitatea vieţii” (p.7). Există ieşire din societatea „vieţilor false”, dar ea presupune schimbarea relaţiilor dintre oameni, instituţiilor revenindu-le cel mai greu cuvânt.
Ce este, însă, „viaţa falsă”? „Viaţa falsă este dominarea unuia asupra altuia prin putere politică, militară, religioasă şi economică, cu curbarea sinelui şi deprecierea exteriorului”. Ea este „consecinţa deranjamentelor din relaţii – de la început”. Acestea duc la variatele maladii ale „vieţii false”, ce se dispun pe o gamă largă: de la „sinele ameninţat” – insul care vede obsesiv doar duşmani, „sinele neiubit” – acela care se simte mereu neglijat, trecând prin „sinele dependent” – acela care are nevoie mereu de „conducător”, „sinele împiedicat” – cel inflexibil agresiv, la „sinele neglijat” – cel resentimentar, şi „sinele supralicitat” – insul care se raportează doar la sine. Sunt propoziţii ce lasă să se sesizeze şi specifică fiecare dintre aceste maladii. Există „formule melodice” ce le exprimă. Maladia o recunoaştem în ceea ce se observă în sentimentele de fapt ale indivizilor: „mă simt ameninţat”, „mă simt bolnav”, „nu sunt în stare să decid singur”, „nu-mi asum soluţii noi”, „nu-mi iau răspunderea”, „nu sunt mulţumit”, „mă simt chinuit”. Trăirile sunt indicatori ai „falsităţii” vieţii, iar distribuţia propoziţiilor ce şi le adresează sieşi indivizii şi le adresează altora poate fi terenul de reperare a „vieţii false”.
Oamenii au, fireşte, nevoi materiale, iar nevoiaşii trebuie înţeleşi în preocuparea lor de a-şi acoperi trebuinţele. O societate, precum cea germană, a izbutit să reducă presiunea nevoilor materiale, satisfăcându-le graţie unei capacităţi enorme de producţie şi unei distribuţii ce ia în seamă criterii sociale. Dincolo de asemenea situaţii, mulţi recurg, însă, ne spune Hans-Joachim Maaz, la „înlocuitorul material pentru deficite de relaţii”. În cazul extrem, „lipsa de iubire şi de confirmare narcisică alimentează urmărirea creşterii materiale egoiste; năzuinţa de concurenţă creată prin aceasta produce apoi nedreptatea şi inegalitatea”. Relaţia stăpân-supus de altădată se reface astfel în mod insidios chiar în condiţiile modernităţii celei mai evoluate.
„Viaţa falsă” nu-l lasă pasiv pe individ, ci îl provoacă pe diferite canale. În reacţie, el recurge la mecanisme de apărare sufleteşti – scindarea personalităţii, proiecţia, coacerea de reacţii (p.49-53). El recurge şi la reacţii exterioare – compensare şi înlocuire (bogăţie, putere, prestigiu). În unele cazuri, societatea încearcă soluţii prin medicină, politici economice sau moralizare (p.108). Medicul preia cetăţeanul ca pacient atunci când apar dificultăţi în legătură cu străduinţa şi performanţa, adaptarea, devierea, acţiunea socială, comportamente masochiste şi, apoi, în cazurile extreme ale îmbolnăvirii şi recursului la violenţă (p.64-69). Peste toate, fapt este că pe suprafaţa largă a societăţii se răspândeşte o viaţă care nu mai este chestionată şi care generează maladii.
Oricum, actuala criză a societăţilor noastre – aşa sună teza cardinală a lui Hans-Joachim Maaz – este expresia unei normopatii. „Deranjamante calitative ale relaţionărilor în formarea timpurie sunt cauze esenţiale ale constituirii sinelui fals; iar o majoritate de sine falşi generează o normopatie colectivă, care este marcată de înşelaţi ideologic, dependenţi economic şi căutători de consum. Deoarece cei care se implică şi cei care creează situaţia sunt în majoritate, ei nu au conştiinţa vinovăţiei”. Acea majoritate perpetuează fără ezitare situaţia, care este luată ca normală. „În sisteme autoritare nu se admite vreo contradicţie, încât patologiile deranjamentelor sinelui pot prolifera. Într-o societate democratică pericolul este mereu ca sinele deranjat să formeze o majoritate ce determină apoi dezvoltarea. De aceea, opinia majoritară trebuie considerată mereu cu mari rezerve şi îndoială şi abordată critic…. Atunci când «corectitudinea politică» capătă puterea unei cenzuri libertatea de opinie constitutivă a unei societăţi cu democraţie exterioară este în cel mai mare pericol”. La conduceri politice impregnate de narcisism în societăţile de astăzi se adaugă pericolul adaptării celor mai mulţi la opinii acceptate fără verificare continuă – care este normopatia însăşi. În locul unui pluralism sănătos, unicul sol fertil pentru democraţie, intră alinierea la interpretări de diferite provenienţe, fără legătură cu democraţia.
Nu este altă soluţie, în condiţiile expansiunii „vieţii false”, decât suscitarea mai întâi a conştiinţei falsităţii. Nici nu există vreo soluţie care să nu treacă prin mai buna „cunoaştere de sine”. Hans Joachim Maaz spune că în societăţile actuale se recurge la „înlocuitori”, precum banii, posesia, prestigiul, puterea, dar, în afara „cunoaşterii de sine”, acestea, toate, duc la „sinele fals”. O conştientizare şi o asumare de sine rămân condiţia necesară, chiar dacă nu şi suficientă, a înaintării spre viaţa adevărată.
În mod simptomatic, tot mai mulţi autori atrag atenţia în deceniile recente asupra importanţei revenirii oamenilor la sine şi, cu aceasta, a unei priviri noi şi, de ce nu? critice, în ceea ce este. De pildă, Abraham Maslow (cu L’Accomplissement de soi. De la motivation à la plenitude, Eyrolles, Paris, 2004) a extins cercetarea motivaţiei şi a relansat pe această bază tema cunoaşterii de sine mai bune a persoanelor. Mai aproape de noi, Jacques Attali (cu Devenir soi. Prenez le pouvoirs sur votre vie!, Fayard, Paris, 2014) a adus în actualitate nevoia reafirmării de sine a naţiunilor drept condiţie a ieşirii din crizele actuale.
Poate că revenirea oamenilor la sine nu ajunge, fiind o acţiune mai curând de etică, într-o societate, cum este cea modernă târzie, în care instituţiile se impun implacabil. Dar de undeva trebuie pornită revenirea la sine şi ieşirea din „viaţa falsă”. Iar Hans Joachim Maaz propune, în această privinţă, o cheie.
