Arta românescă modernă a evocat destinul fermecătoarei Salomeea mai târziu, începând cu secolul al XIX‑lea, prin câteva opere de artă memorabile, cele prezentate de această dată fiind lucrări plastice care fac parte din patrimoniul Muzeului Municipiului Bucureşti…
Marea artă europeană a fost iremediabil subjugată de povestea seducătoarei Salomeea, cea care a primit în dar capul Sfântului Ioan Botezătorul, tânăra devenind un personaj celebru, mai ales datorită reprezentării ei în picturile unor mari maeştri, precum: Juan de Flandes, Lucas Cranach cel Bătrân, Peter Paul Rubens, Mattia Preti, Paul Delaroche, Benozzo Gozzoli, Hans Memling, Michelangelo Merisi da Caravaggio, Tiziano Vecellio, Bernardo Strozzi, Guido Reni, William Dobson, Henri‑Léopold Lévy sau Gustave Moreau. Arta românescă modernă a evocat destinul fermecătoarei Salomeea mai târziu, începând cu secolul al XIX‑lea, prin câteva opere de artă memorabile, cele prezentate de această dată fiind lucrări plastice care fac parte din patrimoniul Muzeului Municipiului Bucureşti.
Aşa cum se cunoaşte, Salomeea este un personaj biblic, destul de sumar prezentat în evangheliile după Matei şi Marcu, ea fiind fiica Irodiadei, a doua soţie a lui Irod Antipas. În descrierea morţii lui Ioan Botezătorul, în textele celor două evanghelii, mama şi fiica acţionează în tandem, perfect sincronizate şi poate tocmai de aceea în multe picturi celebre ele sunt reprezentate aproape identic, cu fizionomii foarte asemănătoare, ambele întruchipând idealul femeii fatale, tipice epocii în care apar reproduse portretele lor. Naraţiunea nu este una obişnuită. Pentru a‑şi consolida puterea, Irod se recăsătoreşte cu prinţesa Irodiada, fiica lui Aristobul al IV‑lea, dar şi soţia fratelui său, Filip. Căsătoria are loc după ce amândoi divorţează. Din cauza acestui nou mariaj, considerat incestuos, Irod a fost mustrat de Ioan Botezătorul, în public şi direct, în faţă. Speriat de aceste acuzaţii repetate, Irod l‑a aruncat pe Ioan Botezătorul în temniţă, încercând să‑l izoleze, dar nu l‑a omorât, pentru că se temea de popularitatea extraordinară a celui care vestea venirea lui Hristos.
După întemniţarea lui Ioan Botezătorul, la petrecerea dată în cinstea zilei sale de naştere, Irod, dominat de dorinţe incestuoase, priveşte dansul superbei fiice a Irodiadei, Salomeea, promiţându‑i pentru acest spectacol tot ceea ce‑şi doreşte, chiar şi jumătate din împărăţia lui. La îndemnul mamei sale, Salomeea solicită capul Sfântului Ioan Botezătorul. După momentul dansului, Irod, cu oarecare părere de rău, este obligat să‑şi ţină jurământul făcut în public şi ordonă uciderea prorocului, fiica Irodiadei primind capul sfântului pe o tavă. Pictorii Evului Mediu şi cei ai Renaşterii, care au creat un model de reprezentare a acestei poveşti biblice, s‑au concentrat în special pe două momente importante: dansul erotic al Salomeei şi momentul în care tânăra duce capul sfântului mamei sale. De asemenea, a atras atenţia şi personalitatea puternică a Irodiadei, pragmatismul şi sângele ei rece, faptul că până la o urmă găseşte o cale de a‑l determina pe soţul ei să ia o decizie de care acesta nu era ferm convins. Datorită acestor extraordinare capacităţi de manipulare, în Evul Mediu, Irodiadei şi fiicei ei, Salomeea, le‑au fost atribuite puteri supranaturale şi se considera că cele două practicau ritualuri vrăjitoreşti.
În cazul artei moderne româneşti, semnificativă pentru modul în care a fost preluată această temă este una dintre picturile lui Guido Reni, Salomeea cu capul lui Ioan Botezătorul, lucrare aflată astăzi la Palazzo Corsini din Roma. La începutul secolului al XIX‑lea, Constantin Lecca, care‑şi desăvârşea cunoştinţele artistice în capitala Italiei, a realizat o copie fidelă a acestei picturi, operă de artă care astăzi se află în colecţia Pinacotecii Muzeului Municipiului Bucureşti. Tema tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul nu a lipsit nici din iconografia bizantină, dar această copie aducea în spaţiul românesc o altă manieră de prezentare, una în stilul imprimat de biserica catolică şi de arta clasică italiană. Spre deosebire de Lecca, Gheorghe Tattarescu, plecat şi el pentru completarea studiilor la Roma, realizează o lucrare după aceeaşi pictură a lui Guido Reni. De această dată, studiul lui Tattarescu reprezintă doar capul sfântului, aşezat pe tavă, excluzând‑o din compoziţia sa pe Salomeea. Pictura se află actualmente în Colecţia Muzeului Memorial Gheorghe Tattarescu.
La fel ca şi vechii maeştri, artiştii secolului al XIX‑lea şi cei ai secolului al XX‑lea au fost atraşi de personalitatea frumoasei Irodiada şi de cea a fiicei sale, Salomeea. În societatea modernă şi contemporană, povestea, de data aceasta cu puternice accente freudiene, a rămas la fel de incitantă, atât în reprezentările plastice, cât şi în muzică, de exemplu.
În anul 1905, avea loc la Dresda premiera operei Salomé, compusă de Richard Strauss, operă care se inspiră dintr‑un text scris de excentricul şi foarte talentatul scriitor Oscar Wilde. Aici intriga este şi mai plină de dramatism. Atras de Salomé (Salomeea), Irod (Herodes) este extrem de încântat să o vadă interpretând excitantul dans al celor şapte voaluri, promiţând că îi îndeplineşte orice dorinţă. Salomé (Salomeea), după executarea dansului, îi cere capul lui Jochanaan (Ioan Botezătorul), având în vedere că se îndrăgosteşte de el, iar acesta îi refuză iubirea. Herodes (Irod) ordonă moartea lui Jochanaan (Sfântului Ioan Botezătorul) şi îi aduce tinerei, pe o tavă, capul. Salomé (Salomeea) îşi manifestă deschis iubirea faţă de Jochanaan (Ioan Botezătorul), iar Herodes (Irod), îngrozit şi, probabil, tulburat de gelozie, ordonă gărzilor să o ucidă şi pe Salomé (Salomeea). Preluarea foarte explicită a temei biblice a fost pentru mulţi spectatori de‑a dreptul şocantă, numele personajelor şi acţiunea au fost puţin modificate, iar accentul cade acum, mai ales, pe dramele pricinuite de iubirile interzise.
În spaţiul românesc, tot la începutul secolului al XX‑lea, un mare maestru realizează o pictură originală, având‑o în centru pe senzuala Salomeea, este vorba de Theodor Pallady. Mulţi dintre istoricii de artă români consideră că Pallady vedea arta fără o participare emoţională, implicarea sa în actul plastic dând adeseori impresia că este pur estetică, filosofică. Dar există câteva remarcabile excepţii, una dintre ele este lucrarea care o reprezintă pe Salomeea – o pictură cunoscută, în general, sub titulatura neutră de nud, lucrarea fiind realizată la începutul carierei sale artistice. Aici se văd încă influenţele exercitate de celebrul său profesor de la École des Beaux‑Arts din Paris: Gustave Moreau, cel mai important pictor simbolist european, un genial ilustrator al celor mai reprezentative personaje biblice şi mitologice. Fără să‑şi copieze maestrul, Theodor Pallady ne prezintă un personaj feminin foarte sensibil, plin de senzualitate şi o operă de artă în care pictorul investeşte mult sentiment şi emoţie. În lucrarea palladiană, Salomeea este reprezentată dansând, probabil dansul celor şapte voaluri, fiind surprinsă în momentul în care a aruncat de pe ea şi ultimul voal, seducând privitorii cu întreaga sa frumuseţe. Pictura realizată de Theodor Pallady a ilustrat şi coperta cărţii Salomeea de Adrian Maniu, volum apărut în anul 1915, la Bucureşti, în timpul vieţii pictorului.
Frederic Storck şi Cecilia, soţia acestuia, au fost alţi doi artişti români care au realizat câteva lucrări foarte valoroase care o reprezintă pe Salomeea, aflate astăzi în patrimoniul Muzeului Frederic Storck şi Cecilia Cuţescu Storck. Atracţia lor pentru această temă se poate explica şi prin faptul că sculptorul Frederic Storck, german de origine, aflat în posesia unei culturi preponderent occidentale, a avut o predilecţie specială pentru anumite scenele biblice, decorându‑şi cu ele propria casă: „Adam şi Eva”, „Izgonirea din Rai” sau „Cain şi Abel”.
Pentru două dintre sculpturile care o reprezintă pe Salomeea, Storck apelează la o manieră clasică de reproducere. În prima dintre lucrări, tânăra este reprezentată în picioare, nud, la finalul dansului, purtând în mâini capul Sfântului Ioan Botezătorul. În cea de‑a doua lucrare, realizată tot în manieră clasicizantă, Salomeea este reprezentată culcată, nud, încrezătoare în sine, senzuală şi perfect conştientă de frumuseţea sa. Există şi o altă lucrare care ne atrage atenţia în mod special. Dacă în majoritatea operelor de artă Salomeea este prezentată satisfăcută de propriul triumf, Frederic Storck aduce, în cazul acestei sculpturi, o nouă interpretare a episodului biblic al morţii Sfântului Ioan Botezătorul. În această variantă, Salomeea este reprezentată ca într‑o rugă, sugerând căinţă, prin forma aplecată a corpului, care devine aproape un cerc şi susţine capul sfântului sacrificat. Atitudinea personajului feminin sugerează o asemănare cu alte siluete care fac parte din seria de pocăinţe realizate de Frederic Storck, în marmură sau bronz. Sculptura, care o reprezintă pe Salomea, parcă rugându‑se, are şi puternice valenţe simboliste, un mesaj codificat, sugerând o femeie‑şarpe, poate o himeră, o fiinţă condamnată de propria trădare, manifestând şi un sincer regret. Lucrarea este considerată, datorită originalităţii şi rafinamentului în execuţie, o capodoperă a creaţiei lui Frederic Storck. Pe de altă parte, Cecilia Cuţescu Storck, în lucrările sale dedicate acestui subiect, pune accent mai ales pe frumuseţea şi exotismul celor două femei, Salomeea şi Irodiada. Dramatismul scenei reproduse este doar sugerat în una dintre lucrări, de exemplu, prin fundalul de culoare roşie, pe care este reprezentată tânăra prinţesă din vremuri imemoriabile.
Istoria artei a oferit şi alte surprize legate de destinul plastic al frumoasei Salomeea. În conştiinţa publică, uneori Iudita a fost confundată cu Salomeea, edificatoare în acest sens fiind şi una dintre capodoperele pictorului Gustav Klimt, în care Iudita este reprezentată din profil, undeva la baza lucrării fiind reprodus capul generalului asirian executat de aceasta. Deşi artistul a notat pe ramă numele personajelor reprezentate, lucrarea este cunoscută, în general, ca Salomeea. Datorită acestei confuzii care a persistat mult timp, în majoritatea textelor de specialitate, pictura este menţionată cu ambele nume: Judith (Salomeea), confuzia fiind de notorietate, a stârnit multe reacţii contradictorii în lumea istoriei artelor.
Confuzia este cu adevărat uluitoare, pentru că Salomeea şi mama ei Irodiada sunt două figuri feminine biblice care pot fi puse în antiteză cu Iudita, o altă personalitate feminină puternică, de data aceasta evocată în Vechiului Testament. Iudita era o femeie solitară, rămăsese văduvă, iar prin personalitatea sa fermecătoare, foarte hotărâtă, îl va seduce pe abilul general asirian Olofern, reuşind să‑l anihileze şi salvând astfel libertatea poporul său. Pentru a‑l seduce pe Olofern, Iudita renunţă la veşmintele de văduvă şi îmbracă haine de gală, sandale preţioase, coliere, brăţări, inele şi cercei. Ea va deveni o eroină adulată de poporul său şi un simbol al puterii feminine. Iudita a reuşit să‑l execute singură pe cel mai valoros general al lui Nabucodonosor al II‑lea, deci, al armatei inamice. Acest act sângeros i‑a înspăimântat pe asirieni, fiind imposibil de uitat. După petrecerea la care au participat împreună, în noaptea crimei, Iudita s‑a apropiat de patul în care se aşezase generalul asirian, i‑a luat sabia, l‑a apucat de păr şi i‑a retezat capul cu multă forţă, din doar două lovituri. Frumuseţea extraordinară a femeii, puterea sa de seducţie, inteligenţa sclipitoare, cruzimea şi dramatismul episodului morţii bărbatului au făcut şi din această naraţiune un important subiect al artei plastice occidentale. În Cartea Sfântă se povesteşte şi despre destinul atipic, pentru acele vremuri, al Iuditei, pentru că, deşi mulţi bărbaţi au râvnit‑o, Iudita a refuzat mereu să se recăsătorească, trăind liberă şi întreţinându‑se din bogăţiile sale şi din bunurile lăsate de soţ.
Au existat şi în acest caz numeroase solicitări ale comanditarilor bogaţi, care au cerut executarea unor lucrări care să o reprezinte pe Iudita, comenzi cerute celor mai valoroşi pictori ai epocii lor, respectiv: Lucas Cranach cel Bătrân, Orazio Gentileschi, Artemisia Gentileschi, Giorgione, Donatello, Georgio Vasari, Tiziano Vecellio, Michelangelo Merisi da Caravaggio, Giovanni Francesco Guerrieri, Giovanni Baglione, Vicent Sellaer, Trophime Bigot, Rembrandt van Rijn, Valentin de Boulogne, Elisabetta Sirani, Guido Reni, Jules Joseph Lefebre, Gustav Klimt, Franz Stuck. Popularitatea respectivelor reprezentări plastice s‑a bazat, în primul rând, pe contrastul dintre farmecul personajului feminin şi cruzimea actului morţii, fiind de notorietate faptul că mulţi dintre comanditari au fost de gen masculin şi au solicitat reprezentări în care să fie redat actul tăierii capului de către curajoasa Iudita. În final, epilogul nu se poate contura, probabil, decât tot prin apelul la retorica biblică: indiferent de faptele oamenilor, destinul acestora este implacabil şi supus voinţei divine, o voinţă absolută, iar pildele cărţilor sfinte sunt demne de rememorat şi este important să fie descifrate în fiecare epocă istorică, sub toate subtilităţile sale.
În fond, de ce a fascinat atât de mult destinul tinerei care a cerut capul Sfântului Ioan Botezătorul? A fost ea doar un instrument al destinului? Probabil că da. Ce le uneşte, de fapt, pe toate aceste trei femei: Salomeea, Irodiada şi Iudita? Răspunsul poate fi edificator: extraordinara lor capacitate de seducţie, puterea socială şi politică la care au avut acces şi curajul nebunesc. În fond, poveştile lor ne oferă cele mai profunde lecţii despre paradoxala fire umană, despre comportamentele sau gândurile noastre, despre virtuţi sau despre cele mai grele păcate.
Elena Olariu
