Fără muzică, încep să se mişte în faţa oglinzii de cristal în ritmuri diferite. De la menuet şi gavotă la vals, mazurcă şi rock-and-roll. Din buzunarul ei se risipesc pe jos seminţe de floarea‑soarelui…
Un hol îngust şi adânc… În mijlocul lui, o oglindă înaltă cu ramele aurii. În luciul ei, imaginea a doi pitici privindu‑se fascinaţi pe ei însăşi. Parcă ar vrea să ştie cine sunt, ce sunt… În spatele lor, văzuţi în aceeaşi oglindă, un cocoş viu, iar în colţul din dreapta, o găină din ipsos. Dintr‑odată, răsună glasul cocoşului de trei ori.
PITICUL: E noapte?
PITICA: E dimineaţă?
Rămân cu aceeaşi expresie. Buclele părului ei de un roşu aprins îi acoperă din când în când ochii. El are mustaţa cănită şi pe o redingotă uzată zeci de medalii de diferite mărimi.
EA (zâmbind): Dansăm?
EL: Oricând!
Fără muzică, încep să se mişte în faţa oglinzii de cristal în ritmuri diferite. De la menuet şi gavotă la vals, mazurcă şi rock-and-roll. Din buzunarul ei se risipesc pe jos seminţe de floarea‑soarelui, boabe de grâu şi de porumb. Cocoşul, în urma ei, le ciuguleşte grăbit. Ochii morţi din mărgele verzi ale găinii privesc sarabanda acestui Grand Guignol.
Globul nostru pământesc tăbăcit de pelegrinări nesfârşite înaintează… Odată cu el intrăm într‑un nou spaţiu circular unde doi amici joacă fără întrerupere, de ore în şir, cu înfrigurare, cu pasiune şi bună dispoziţie table. De jur împrejurul lor, zeci şi zeci de halbe de bere goale. Lângă ei, trei halbe cu guler de spumă. Fumează dintr‑o singură ţigară pe care o trec de la unul la celălalt.
MACHE (aruncând zarurile): Stăm prost, monşer… Este o criză, mă‑nţelegi, care poţi pentru ca să zici că nu se poate mai oribilă…
Lache foarte afectat, bea din halba de lângă el până la fund, după care oftează adânc: Eeeiiii…
MACHE: …Eu pot pentru ca să‑ţi spui pe parola mea de onoare că‑mi pare foarte rău! Dar ştii?… Foarte rău!! (mutând piesele)..., fiindcă le‑am spus şi dumnealor…
LACHE: Care dumnealor?
MACHE: Dumnealor, cu care am fost la table în Cişmigiu. Zic: când vezi că bate falimentul la uşe şi nu mai e nici un patriotism…
LACHE (face o figură foarte tristă; e aşa de obidit, încât ai crede că vrea să plângă): Mă omori, Mache… Nu fi aşa de pesimist. Lucrurile or să se‑ndrepte… este o recoltă admirabilă.
MACHE (schimbând mimica şi zâmbind cu compătimire): Ce recoltă, nene, ce recoltă? Dumneata n‑ai văzut rapiţa?
LACHE: N‑am văzut‑o, că n‑am fost pe‑afară.
MACHE: Apoi vezi!… Rapiţa, moft!
LACHE: Ei! moft.
MACHE: Moft! (iritat) Ce vorbeşti dumneata, dom’le? Se poate să spui astfel de absurdităţi? (aruncând zarurile) Trei, trei. (satisfăcut) Da’datoria externă, monşer? Da’cuponul de iulie? Da’cuponul de septembrie? Da’cuponul de noiembrie? Da’alelalte?
LACHE: O să le plătim.
MACHE (ridicând tonul): O să le plătiţi! Cu ce o să le plătiţi? (privind spre Lache cu reproş) Dumneata nu vezi cum se încurcă lucrurile în politică, care nu poţi pentru ca să ştii de azi pe mâine cum poate pentru ca să devie o complicaţiune… Dumneata nu vezi ce se petrece în China, în Orient, şi cu boxerii de peste Ocean, şi toată Europa nu poate pentru ca să se‑nţeleagă; asta e o chestie mare, nu vorbi aşa, îmi pare rău!
O ceaţa roşiatică, lăptoasă se lasă încet‑încet peste capetele lor.
MACHE: Noi unde mergem, dom’le?
LACHE: Eu zic că mergem… înainte.
MACHE: Înainte, înainte, dar pe loc! (uitându‑se zarurile) Şase – Şase… Marţ! Te‑am ras! (îl priveşte triumfător. Apoi ca pe ceva gândit îndelung…) Ştii ce‑ar trebui aici la noi?
LACHE: Ce?
MACHE: O tiranie ca în Rusia… (pauză) Nu mai merge, mă‑nţelegi, cu Constituţia… când vezi ce se petrece. (aranjând piesele pentru un joc nou) Nu poţi pentru ca să… înţelegi (aruncă zarurile).
În scaunul lui cu rotile, Cănuţă apare tăcut în apropierea lor. Cei doi continuă să joace table înfierbântaţi…
Copilul începe să se învârtă în jurul lor în scaunul cu rotile în cercuri din ce în ce mai largi. Se aude în depărtare şuieratul unei locomotive şi apoi sunetele flaşnetei care fac legătura între mişcările băiatului şi călătoria globului, care alunecă şi cade de undeva de sus în mijlocul mormanului de ziare.
Mache şi Lache îşi acoperă capetele lor ensoriene cu coifuri improvizate din ziare pentru a nu‑şi pierde identitatea dâmboviţeană. Măşti animate grotesc.
MACHE: Stăm rău, foarte rău, domnule!… Statul nu vrea să se gândească!… Nu este nici o încurajare; ba, putem zice că este chiar o persecuţiune…
LACHE: Pai da… Poporul e părăsit şi trist…
MACHE: Lasă‑mă să termin… (bucurându‑se) Doi‑doi, poartă‑n casă! (ridică privirea) Statul trebuie să se gândească… Prin urmare, trebuie să avem un ideal pentru ţara asta care altminteri se prăpădeşte… şi statul trebuie să se gândească serios…
LACHE: Pai da… Statul nu vrea să se gândească serios!
MACHE: O ţară nu poate‑nsemna nimic; numai cu cereale şi cu zarzavaturi, şi chiar cu petrol… Cu toate că urlă toţi că fără cultură, fără educaţie, o ţară nu poate‑nsemna nimica; foarte adevărat: şi mi se pare că arta…. literatura…
LACHE: Muzica…
MACHE: Şi ea… sunt cele mai înalte manifestaţiuni ale mentalităţii unei naţiuni.
LACHE: Şi biserica?
MACHE (enervat): Şi popii, dom’le, şi ei … (adâncit în cugetare) În definitiv, nu se prezintă cineva în lume cu pântecele şi cu organele inferioare, ci cu fruntea, cu gândirea care face din om regele creaţiunii… nu se poate pune o ţară faţă cu cultura europeană, care merge cu paşi gigantici – îi mai trebuie să‑şi manifesteze şi mentalitatea. Şi ce se face pentru acestea toate la noi?… Nimic! E trist! Stăm rău! Foarte rău! E ceva deplorabil şi ridicul în acelaşi timp… Vorbim, vorbim şi… Nimic pe verticală, nimic pe orizontală! Se aude ceva? … Nu se aude nimic?!
Dricul acoperit cu jerbe şi coroane ofilite. Din când în când se întrevede scris cu litere apăsate: …Mitică… omagiu şi lacrimi de durere... fără uitare… Mitică… amicii…
O senzaţie ciudată: pare că mergem, dar totuşi rămânem nemişcaţi tot timpul.
Într‑un alt spaţiu, la fel de deplorabil, o pistă de popice. O bilă de lemn pleacă în viteză spre popicele rânduite cu grijă. Undeva în planul doi al încăperii, un gard de sârmă împletită. În spatele gardului, în picioare, Cănuţă.
Brusc, ţipete de păsări speriate… Se aud popicele căzând.
Din depărtare: Încercaţi‑vă norocul! Încercaţi‑vă norocul!
Globul pământesc cu toate deşerturile sale, de la Sahara până la Gobi, a ajuns din nou printre ziare umezite şi mucegăite. Pe pereţii îngălbeniţi au apărut câteva tablouri cu portrete din mai multe perioade din ultima sută de ani. Şi numărul pendulelor s‑a dublat. Sunt treisprezece… Ore diferite, meridiane diferite, sunete distincte… Portretele au fizionomii ciudate reprezentând imagini caricaturale ale unor personaje caragialiene, adaptate la vremuri.
Militantul Leonida, cu câteva ziare în mână, bălăcindu‑şi picioarele într‑un lighean cu apă fierbinte şi flori de iasomie, exclamă cu entuziasm: – „Aurora Democratică”, „Vocea Patriotului Naţionale”, „Universul”, „Răcnetul Carpaţilor”, „Ţara”… Uite, „Înfricoşătoarea şi îngrozitoarea şi”….
EFIMIŢA: …oribila…
LEONIDA: (citind)…drama din strada Uranus”. (râde) Aici e scris adevărul despre cum merge ţara. (ilustrează cu pagina ziarului)… Uite (solemn): „…au căzut tiraniile! Vivat democraţiile!” (cade un portret de pe un perete). Răposata nevastă‑mea a dintâi nu se sculase încă. Sar jos din pat şi‑i strig: – „Scoală, cocoană (cade un alt portret), şi te bucură, că eşti şi dumneata mumă din popor (strigă excitat). Scoalăăăăăă…, c‑a venit libertatea la putere!” (cad, unul după altul, încă trei portrete)
EFIMIŢA: Eiii!?!
LEONIDA: Când aude că s‑a schimbat TOTUL, sare şi dumneaei răposata din pat… că avea trecut patriotic în familie, dinainte de a se naşte… Neam de martiri şi viteji… toţi. Zic: găteşte‑te degrab’, şi… hai şi noi… până acolo să vedem. Ne îmbrăcăm, domnule, frumos, şi o luăm repede pe jos pân’la teatru… (cu gravitate) Ei, când am văzut… ştii că eu nu intru la idee cu una cu două…
EFIMIŢA: Ţi‑ai găsit!… Ca dumneata, patriot, mai rar cineva.
LEONIDA: Ce să vezi, dom’le? Drepturi şi libertăţi peste TOT… Steaguri, muzici, chiote, tămbălău, panorame, tricoloruri (deodată, pe neaşteptate, se învârte într‑un picior executând cu măiestrie clovească o piruetă. Vorbele se supun şi se modulează mişcărilor lui.), lumânări, panglici, prescuri, beteală, automobile, floricele, lucru mare, (se învârteşte nebuneşte, ca un apucat) şi lume, lume… de‑ţi venea ameţeală, nu altceva.
EFIMIŢA (făcându‑şi cruce): Bine că n‑am fost la Bucureşti pe vremea aia!
Cum sunt eu nevricoasă, Doamne fereşte! păţeam alte alea…
LEONIDA: Ba nu zi asta; puteai trage un ce profit. Ştii, vacarm, nebunie, sărbătoare (Zăreşte globul… îl ridică şi râzând îl aruncă spre Efimiţa… Aceasta, surprinsă de rapiditatea mişcării, reuşeşte să‑l prindă în poalele ei şi, râzând satisfăcută, îl aruncă înapoi spre Leonida… „pasează” de la unul la celălalt… Ochii lui injectaţi, ochii ei ceţoşi‑rătăciţi. Un fel de corridă erotică mascată. Penetrări violente şi libidou emoţional violent‑asmatic). Guvernamentali, opozanţi, clarinete, bere, mici, cruci, Deşteaptă‑te române, decoraţii, decoraţi Marsilieza… (vibraţie patetică) Liberté, Égalité, Fraternité! Ginta latină, domnule! (cântă)
EFIMIŢA: Să te ferească Dumnezeu de bucuria poporului!…
LEONIDA (dansând descătuşat, cu globul între mâini, în ritmul Căluşarilor): I‑auzi una, i‑auzi două, i‑auzi chiar şi ‘89. (ridică rapid globul deasupra capului, cu mâinile tremurânde) Hop şi eu cu Ţaţa Lina, am crescut adrenalina! (mai face două mişcări cu globul deasupra capului învârtindu‑l pe degetul mare cu o virtuozitate surprinzătoare. Mişcări delirante, foarte obosite de paiaţă bătrână. Apoi, abia răsuflând, tuşind, îl aruncă cât colo în batjocoră.)
Lângă dricul părăsit, Sache, lăcrimând, priveşte spre coşciugul închis cu o tristeţe pătimaşă: muşte – popi – cocoane – impiegaţi – pensionari – popor – dame – târgoveţi – târgoveţe – ţărani – ţărance – intelectuali – artişti – poeţi – prozatori – critici – tramvaiuri – capele pârlite – bătături strivite – copii pierduţi – părinţi beţi – mame prăpădite – guri căscate.
Într‑o încăpere pustie, un pat simplu asemănător celor din sala de disecţie. Întins pe cearşaful alb, trupul unui bărbat. Pe măsuţa neagră din faţa lui, maşina de scris… Pagini răvăşite peste tot. Pe o coală cu multe corecturi, putem citi: „Mi‑e frică de proştii răi… Societatea noastră, o cârcăleală ca vai de capul ei şi al nostru; tragedia, te face să râzi; comedia, să plângi? Orbeşti ochii, asurzeşti urechile, ca să nu mai încapă pretenţii de înţeles.”
Alexa Visarion
