Cum nu sunt neapărat un admirator al sexului frumos, pe femeile de aici nu le‑am ales fiindcă mi‑au plăcut, ci pentru că mi s‑au impus atenţiei în virtutea unei înzestrări de excepţie…
„Scrisă performant şi de o stranie originalitate a subiectului, în contrast cu ceea ce a publicat până acum Sorin Lavric, cartea uimeşte prin amestecul insolit de conceptualizări cât mai abstracte şi evocări din zona erosului acut. Identific în paginile ei, bine mascat, un misoginism existent la mai toţi gânditorii de filosofie, aici rezultat al privirii reci a celui care cândva a frecventat sala de disecţie medicală. Sub bisturiul de azi este feminitatea, perenă sau căzută în efemer. Ficţiunea literară este convocată să ilustreze tipologii pe care autorul le transferă cititorului complice.
Din câte îmi pot da seama cunoscându‑l de mult timp, Sorin Lavric imaginează tipologii feminine precum altădată Rubens picta aceeaşi voluptuoasă femeie văzută din unghiuri diferite, multiplicând‑o de parcă ar fi fost tot alta; sau precum Maillol o modela în marmoră sau bronz exclusiv pe Dina, modelul său plastic şi apoi soţie, ilustrând astfel figuri simbolice: fluviul, muntele, marea, ba chiar prin siluete robuste şi Ars Amandi a lui Ovidiu.”
Ion Papuc
Sub unghi liric, rostul femeii e să fie muză, după ce a încetat să‑ţi fie iubită. Situaţia inversă, când nimbul de muză e dat de carenţa pancraţiului epidermic, nu are însemnătate. Fiind o surescitare a
fanteziei ivită dintr‑o amânare a sorocului plăcut, nimbul trece după ce carenţa a dispărut. Tocmai de aceea condiţia de muză nu se capătă oricum, ci numai a posteriori, în virtutea unei naturi al cărei farmec scoate femeia din regimul placid al mironosiţelor şterse. Trebuie să ai stofă ca, întipărindu‑te în mintea unui satir, să‑i inspiri amintiri la ani după ce fornicaţia s‑a încheiat. Ori eşti nimfă cu blazon de ereditate grea, şi atunci te întipăreşti precum o dâră de acid voluptuos, ori eşti odaliscă fadă, fără puterea de a trezi jind, şi atunci conturul îţi dispare în sorbul uitării. Când întipărirea are loc, femeia trece de la treapta unei apariţii individuale la gradul de cuprindere a unei speţe.
Fiinţele despre care e vorba aici nu sunt cazuri singulare, ci tipuri feminine. Nu sunt exemple, ci figuri exponenţiale, a căror rasă s‑a desprins din plebea numeroasă a fatuităţii calide. „Fatuitatea calidă” înseamnă serbezimea prostească a fiinţelor fără muchie izbitoare, găunoşenia ascunsă sub mlădieri de cochetărie autoimpusă. Din acest motiv, femeile pe care le voi evoca sunt cariatide dotate cu prerogativă de gene, şi nu iederi atârnând de braţele unui copac. Iederele nu intră în atenţia cărţii fiindcă nu au atributul nobleţei pe care ţi‑l dă timbrul înnăscut al femeii de rasă. Timbrul înnăscut nu e nimic altceva decât acea ţâfnă rarisimă, cu alura aristocrată, a cărui prezenţă preschimbă o femeie într‑un exemplar unic, cu atât mai valoros cu cât e irepetabil. Cu un asemenea timbru te naşti sau nu, înzestrarea ancestrală fiind de o inechitate strigătoare la cer, pe care nici o revoltă etică nu o poate înlătura. O mie de femei erudite strânse laolaltă nu fac cât fascinaţia uneia singure din cele care au privilegiul nurilor. A fi cu nuri e un clenci congenital, o mană providenţială graţie căreia rangul ţi‑e dat din capul locului, fără nici un efort menit a spori câmpul de atracţie. A nu avea nuri e o calamitate pe care o porţi toată viaţa, fără ca vreo altă calitate să‑i poată compensa lipsa. Între rangul unei nimfe cu năzbâtii în pori şi teapa unei metrese fără farafastâc în sânge e o prăpastie a cărei adâncime se măsoară cu ajutorul logaritmilor: puterea la care trebuie să ridic baza spre a obţine numărul este cizelarea la care trebuie să ridic timbrul unei femei spre a‑i obţine farmecul. Când baza (timbrul) lipseşte, nici o potenţare menită a atinge rangul de fiinţă nurlie nu poate avea loc. Rangul unei femei stă în ifosul congenital ce‑i răzbate în pori, şi nu în cultura pe care s‑a canonit s‑o capete sub influenţa anturajului. Fără harul congenital al nurilor, senzaţia insipidă că priveşti o farsă a naturii nu poate fi înăbuşită.
Cum nu sunt neapărat un admirator al sexului frumos, pe femeile de aici nu le‑am ales fiindcă mi‑au plăcut, ci pentru că mi s‑au impus atenţiei în virtutea unei înzestrări de excepţie. Strict vorbind, personajele de aici îmi sunt cu totul indiferente, şi nici urmă de duioşie nu mă încearcă scriind despre ele. Scopul meu este să fac filosofia femeii, nu apologia ei. Din acest motiv, nici o intenţie de elogiu nu va tulbura zaţul paginilor, cum nici o poftă de ditiramb nu le va încreţi suprafaţa. Eu vreau să intuiesc în chip verosimil femeia, vreau s‑o definesc, şi nu s‑o evoc postiş în virtutea unei reţete lăudăroase. Iată de ce portretele de aici vor fi tăioase, fără tentă patetică, ba chiar nedrepte, dar în schimb vor avea privilegiul de a descrie femeia aşa cum se înfăţişează unui ochi a cărui umoare e străbătută de exerciţiul conceptelor. A ridica femeia la concept e un ordaliţiu pe care numai mintea satirului îl poate face. Cum n‑am de gând să menajez vanităţile, e firesc să afirm că chinul gândirii abstracte e prerogativa cuvenită intelectului masculin.
Mărturisesc că piedica pe care am întâmpinat‑o a stat în cuvintele de care am făcut uz. A filosofa pe seama femeii cere o limbă aparte, ale cărei nuanţe trebuie să se potrivească fermenţilor ce‑i mocnesc în vine. Nu poţi descrie un surâs cu un vocabular scolastic, la fel cum nu poţi surprinde un miros cu ajutorul jargonului dialectic. Dar nici nu poţi face filosofie în marginea femeii mestecând tropii pe care limba literară le flutură ca pe nişte clişee obligatorii. De aceea, cuvintele insolite pe care le voi folosi nu sunt rodul unui imbold snob, ci consecinţa unei adaptări la muchiile atât de schimbătoare pe care nimfa o arată ochiului. O tresărire infimă, ca mişcarea colţului buzelor sau clătinarea unui sân, nu poate fi sesizată de convenţiile ce domnesc în limba de uzanţă comună. Am croit noţiuni cu alură bizară fiindcă nu am avut încotro, disperat de neputinţa de a capta în vorbe unduirea unui tiv de rochie sau ascuţimea unei sprâncene încruntate.
Şi cum femeia, în esenţa ei, duce lipsă de un miez cu rol de centru, am creat noţiuni menite a sugera această lipsă. Procedeul a stat în trei paşi: în primul rând, am adus la expresie nimfa, adică i‑am zugrăvit un portret concret, în al doilea pas am ridicat‑o la concept, adică am prins‑o în câteva scheme abstracte, pentru ca în pasul trei să compar între ele schemele, cu dobândirea unui simbol prin care definesc esenţa din spatele portretului. Dar fiindcă aplicarea unor scheme asupra unui caz concret cere ca mai întâi să le ai la îndemână, am înfăţişat schemele înaintea exemplelor. În felul acesta, aparatul analitic precedă exemplele ce vor fi supuse analizei. Mai mult, exemplele sunt rodul unei fantezii căreia, pentru a‑i da o tentă verosimilă, i‑am întipărit o suită de detalii biografice luate din mine. Altminteri, numele, împrejurările şi deznodământul lor sunt toate de ordin fictiv.
Se subînţelege că procedeul acesta este ilicit sub unghi literar, numai că ceea ce năzuiesc e să prind esenţa femeii cu ajutorul abstracţiilor, vreau să‑i prind formula, ceea ce înseamnă că fiecare portret stă pe copca unor noţiuni reci, al căror iz general mă ajută să scap de tonul unei evocări complezente. Dacă literatura se hrăneşte din ambiguitate, eu am pretenţia unor noţiuni a căror precizie să depăşească în expresivitate orice ambiguitate. Ceea ce e totuna cu a spune că filosofia e mult mai grăitoare decât literatura.
La prima vedere, un portret alcătuit din ceaţa unor abstracţiuni e tot ce poate fi mai contraindicat în materie de evocare, cu lux de amănunte, a fiinţei feminine. E poate trăsătura cea mai stranie a acestei cărţi, aceea că specificul fiecărei femei e dat de ridicarea portretului la invarianţa monotonă a unor scheme aspre. Portrete poate face oricine cu condiţia să posede însuşirea histrionică a talentului, dar putinţa de a le trece carnea prin sita abstractă a unor scheme bizare, care par să nu aibă nici o legătură cu etosul femeii, putinţa aceasta cere o impostaţie a minţii pe care numai ordaliţiul conceptelor ţi‑l poate da. De aceea, dacă am o pretenţie asupra travaliului din care au ieşit aceste portrete e să i se recunoască sâmburele speculativ.
Să prinzi generalul în particular e marota dintotdeauna a minţii speculative, şi pentru a da satisfacţie acestei marote am făcut uz de zece scheme din încrucişarea cărora a ieşit tivul idiopatic al fiecărei nimfe. Spun „nimfă” tocmai pentru a scoate femeia de sub accepţia meschină pe care uzul plebei i‑l dă. Mai mult, voi întrebuinţa cuvinte precum „nimfă” şi „satir” pentru a scăpa de repetiţia exasperantă a vocabulelor „femeie” şi „bărbat”. Fără o astfel de variaţie, o psalmodie înfiorătoare, monotonă ca o stepă uscată, ar copleşi mintea cititorului. În plus, nici una din femeile din această carte nu e frumoasă în sensul comun al termenului. Nici una nu intră în categoria mediocră a lui mulier pulchra[1]. Căci fiecare are privilegiul unei stihii care o rupe de masa figurilor de duzină. Femeile de aici nu sunt nici chipeşe şi nici reuşite, ci aşchii cu totul rupte de norma apariţiilor plăcute.
Schemele pe care le voi aplica sunt rodul unei elementar simţ al observaţiei, ceea ce înseamnă că la ele am ajuns urmărind răscolirea de defecte şi calităţi din care e urzită fandacsia feminină. Simplă inducţie pe bază de observaţie, atât şi nimic mai mult.
Prima schemă este gestus‑motus‑actus[2] şi se referă la clasificarea gesturilor unei femei în funcţie de ochiul care o priveşte. Gestus trimite la suita de atitudini pe care le are în spaţiul public, motus la mişcările ei în spaţiul intim, pentru ca actus să poarte asupra actelor la care ea ia parte în cursul relaţiei cu unul din cei trei zei cărora, în virtutea naturii ei, îşi închină viaţa: bărbatul, copilul sau Dumnezeu. Cum asupra maternităţii nu am a mă pronunţa decât frizând impostura, le voi atinge doar pe celelalte două acte: cel erotic şi cel mistic, cu apăsarea accentului pe cel de‑al doilea act. A scrie despre erotica feminină e act postiş de conformare la tiparul searbăd al epocii, dar a‑i surprinde mistica e impuls nobil de a o ridica în rang. Când ai de ales între un degetar de sucuri (erotica) şi un gherghef de taine (mistica), arunci stropii de licoare şi păstrezi bolta de arcan.
Când o femeie stă picior peste picior la o întrunire simandicoasă, postura ei e un gest public. Când se închină într‑o biserică, la fel. Numai când se scrutează în oglindă sau îşi face toaleta intimă, e în imperiul lui motus: mişcări discrete ce nu au menirea de a ajunge sub privirea altora. De altminteri, toate mişcările pe care o femeie le face când e singură intră în categoria lui motus. În schimb, când tot ea, departe de ochii lumii, se află în preajma unui bărbat, gesturile pe care le face nu mai sunt gesturi, şi nici mişcări, ci acte în accepţia riguroasă a termenului. O mângâiere e un act, un oftat aşijderea, pe când plimbarea pe aleea unui parc e gest, în vreme ce depilarea e mişcare. Se subînţelege că numărul gesturilor e cu mult mai mare decât mişcările de care e în stare, la fel cum acelaşi număr depăşeşte răspicat panoplia de acte la care e înclinată. De pildă, cochetăria e un vodevil gravitând în jurul lui gestus, intimitatea e un ritual având drept centru noţiunea de motus, pentru ca amorul să se înscrie cu totul în conturul lui actus. Că spun actus, coit sau „ciocnire symplegadică”[3] e acelaşi lucru. Trecută prin filtrul acestei triade, fiecare femeie îşi dezvăluie alt coeficient de cinetică secretă.
A doua schemă e timbru‑ferment‑pigment. Să plec de la un exemplu banal. Când privesc un copac, culoarea verde a frunzelor mi se pare o însuşire definitorie a lor, un „ce” ireductibil fără de care frunzele şi‑ar pierde îndreptăţirea să se numească frunze. Dar acum intervine o bizarerie optică: din cele şapte culori câte alcătuiesc spectrul luminii solare, frunza le absoarbe pe toate cu excepţia uneia: frecvenţa de undă ce corespunde culorii verzi, culoare pe care, respingând‑o, o trimite spre ochiul meu, urmarea fiind că eu iau drept calitate a frunzei tocmai culoarea pe care ea o refuză. Situaţia e grea de aporie: definim frunzele printr‑o culoare ce le este cu totul străină. La fel se întâmplă cu femeia: deseori luăm drept calităţi intrinseci rezultatul unei respingeri din cauza căreia femeia aruncă în afara aparenţe pe care, în sinea ei, le detestă. Din acest joc de aparenţe, ochiul bărbatului, precum o pupilă oarbă, nu poate distinge însuşirile pe care nimfa le absoarbe cu ardoarea cu care frunza, înghiţind tot spectrul, azvârle în afară numai culoarea verde. Altfel spus, ochiul nătâng al satirului ia drept propriu femeii ceea ce ea consideră drept simulacru. Masca cochetăriei e jocul de prestigii la care femeia recurge spre da imperiului lui gestus o aparenţă atrăgătoare, dar ea ştie ca nimeni alta că punerea în scenă, ca veritabil simulacru cu rol de îmbiere, e menită unui singur ochi: pupila satirului pândindu‑şi nimfa. Dar ce este un prestigiu? Şi de ce femeia e o „făcătoare de prestigii”? În latină praestigium înseamnă truc optic făcut de un scamator. Prestigitatorul săvârşeşte prestigii, adică trompe‑l’oeil‑uri veritabile. Forma italiană de „digitaţie rapidă” – „prestidigitaţie” – e redundantă fiindcă pune acccentul pe iuţeala mâinii, pe când „prestigitaţia” latinească, fără silaba „di”, pune accentul pe iluzia vizuală. Femeia este o mânuitoare de prestigii în sens latinesc, supunându‑şi înfăţişarea unor trucuri menite a crea un efect vizual. Pigmentul ei este chiar şirul de prestigii la care recurge atunci când ochiul silenului se află în apropiere.
În spatele pigmentului femeii se află tresărirea ei de temperament, adică vâltoarea care, asemenea unui ferment, îi animă bioritmul de fiinţă ciclică. Ce dospeşte în cutele sufletului e drojdia dătătoare de fibră peculiară, partea idiopatică, inconfundabilă, pe care o simţi atunci când, renunţând la farafastâcul lui gestus, trece la discreţia lui motus. Atunci din ea răzbate acea radiaţie specială ce‑i alcătuieşte timbrul profund, un soi de undă ce vine spre silen spre a i se întipări sub forma unei trepidaţii. Abia acum femeia e susceptibilă de a săvârşi un actus. Timbrul lăuntric al femeii poate fi armonios sau spart, rotund sau ascuţit, crăpat sau neted. Despre timbru nu poţi vorbi în termeni tactili, auditivi sau vizuali, ci doar în noţiuni sugerând plinul, golul, netezimea sau fisura. Sunt femei surpate pe dinlăuntru, cum sunt altele plutind în echilibru serafic. Asta înseamnă că farmecul unei femei e dat de ferment, pe când esenţa ei e dată de timbru, în timp ce pigmentul, jocul de prestigii simandicoase, e simplu marafet menit a îmbrobodi tagma satirilor.
A treia schemă e tetradică: etuvă‑diapazon‑incubaţie‑elucubraţie. Graţie naturii pe care o posedă, femeia e predestinată travaliului, fie în varianta apăsătoare a muncii, fie în varianta convulsivă a eclampsiei ce precede naşterea. Lipsindu‑i predispoziţia de a se răzvrăti şi străduindu‑se să intre în adecvare cu mediul în care trăieşte, fiinţa ei excelează în răbdare, acribie şi rucodelie. Într‑un cuvânt, în lucrul tenace făcut cu mâna. După motivaţia care o îndeamnă la oficiul sârguinţei active, femeile se împart în patru categorii. Prima e femeia de tip etuvă, unde emoţia e principala sursă a efortului. Precum într‑o etuvă a cărei incintă închisă încinge aerul la temperaturi mari, sufletul femeii poate clocoti sub presiunea unui sentiment de durată. În cazul ei, motivaţia stă în sentimentul ce o leagă de o instanţă superioară ei, atâta doar că, odată stinsă emoţia, încrâncenarea cu care îşi urmăreşte ţinta se destramă. Dintr‑o fiinţă volitivă debordând de energie, fiinţa i se preschimbă într‑o rufă stoarsă din a cărei matcă pofta de a lupta dispare. E cazul făpturilor abulice pe care stingerea pasiunii pentru un bărbat le preschimbă în victime viagere.
A doua categorie e femeia de tip diapazon. De data aceasta, pârghia care o împinge spre eficienţă este înclinaţia mimetică. Aidoma unui muzician care nu poate începe interpretarea partiturii dacă nu‑i dai, cu ajutorul diapazonului, nota de pornire, unele femei au nevoie de un model iniţial din a cărui imitaţie să intre în ritm. E cazul fiinţelor cărora e îndeajuns să le dai direcţia, dându‑le o schemă prestabilită din care să nu fie nevoite să iasă, pentru ca diligenţele lor să se rostogolească prompt, fără ezitări sau întreruperi, spre o agitaţie cu randament mare.
A treia categorie e de departe cea mai elevată, întrucât cere o fulguraţie a minţii de ordin aproape spiritual. Spun „aproape” fiindcă relaţia femeii cu spiritul e de ordin pasiv: ea e receptaculul spiritului şi nu agentul lui. Femeia de tip incubaţie e prin excelenţă o fiinţă a ideilor bruşte, o posedată de stări fantaste sau pur şi simplu o natură extatică dominată de trăiri bizare. Din această categorie fac parte naturile mistice, cu predispoziţie religioasă, sau artistele bântuite de răbufniri creative. Munca lor nu e urmarea unei emoţii şi nici rezultatul unei imitaţii. Ele reacţionează teribil la un imbold subit, venit de nu se ştie unde, la fel cum, în Antichitate, fetele ce înnoptau în incinta unui oracol erau vizitate de incubi, spirite nocturne a căror prezenţă le insuflau stări extatice.
A patra categorie e întruchiparea voinţei de a răzbi cu orice preţ, în virtutea unei tenacităţi de cârtiţă viageră. În Imperiul Roman, elucubraţia desemna munca de migală săvârşită în timpul nopţii, de obicei la lumina opaiţului. De pildă, rucodelia amănunţită făcută până la epuizare sau muncă de rob pritocind chichiţe: ace, petice, ţesături, împletituri. Prin extensie, elucubraţia e efortul susţinut în numele unei idei statornice, e strădania pusă în slujba unei obsesii. Printr‑o deviere semantică de rău‑augur, elucubraţia a ajuns astăzi să însemne aberaţie, bazaconie sau prostie. De acest sens mă lepăd din capul locului, păstrându‑l pe cel latinesc. Femeile devorate de o obsesie căreia nu‑i pot găsi o întruchipare decât muncind pe răpunere fac parte din categoria fiinţelor de tip elucubraţie. Primele două categorii (femeia‑etuvă şi femeia‑diapazon) cuprind făpturi cu precădere viscerale, al căror impuls vine din străfunduri, asemenea unei ţâşniri instinctive. Celelalte două (incubaţie şi elucubraţie) sunt cerebrale, căci la ele stimulul provocator izbucneşte în minte: o fulguraţie sau o obsesie.
Fragment din volumul Decoct de femeie, Editura Ideea Europeană, 2019
Note:
[1] Femeie frumoasă (lat.)
[2] În latină, forma la singular a celor trei termeni sinonimi – gestus, motus, actus – trimite invariabil la gesturi, mişcări sau acţiuni. Am preferat ca distingerea lor să o fac după un criteriu mai puţin prozaic: persoana sub al cărei ochi se mişcă femeia.
[3] „Symplegadele”, în mitologia greacă, sunt cele două stânci ciocnindu‑se în strâmtoarea Bosforului. Actul coliziunii surprinde violenţa din cursul lui actus, cruţându‑mă de efortul de a căuta alte eufemisme pentru a‑i descrie trăsătura specifică: satirul dă, nimfa primeşte, deznodământul purtând numele de sparagmos: ruperea lăuntrică, precum o dezmembrare, din momentul climaxului.
Sorin Lavric
