Luneci sub semnul viselor – reveria fiind un instrument de sondare a fiinţei – până simţi distinct acel miros de extracţie eminesciană: „mirosul specific de pământ proaspăt al propriului” suflet…
Ce amestec savant de senzaţii, contrarieri şi gânduri îmi dă ghes după ce un prieten îmi comunică – mai întâi amuzat, apoi uimit, iar în cele din urmă scandalizat de‑a binelea – faptul că scriitorul X scrie preţ de o oră dimineaţa şi… gata: cu simţul datoriei împlinite, îşi vede de viaţa lui şi, firesc, de tot ce presupune aceasta. Să scrii răstimp de o oră dimineaţa şi… atât? Constat faptul că repet această întrebare fără voia mea, aproape, iar, de cum încetez să mă gândesc la ea, mai exact, de îndată ce refuz programatic să revin la acest subiect, întrebarea revine, totuşi, ca un motiv muzical obsedant. Cu o admiraţie impulsionată de o rază de mirare, mă întreb, apoi, iarăşi şi iarăşi, cvasinăucă: cum reuşeşte? Căci limpede e – da, nu încape îndoială – că la mijloc se află un secret sau mai puţin decât atât: o performanţă. Chiar dacă scrisul a devenit de mult o prelungire a fiinţei tale – un soi de prelungire –, chiar dacă e vorba de un exerciţiu repetat, în anumite perioade, ritmic, zilnic sau aproape zilnic, cum să scrii o oră şi, apoi, ridicându‑te de la masa unde recurgi la acest mod de a fi – ca să nu zic mod de exprimare – să se încheie, brusc, totul? Inclusiv exerciţiile de gândire pe marginea subiectului abordat? Inclusiv frământările, neliniştea, cortegiile de angoase, insatisfacţii, tonele de veghe, pândă, căderile, zgura zădărniciei, zaţul neîmplinirilor, teama de ratare, bucuriile, fericirea etc., etc. Toate, absolut toate laolaltă legate, în chip firesc, printr‑un nevăzut cordon ombilical, de manuscrisul cărţii la care lucrezi. Cred că am mai scris sau am mai spus că aş putea scrie câte o carte despre modul în care am scris fiecare carte. Ezit să fac acest demers, pentru că interesează produsul finit: cartea publicată.
Mă smulg din cercul obsesiv al interogaţiilor iscate în marginea mărturisirii acelui excelent scriitor care, oriunde s‑ar afla, se pare că nu ratează nici o ocazie de a‑şi denigra ţara, şi lunec, subit, în
labirinturile propriului eu scriptic; deşi expresia îmi displace niţel prin aeru‑i uşor pompos, o păstrez ca variantă de lucru. Lucrez la câteva cărţi, de obicei. Când în cazul uneia dintre acestea intervine un blocaj, mă mut… pe domeniile princiare ale alteia. Cert e că mai tot timpul, zi de zi – cu excepţia perioadelor de respiro, ca să nu le zic, pur şi simplu, segmente de sterilitate –, şi în somn, gândul mi se‑ntoarce la acele titluri obsesiv, maniacal aproape. Orice aş face, fie un drum pentru soluţionarea nu mai ţin minte cărei situaţii, fie că aş onora o obligaţie faţă de cei apropiaţi, fie că mi se întâmplă orice altceva, mă surprind – în perioadele rodnice în materie de scris – că o parte din ceea ce sunt, atât cât sunt, e confiscată, la propriu, de cartea începută. Şi asta fie că e vorba de un roman, fie de un studiu monografic, fie de un demers interdisciplinar, poezia neintrând în discuţie, de astă dată, pentru că acest gen literar – considerat un gen al genurilor literare; fac ce fac şi mă trezesc din reverie, numind‑o Împărăteasa – e o excepţie şi, da, ţine de Inefabil, rămânând a fi un dar. Un dar, când şi când, nemaisperat.
Cartea la care lucrez, aşadar, mă confiscă în întregime, aproape. În timp ce scriu la ea, devin din ce în ce mai conştientă de faptul că cei din preajma mea beneficiază de resturi din tot ce rămâne după ce mă livrez cu totul cărţii aflate pe masa mea de scris; de aici, evident, vina de care eşti locuit şi din care, da, te hrăneşti; exact la fel se întâmplă când te îndepărtezi de manuscrisul cărţii la care lucrezi, de cum revii la masa de lucru regăsindu‑te în albia aceleiaşi conştiinţe încărcate, ar fi spus Dostoievski sau Nietzsche. Toate drumurile, gândurile, emoţiile, visurile, frământările, bucuriile, fericirile, şovăielile, dibuirile, orbecăirile duc spre manuscrisul cărţii, al cărţilor aflate în lucru, la care revin şi revin, zi de zi, aproape. Exagerând – foarte puţin însă – şi, evident, asumându‑mi acest risc, aş afirma că acele cărţi aflate în şantier se transformă într‑un soi de fantome ultravii de care eşti bântuit într‑un fel straniu, ba chiar eşti vampirizat oarecum, pentru că între tine şi acel manuscris sau manuscrise există, în mod cert, un soi de cordon ombilical, un fir nevăzut sau ceva în acest gen; ceva care te cheamă mereu şi te întoarce cu feţele toate spre epicentrul atenţiei, spre craterul existenţei tale: cartea.
O carte e ca o iubire, da, o iubire totală, în care ţi se cere totul, absolut totul; şi oferi totul fără a sta pe gânduri, fiindcă în forul tău lăuntric e un exces de forţă care, pe măsură ce este investit, creşte, se învolbură, dă peste margini, hrănindu‑se din resurse ascunse ochiului, sondate, în schimb, la nivel intuitiv. Excesul, firesc, se cuvine eliberat, mai exact, livrat în regim de urgenţă. Altminteri… ai exploda, mai exact, ai muri subit sub povara acelei forţe crescând din ea însăşi şi învolburându‑se spre suprafeţele fiinţei. Totul se întâmplă în raza propriului suflet, care se înalţă, râde, plânge, murmură, susură, boceşte, jubilează, se bucură, scriind până aerul din camera în care scrii prinde o ciudată intensitate, încât simţi prin toţi porii cum… mişcă ceva acolo, inclusiv în adâncurile tale şi, totodată, în văzduhul încins, vibrând până simţi distinct o… prezenţă. O prezenţă ce scapă oricărei tentative de definire, de închidere într‑un limbaj noţional. Şi totuşi, gândeşti, luneci sub semnul viselor – reveria fiind un instrument de sondare a fiinţei – până simţi distinct acel miros de extracţie eminesciană: „mirosul specific de pământ proaspăt al propriului” suflet, pus cu seriozitate la încercare, oferit, livrat cu totul – păşim pe nisipurile mişcătoare ale fiinţei – pământului necunoscut al abisalităţii umane.
Scrisul ca prospectare a aripii îngerului, devenit pământ. Scrisul ca dibuire a abisurilor propriei fiinţei. Scrisul ca mijloc de a… O, nu de a înţelege, fireşte, ci de a te apropia cu încă doi‑trei‑patru‑cinci milimetri de imperiul înţelegerii sau de a arde, la propriu, în clipe de vârf, în focurile mistuitoare ale revelaţiei ori ale iluminării.
Aş putea fără efort să mă refer la experienţa scrierii unuia dintre cele câteva romane publicate până la ora actuală. În acest sens, m‑ar servi jurnalele ţinute în perioada scrierii acestor pânze epice de formare sau bildungsromane. Ezit să fac, însă, aici, acum, aceasta, motivele acestor îndoieli scăpându‑mi, iar locul acestora fiind luat ad‑hoc de experienţa scrierii celor două romane în versuri, Geniul inimii şi Ostrovul Învierii, pe parcursul unui an, aproape: iunie 2016 – aprilie 2017. Mă simt exact ca femeia lui Loth, avertizată să nu‑şi întoarcă atenţia spre trecut, altminteri se va transforma într‑un stâlp de sare. Totuşi, în pofida riscului, în ciuda cumpenei, arunc o iute privire îndărăt, pentru a simţi încă o dată, mai exact, pentru a mă apropia cât de cât de… ceea ce am simţit atunci, în timp ce scriam la cele două romane în versuri, despre care nu ostenesc să afirm că sunt, în topografia fiinţei mele, miracole. Ştiu că între copertele celor două manuscrise a intrat ce am putut înregistra, recepta la suprafaţa firii. Şi totuşi, regăsesc acolo, în acele poeme, tone, megatone de lumină, tristeţe, pierzanie, exasperare, derută, dibuire, slavă, cântec, apoi, de la capăt, lumină, lumină, lumină, bucurie, fericire. Îmi permit să scriu aceste adevăruri: deşi am mai conştientizat această realitate, totuşi, niciodată n‑am avut certitudinea, resimţită cu aceeaşi incredibilă, minunată intensitate, că prin mine se scrie, mie revenindu‑mi obligaţia de a crea imperios condiţii să fie continuat acest demers.
Geniul inimii şi Ostrovul Învierii sunt daruri destinale şi cuprind – la o scurtă şi iute ochire retrospectivă – cam atâta poezie câtă am scris în peste trei decenii. Se simţea ceva în văzduhul incandescent în timp ce lucram la cele două texte… Oriunde mă aflam, la orice mă gândeam, orice făceam, fiinţa întreagă mi‑era confiscată, harponată spre acel tărâm miraculos al fiinţei, căreia îi spun ba ţara fiinţei, ba primăvara, ba toamna fiinţei, în funcţie de cine ştie ce criterii, rămase pe trei sferturi obscure. Învăţasem răstimp de un an că se cuvine să am un carneţel şi ceva de scris, fie un creion, fie un pix, fie un stilou; în absenţa acestor instrumente, aşteptând un prieten pe terasa unei cafenele, am scris cu creionul împrumutat de la chelner pe un şerveţel găsit pe masă. Nu ştiu cum se structurau lucrurile, gândurile sau visele, cert e că senzaţia persistentă se reducea la certitudinea că în jur totul cântă, sursa acelui murmur, izvorul fermecat al acelui cântec regăsindu‑şi rădăcinile, uimitor, în mine. Culmea e că trimiţând câteva poeme unor prieteni, prinşi de vârtejul acela vrăjit – tornada de graţie, îi spun şi astăzi – ei înşişi îmi răspundeau în versuri. Mă regăseam zi de zi, aproape, în iureşul aceleiaşi tornade, murmurând, intonând, susurând; şi ce straniu e că acel murmur, cântec, vaiet, jubilare nu mai secau! Din contră, părea că sunt locuită de un aed rătăcitor, ce şi‑a găsit un sălaş potrivit şi nici să‑i treacă prin minte gândul de a o lua din loc, de a‑şi schimba domiciliul luminat de un soi de melancolie, ce‑i apărea, pare‑se, propice. Să descriu dimineţile în care mă trezeam la răsăritul soarelui, alergând să văd cât au crescut rozele, iarba, merii sau perii, şi dacă s‑au întors fluturii mei negri în grădină? Să descriu clipele în care stăteam întinsă în grădină şi simţeam cum totul din preajma mea se prelinge din mine şi cântă, făcându‑mă să mă regăsesc binecuvântată? Să reproduc discuţiile cu cei dragi inimii mele, care, prinşi în mrejele vrajei, râdeau, glumeau, îşi făceau declaraţii deocheate şi mă lăsau în legea mea? Să relatez cele câteva cazuri în care era limpede că forţa uriaşă de care eram condusă, brusc, cădea pe gânduri, slăbindu‑mă din vedere şi aducându‑mi în cale – în albia vieţii era să zic – oameni care mă smulgeau vârtejului fie propunându‑mi o zi liberă, fie invitându‑mă pentru un recital sau un turneu, salvându‑mă astfel în deplinul înţeles al cuvântului? „Atenţie mare să nu vă ardeţi Sinele de tot!” îmi spusese, la un moment dat, poetul, călugărul şi prietenul meu Ignatie Grecu. În analele memoriei mi s‑a imprimat gravitatea exasperată cu care a enunţat acel adevăr, de care ştiam, dar, în iureşul graţiei divine în care mă aflam, uitasem cu desăvârşire. Prioritatea e sufletul. Ce faci atunci când îţi vorbeşte sufletul? Îl asculţi! Şi te laşi în Voia Domnului.
Cred că mă lăsasem dusă, condusă prin arondismentele, labirinturile acelui vortex energetic, de o intensitate supraumană, ale acelei tornade fermecate, renunţând instinctiv la tot ce risca să mă smulgă din acel vârtej. Cum să descriu intensitatea inspirată, de care eram cuprinsă în absenţa îndoielii, tristeţii sau melancoliei?… Cum să prind în cuvinte tăcerea şi modul în care vibra aerul dens?… Apoi bucuria prietenilor‑traducători, care, în tentativa de a găsi echivalentul potrivit al vreunui vers în chineză, italiană, ebraică sau altă limbă, îmi mărturiseau nu o dată că sunt frumos copleşiţi de lumina emanată de poemele cuprinse în aceste scrieri. Şi atunci când mă regăseau altfel decât sunt obişnuiţi, adică mai puţin entuziastă sau mai puţin promptă în răspunsuri, îmi sugerau să… iau lumină din… propriile cărţi. Adică să fiu la nivelul lor, să reînvăţ să întârzii în pântecul lor matern, apropiindu‑mă, iarăşi, de istmul care sunt eu pentru mine însămi din alt unghi, ca să iubesc viaţa, oamenii…, totul.
Nici în ziua de azi nu sunt în stare să‑mi explic din ce cauze, recitind – la circa un an de la apariţie – Geniul inimii, fiindcă am fost rugată să fac o selecţie pentru o lectură publică, pur şi simplu, m‑am prăbuşit într‑un hohot de plâns ca într‑o… prăpastie. Rătăcind pe potecile firii dăruite la naştere, am avut nevoie de timp, ca să mă adun şi să‑mi fac datoria. Ca la carte. Fire ce tresare şi în aceste clipite – pe jumătate amuzată, pe jumătate uimită – la fraza aruncată de cineva apropiat în treacăt: scriitorul X scrie preţ de o oră dimineaţa şi… gata. Reacţia primă înregistrată la auzul unei asemenea… enormităţi – dar cum poate?! –, la capătul acestor însemnări fugare, făcute în câteva dimineţi consecutive, se topeşte parcă, dispărând, încetul cu încetul, în albia unei resemnări luminoase, folosite ca treaptă sau ca instrument de lucru. Ca să vezi, se poate şi aşa! Şi ce te faci atunci când nu se poate? Eşti pierdut! Iar ca să te regăseşti, să redevii tu însuţi adică, ceva mai profund şi incomparabil mai puternic ascuns în forul tău lăuntric te smulge fluviului viu al vieţii, readucându‑te în albia unui alt tip de viaţă, în care totul se arcuieşte, curge, vibrează, structurându‑se în jurul gândurilor obsesive legate de cartea sau cărţile la care lucrezi, mai exact, prin tine se lucrează, ca să fii, în cele din urmă, vindecat. „O boală învinsă e orice carte” scrie Blaga. Autorul capodoperei Luntrea lui Caron, e limpede, ştia. Şi pustnicul parizian – regele melancoliilor învinse – care afirma că o carte e o sinucidere amânată, fără îndoială, ştia. Şi el ştia. Totul – şi cărţile, desigur – vine din Cer; inclusiv din acela simţit în mădulare.
■ Poet, romancier, eseist şi editor
Aura Christi
