Formidabil e faptul că nu‑l interesează nici o clipă locul în top, punctajul de palmares. Per contrario, autorul de faţă e profund non‑canonic, amuzându‑se cu un aer de copil…
Prin cartea pe care ne‑o propune (Defazarea sufletească şi alte eseuri, Ideea Europeană, Bucureşti, 2020), Sorin Lavric nu face decât să întărească o imagine de sine deja conturată, să bată în cuie o percepţie ce defineşte un eseist, căruia îi sunt proprii sediţiile intelectuale, contrariind orice habitudini încleiate întru‑un discurs dominant. Exerciţiul gândirii îl vede în relaţie intimă cu facultatea imaginaţiei, fantasmele fiind cele ce ne desprind, ca fiinţe, de realitate şi ne conferă speranţa şi şansa de a ne instala cu viaţa proprie în lume. Orice abstracţiune îi provoacă o stare idiosincratică, trezind o viziune satanică („abstracţiunea e celălalt nume pe care Diavolul lumii moderne îl poartă ascuns în pântece”, vindecarea angajând obligatoriu un exorcism sui generis, posibil doar prin sugestie, regresul de la concept la intuiţie şi o doză copioasă de lirism. Altfel rămânem captivi în carcera unor simulacre retorice, adică în ceea ce numim prin uz comun constructul abstract. Mizând pe astfel de premise, cruciada anti‑teorie porneşte la drum şi se amplifică, după fiecare text în parte, pe liniamentele trasate cu un veac şi jumătate în urmă de Friedrich Nietzsche, cel care denunţa, în Naşterea tragediei, catastrofa adusă în sfera spiritului de Socrate, cel etichetat drept „omul teoretic”, abil în a dizolva în creuzetul discursiv pulsiunile dionisiace ale spiritului, în numele virtuţilor. Întreaga cultură a abilitat şi a elogiat raţiunea în stare să‑şi găsească în idee punctul terminus al cercetării, abandonând sau repudiind sufletul şi evacuând astfel fantasmaticul din câmpul onorabil al expresiei validate public.
Mizantrop fiind şi exersând cu voluptate stări de sarcasm, Sorin Lavric este un anti‑modernist fără istov, ba chiar propune o terapie‑şoc, doar‑doar va reuşi să ne disloce din starea de momâi adorabile, cumsecade, „jucând comedia sentimentelor filantropice”: „Aşa se face că, de la un anumit punct al înţelegerii încolo, a privi lumea cu ochi răi devine o datorie de onoare, ba chiar o reacţie de demnitate prin care răspunzi cu vârf şi îndesat stupidităţii funciare de care suferă acest univers”. O anumită furie, ba chiar ura, declanşează, izbăvitor, reacţia faţă de întreg angrenajul fals, ipocrit, al raţiunii cuibărită în doctrine şi abstracţiuni, cu atât mai mult cu cât aceasta este făcută responsabilă de ruină intelectuală şi de atentat la sănătatea psihică a autorului. Omul teoretic este produsul stupid al civilizaţiei, nu doar cel ce şi‑a ratat istoria, ci care îşi vede compromis prezentul, fără drept de a spera la un viitor dezirabil. Marea‑Amiază profeţită în Aşa grăit‑a Zarathustra nu va mai veni niciodată, câtă vreme mass‑media, mai ales televiziunea, au corupt mentalul colectiv, anulând posibilitatea ascezei prin cuvânt (cititul unei cărţi), în favoarea imaginii cu ofertă ilimitată, dar care, aşa cum demonstrează Giovanni Sartori, în Homo videns, infantilizează, ducându‑ne într‑o aşa‑numită epocă a „post‑gândirii” caracterizată prin imbecilizare şi exaltare emotivă (primatul imaginii modifică ireversibil natura umană, prin diminuţie reflexivă). Sorin Lavric nu e cu nimic mai optimist: „Emoţii cu ghiotura în schimbul docilităţii necondiţionate, acesta e viitorul omenirii”. Şi iată cum Minunata lume nouă pare a sta pitită chiar după colţ…
În privinţa filosofiei, lucrurile nu stau diferit, fiind concepută ca „un act de credinţă” par excellence, gândirea însemnând „cu precădere, a‑ţi imagina”. Cavalcadele conceptuale, doctrinele construite după metodă riguroasă şi stăruind într‑un limbaj obscur, pândite de o sofistică infatigabilă şi născând perplexităţi în cascadă sunt semnele erudiţiei şi valorizării de tagmă, dar nu au trecere în ochii eseistului, spre deosebire de spovedanie. Farmecul pierdut al filosofării stătea în mister, putere şi seducţie, cele trei atribute fiind, consideră S. Lavric, variabilele „din a căror convergenţă ia naştere câmpul fantasmatic al erosului uman”. Nimic din ceea ce nu este trăit cu pasiune nu merită reţinut. Sugestiile, fantasmele, iluziile, amăgirile, tot ceea ce se naşte în penumbra simţirilor alimentează o gândire prinsă în pelicula vieţii, astfel încât până şi o carte mai are forţa de‑a te ispiti numai în măsura în care este racordată la spiritul, la pariurile vremurilor tale. Tot ce este uscat, logic, depozitat în principii, concepte şi axiome ne trage de mânecă în speranţa că ne vor propulsa într‑un palmares aducător de faimă. Numai că este un pariu faustic, iar dacă îl vom face ne vom pierde sufletul, adică exact ceea ce ne dă sens, măcar unul minimal, personalizat, într‑un decor al semnificaţiilor vidate de orice fior. Ceea ce ne aşteaptă este terifiant: „Decesul gândirii prin atrofie sufletească”. Cele cinci simptome ale maladiei enunţate sunt analizate în eseul cu titlul Sindromul gândirii abstracte, abstracţiunile fiind agenţii patogeni ce ne asaltează, pătrund în minţile noastre, pentru ca mai apoi să ne deturneze într‑o lume obsedată de exactitate, performanţă şi randament, în dauna a ceea ce este fibra lirică, singura capabilă să ne păstreze pe un şenal în care destinul să poată naviga fără a risca eşecul. „Orice filosof este un credincios travestit într‑un adept fanatic al acrobaţiilor conceptuale”, pretinde autorul cărţii, asimilându‑l, în privinţa deficitului cronic de lirism, cu inginerii şi fotbaliştii (liricii de vocaţie au intrat în şomaj tehnic, locul lor fiind luat de inşi mult mai adecvaţi momentului – bufonii, teoreticienii şi pragmaticii). Tocmai acum când tehnicismul, informatizarea, lumile virtuale, instrumentalismul ajuns la rafinamente uluitoare ne fac să ne aducem aminte de ceea ce spunea acum un veac Heidegger (tehnica nu gândeşte), rapelul oarecum desuet la fibra lirică este realizat în conformitate cu un refuz de plano a tot ceea ce se revendică de la teorie, amorsând un fundamentalism al raţiunii ce nu îngăduie nici o rivalitate, dar care, poate, visează să se edifice drept a cincea Evanghelie, una à rebour. Ieşirea discursului filosofic din canon are, la noi, un exemplu, anume pe cel care a scos filosofia la plimbare, desferecând‑o din chingile anacronismului, maladie de sistem invocată de autorul eseurilor de faţă. Este vorba despre Gabriel Liiceanu, cel care a adoptat un ton cvasi‑confesiv, colocvial, integrând meditaţia într‑un decor pulsând de viaţă, adus la zi, adică abordând probleme ale existenţei de contact, cu o temporalitate imediată şi cu o implicare a sinelui dincolo de bariera de risc, într‑un efort al apropierii de un izvor liric genuin.
O a doua temă prezentă în cartea ce adună (cât se poate de oportun) eseuri publicate în două reviste de ţinută este cea a femeii. Nici nu se putea altfel, mai ales dacă ţinem seama de tulburările critice iscate în urma apariţiei Decoctului de femeie. Acuza de misoginism, formulată inchizitorial, mai mult luând în calcul aparenţele decât substanţa, se dovedeşte a fi fost cu totul hazardată. Refuzând şi de data aceasta dulcegăriile de alcov, Sorin Lavric reuşeşte să schiţeze elogiul feminităţii, mai cu seamă atunci când constată la personajele înzestrate cu graţie şi frumuseţe fizică o anume artă de a‑i inspira pe bărbaţi, precum şi limita de a nu avea putinţa de‑a le sugera gânduri (femeia este asemenea peisajului, ni se spune, în măsura în care acesta inspiră, dar ochiului ce priveşte îi revine grija de‑a metamorfoza impresia în stare de spirit): „O femeie de rasă este o matcă, o albie, un fundal, dar nu vector al unei sugestii”. Ea, plusează eseistul, nu ţine de categoria enigmei, aşa cum cred cei ce văd şi doresc, ci de cea a tainei, pe care doar orbii o pot percepe, prin exersarea unui acut simţ al obstacolului.
Un rateu, un derapaj biografic (studiile de medicină făcute pentru ca mai apoi să constate o nepotrivire de caracter), par să‑şi fi stins neajunsul într‑un avantaj cu totul special. Este vorba despre orizontul lexical în care se situează Sorin Lavric, unul în care se regăsesc achiziţiile din anii de studii mai mult sau mai puţin abhorate, apoi cele de filosofie, în efortul de‑a găsi calea inspirată spre împlinirea vocaţiei, dar şi cunoştinţele lingvistice, de latină sau greacă veche. Dacă n‑ar fi fost mult prea tânăr, este mai mult decât evident că ar fi îndeplinit exigenţele puse de Constantin Noica în faţa tinerilor pe care, în anii ’70 ‑’80 ai veacului trecut, încerca să‑i recruteze în vederea unui antrenament spiritual intensiv, având drept finalitate o şcoală de filosofie românească redutabilă, cutezând, într‑un fel simbolic, să întrupeze în miez autohton himera Castalică.
Speculativismul debordant, deambulările gândului aflat pe cont propriu, insensibil la circumstanţe şi clamori, la eventualul ridicol ivit din inadecvarea la gusturile experţilor cu fason, iată modelul unui eseist care desfide tocmai modelele, gândirea în cofraj. Colegii de redacţie i‑au apreciat originalitatea, chit că au avut comentarii acre cu privire la Decoct de femeie. Şi de data aceasta, Sorin Lavric se expune, e drept, fără a mai brusca un tradiţionalism dulce şi simţitoriu, doar că zonele luate la ţintă nu mai sunt în raza focală a interesului celor mulţi. Cartea lui este una ce îşi asumă, cuminte, statutul de perifrază, de comentariu de atmosferă, îngăduit în măsura în care este îmbogăţită de manierismul rebel şi de o inconfundabilă tuşă lexicală.
Sorin Lavric este un iconoclast de soi rar. Inclasabil. Afrontul adus în această carte „raţiunii”, conceptului şi metodei nu este cu nimic mai de îngăduit decât acela comis asupra feminităţii verginale, doar că senzaţia ce învăluie gestul nu e indusă de aceeaşi obrăznicie. Cum adică să repudiezi spiritul ce a pus în sistem gândirea şi să asumi o cărare blamată, pe care au călcat doar ciudaţii? Formidabil e faptul că nu‑l interesează nici o clipă locul în top, punctajul de palmares. Per contrario, autorul de faţă e profund non‑canonic, amuzându‑se cu aer de copil ori de câte ori se iveşte sprânceana încruntată a celui pus să monitorizeze excelenţa reflexivă. De aici o anume specie pură şi atât de rară a libertăţii. A spune numai ceea ce crezi, în răspăr cu reglementul, este un gest pe care nu‑l fac decât cei perfect calibraţi teoretic, căci, paradoxal, doar lor li se cuvine să pună sub fundul teoriei bomba ce‑i va deflagra morga, prestanţa, vanitatea şi un anume prestigiu de panoplie.
Defazarea sufletească are un viciu de structură. Ca listă de inventar a ravagiilor teoriei, ajunge să fie o teorie cu privire la maladiile de esenţă ale acesteia. E neajunsul subversiv pe care trebuie să şi‑l asume orice rebel.
■ Scriitor, eseist, publicist
Florin Ardelean
