E ceva care lucrează forurile dinlăuntru în subterane şi aduce totul acolo, ca într‑o trezorerie invizibilă, interiorizând totul din setea unamunoiană de eternitate, care e până la un punct sete de cunoaştere de sine, eşuată în setea de cunoaştere a eului substanţial. Această înmagazinare vrăjită – să‑i spunem aşa, deşi termenul incomodează timpanul – această creştere, sporire lăuntrică iscată din setea de fiinţă a eului subiectiv este ilustrată magistral în Marea elegie brodskiană, dedicată poetului‑predicator John Donne. E o lucrare subterană de pomină în acest poem, avându‑l ca ţintă pe eroul liric adormit şi transformat în casă a versurilor, silabelor, cuvintelor, înfrăţite miraculos dincolo de subiectul şi tema abordate, adunate, logodite sub semnul marii unităţi visate şi de dostoievskianul general Lebedev: „Şi‑s toate‑un trup, şi‑s toate o unitate”.
Modul în care e adunat totul, aproape, în forul lăuntric – perceput ca loc unic, unde toate se întâmplă o foarte singură dată, sub semnul evenimentului, al destinului şi al darului – merită urmărit şi decriptat şi în scrierile de vârf nichitastănesciene. Poetul acesta unic, de o forţă vizionară singulară, de expresie neohegeliană, percepe trupul de carne ca pe o „catedrală cu pereţi pulsând”, în care se retrage Evul Mediu, cu tot cu credincioşii săi locuiţi de Flacără. Între poet şi catedrala‑i de carne se iscă un soi de dialog metamorfic, un război ontic de extracţie hegeliană, o luptă pe viaţă şi pe moarte, elementul‑cheie – ce frizează iluminarea laolaltă cu cohortele‑i de revelaţii şi epifanii – stând în faptul că eul liric – eul obiectiv, care a abolit dintr‑o lovitură scurtă, ca de secure, eul subiectiv, precum şi celelalte euri, menite alte dăţi să onoreze diferite roluri, între care cele mulate pe rigorile sociale, familiale, sentimentale ş.a. – asistă, ca un martor imparţial, detaşat, la spectacolul regizat, zi de zi, de propriul trup, care nu mai înţelege – susţine răspicat şi sec poetul, vorba Marinei, „împietrit la suprafaţă” – ce se întâmplă. Încolţit de contradicţii ireconciliabile, neînţelegerea trupului de carne se prăbuşeşte imprevizibil în… ură. O ură vitală care‑i permite trupului de carne să se salveze, tolerând spiritul şi odihnindu‑se de culmile atinse de acesta, de
intensităţile inumane la care e supus şi de presiunea uriaşă exercitată, clipă de clipă, asupra trupului de carne. Salvarea e găsită în recursul la somn. Scandalul metafizic milenar dintre trup şi spirit – în esenţă fals şi, totuşi, cât se poate de real, ca să nu zic copleşitor atunci când trupul e tratat altminteri decât prelungire a spiritului – îşi găseşte astfel nu atât soluţia, cât istmul vrăjit, unde tensiunile se anihilează provizoriu, sucombând în lumea inconştientului, pentru ca să renască, abrupt, iarăşi. Ca într‑un joc la limită, în al cărui miez nu se ştie cine este învinsul şi cine învingătorul, dualitatea milenară trup‑suflet înregistrează o altă confruntare metafizică, nelipsită de surprize, contorsiuni ideatice şi sinuozităţi. Într‑un acces de radicalism aristocratic, carnea locuită de un demon năstruşnic îşi doreşte să anihileze entitatea spiritualizată, căpătând astfel – crede nebuneşte, ea, carnea! – libertatea. Realizând însă că libertatea în acest caz ar fi echivalentul sfârşitului, într‑un acces de luciditate casantă, trupul îl scufundă în el însuşi pe adolescentul întârziat de care e locuit şi se opreşte din procesiunea‑i magică dintr‑un singur motiv: „Ca să poată fi, totuşi, trăit de cineva” mai departe. („Nu te grăbi să arzi, nu te grăbi să arzi”, îmi repeta, prins de aripa unei litanii absconse, marele artist Mircia Dumitrescu, subjugat de geniul de a fi şi de a exprima această aventură iniţiatică; „atenţie mare să nu vă ardeţi de tot Sinele”, murmura excedat după ce a citit romanul în versuri Geniul inimii călugărul şi poetul Ignatie Grecu, scriindu‑mi, apoi, o scrisoare între zidurile Mânăstirii Cernica.) Oare ce reacţie ar avea Zarathustra citind acest poem după ce – revăzând, conform lecturii lui Gilles Deleuze, părţile constitutive 
reactive ale ultraomului şi punându‑le la lucru – ajunge la o comuniune fără fisură între trup şi spirit, nemaiseperându‑le, nemaiseparând nici inima de minte, ci văzând în drojdia lor o unitate zeiască, aptă de creaţie majoră! (O realitate interesantă: în unele civilizaţii raţiunea şi inima alcătuiesc o comuniune; de pildă, în cea chineză, acronimul pentru substantivul inteligenţă e semnul inimii. Recentele concluzii ştiinţifice sunt edificatoare în acest sens: câmpul magnetic al inimii este de cinci mii de ori mai puternic decât cel al creierului – motiv pentru care psalmistul David acum două milenii cânta inima şi raţiunile pentru care se cuvine ascultată, în primul rând, această împărăteasă, evident, net superioară raţiunii.) Unitate realizată de un Auguste Rodin, de pildă, în sculptura sa în bronz Gânditorul – intitulată iniţial Poetul! – care reprezintă un bărbat ales, un uriaş, ce gândeşte cu tot cugetul şi cu toată inima, cu fiinţa întreaga, concentrată în efortul demiurgic de a fi mai presus de el însuşi, de a se depăşi – de a deveni mai mult decât ceea ce este (e locul unde se împotmoleşte, grăbit, din cale afară de grăbit, Berdiaev, precum şi alte spirite auguste) – şi de a fi ceea ce este: o făptură divină, ce întârzie din propria‑i alegere în umbra luminoasă, fermecată, a zeului. În chip paradoxal, prizonieratul acesta benevol îi aduce libertatea şi, firesc, împlinirea, harponându‑l spre condiţia de ultraom.
Lupta contrariilor îşi revarsă tensiunile într‑o realitate iraţională, superior resemnată, de extracţie metafizică – coincidentia oppositorum –, înţelepciunea de a supravieţui laolaltă cu spiritul, în poemul nichitian, găsindu‑şi – previzibil în ordinea superioară a lucrurilor – fluxul natural. Fluxul şi refluxul din arena luptelor între trup şi spirit, contemplate în catedrala sinelui absolut, sunt numite procesiuni întunecoase, „cu o aură de durere”. Sunetele, mirosurile, culorile, arborii, aleile, drumurile, casele, lumea însăşi, totul, absolut totul se regăseşte sub semnul rupturii – un concept obsesiv, care‑şi încearcă tăriile în lirica aceasta exemplară, de o tensiune unică în spaţiul poeziei europene de vârf. După ce îşi face divina lucrare, ruptura sucombă benefic, salvator. În urma unui travaliu sisific, „refacerea‑n interior” culminează cu o „potrivire de jumătăţi”. Mecanismele lor ultrasofisticate funcţionează cu precizia laserului şi seamănă izbitor cu… îmbrăţişarea bărbatului cu femeia sa. După lupte acerbe, la limită, aşadar, trupul îmbrăţişează spiritul; jumătăţile rupte se izbesc solemn, ca într‑un ritual păgân, supravegheat şi condus de preoţi ai Antichităţii, familiarizaţi cu misterele în lumina unei flăcări‑miracol, care e înceată, spune poetul, „atât de înceată,/ încât ţine aproape o viaţă/ ridicarea ei” (A patra elegie. Lupta dintre visceral şi real). Flacăra, aidoma catedralelor, e ridicată încet, metodic. Aşa cum înalţi catedrala destinului, tratând viaţa ca pe o operă de artă. Trupul‑spirit e regizor şi, totodată, spectator, martor şi, totodată, protagonist, care foloseşte libertatea ca pe o şansă de a se înzidi în Vocaţie, revărsând darurile strânse în templul forului lăuntric.
Pe parcursul ritualurilor practicate în timpul luptelor dintre trup şi spirit, tenebrele ivite în absenţa luminii cedează forţei nezăgăzuite a celei din urmă. Ca într‑un fel de rugăciune a rugăciunilor, culminată cu acel strigăt eminescian, despre care s‑ar putea scrie rafturi de cărţi: „Pe mine/ Mie redă‑mă” din finalul Odei (în metru antic), adresându‑i‑se, probabil, ochiului triunghiular, din frunte, eroul liric sărbătoreşte lumina prin supunerea ei într‑un efort sisific de automodelare şi, deci, cunoaştere de sine, al cărei început stă în iubirea de sine, eliberată, e de la sine înţeles, de impurităţile livrate de narcisism sau egolatrie. Din setea de o lumină mai mare, Nichita Stănescu tratează, aşadar, lumina ca prilej de îndoire. Poruncile desprinse din finalul poemului Îndoirea luminii se transformă într‑un legământ veşnic al risipei beatifice, asumat de un suflet frumos, care – pe măsură ce îşi descoperă şi îşi descrie frumuseţea – se oferă, se risipeşte şi astfel se salvează de belşugul spiritual, ca într‑un dans încet, urmărit cu luciditate şi o pururi crescândă candoare: „Râzi, ochiule, despică‑ţi orizontul/ şi fii încăpător şi fii atent, mereu”. De aici încolo tensiunea urcă neverosimil, eliberându‑se în misiune, în vocaţie şi, în acelaşi timp, rost mărturisit pe pământ: „Cascada lumii las‑o să irumpă/ în peştera flămândă‑a sufletului meu”. Ce ar spune
nietzscheanul Zarathustra dacă ar citi acest poem? Şi magul eminescian, „călător în stele”, oare, în ce fel ar comenta aventura spirituală a unui om superior ce pare a fi plămădit din pulbere de aştri, în după‑amiaza celei de‑a şaptea zile, când Dumnezeu îşi contempla marea lucrare? Menirea ochiului demiurgic, a ochiului din frunte, e să adune de pretutindeni, cu discernământ, tot ce găseşte mai frumos, mai înalt şi mai curat. Să adune în urma unui triaj atent, riguros, cât mai mult – „fii încăpător şi fii atent, mereu”! – şi să stocheze „cascada lumii” în subterana, în peştera sufletească a poetului, unde revărsarea miraculoasă, trecută prin filtrele secrete ale creaţiei, se va produce din alt unghi, revenind la locul ei, în lumea exterioară, pentru a o îmbogăţi şi a o recrea sub semnul transcendentului renăscut, revitalizat de Zeu prin instrumentul său: creatorul. Principiul pascalian al vaselor comunicante îşi vădeşte forţa de iradiere, schimbul de substanţe transformând şi recreând din temelii lumea, poetul, frumuseţea. Şi măsura tuturor sufletelor: Iubirea. Măsură crucială, care ne întoarce cu faţa la dostoievskianul stareţ Zosima – un sfânt ratat, la ce nivel însă! În amplul dialog purtat până să plece puştiul definitiv în lumea din afara zidurilor monahale, călugărul descrie pentru Alioşa imaginea iadului ca proiecţie a incapacităţii de a iubi.
Radicalismul aristocratic, vădit în procesiunile întunecoase – la care face referire poetul şi care sunt practicate de minunaţii rebeli ai lumii acesteia, sacerdoţii misterelor: sublimii inutili, cum li s‑a spus poeţilor – stă în curajul moral de a merge până la capăt, asumând independenţa, riscurile, nobleţea şi obligaţia de a le descrie, expunându‑te, înfruntându‑le şi depăşindu‑le. Creatorul se depăşeşte, astfel, pe sine însuşi. Şi se aruncă în acele „stihii dramatice” – le‑ar zice Nikolai Berdiaev – pentru a culege nectarul lor eretic, ulterior, după incandescente combustii lăuntrice, risipit. Nectar eretic, ce îmbogăţeşte lumea din afară, care există, respiră văzduhul belşugului pe măsură ce artistul se adânceş
te în lumea sa şi risipeşte, se risipeşte necontenit de pe ostrovul maimarilor inimii, ostrovul maimarilor minţii – spune Nichita –, ţinuţi prizonieri de îngeri sau zei.
Cine să ştie cum stau lucrurile şi să spună, aici, acum, ultimul cuvânt? Da, cuvântul acela, care stă la originea tuturor originilor. E un cuvânt familiar celor ce fac parte din tribul Întemeietorilor, care prin naştere au acces la un alt tip de limbaj şi la forţa de a‑l stăpâni, mai exact, de a se lăsa să fie folosiţi, ca instrument, prin care se exprimă Sursa tuturor surselor sau, cu vorbele lui Leibniz, monada monadelor, centrul atoateîntemeietor. Unii dintre aceşti întemeietori – instrumente prin care se exprimă inefabilul, ce respiră şi ia fiinţă prin ei – înaintează enorm pe pământurile necunoscute ale acestui limbaj deschizător de drumuri în filosofie, poezie etc. Sunt aleşi după nu se ştie care reguli anumiţi indivizi şi anumite limbi, prin care Zeul există şi se exprimă în formele cele mai înalte, de o originalitate fără pată. Dacă Hegel se străduia „ca filosofia să vorbească în limba germană” – iată un angajament ce trădează o uriaşă servitute, deşi alţi ochi ar vedea, aici, exclusiv orgoliu! –, păscându‑şi „turmele de visuri ca pe nişte oi de aur” (Mihai Eminescu), poeţii invocaţi în aceste însemnări – Rainer Maria Rilke, Nichita Stănescu, Marina Ţvetaieva şi Iosif Brodski – fac efortul să transfere limba vorbită de zei şi îngeri – poezia aşezată în centrul lumii – în limbile accesibile ţărilor reprezentate de cei trei creatori majori: germana, româna şi, respectiv, rusa. Peripeţiile prin care trec aceste spirite superioare în timp ce lucrează la acest transfer dumnezeiesc sunt, însă, o altă poveste. Şi ea regizată de instanţe necunoscute, stăpânite de una singură, în care se răsfrânge totul şi din care se prelinge totul sub semnul vrajei şi al misterului de a fi viu, tot mai viu, copleşitor, miraculos de viu, în trecere pe pământ.
■ Poet, romancier, eseist şi editor
Aura Christi
