Am fost, cu siguranţă, fascinat ca mulţi, ca o cohortă de adolescenţi şi post‑adolescenţi, şi apoi adânc marcat oarecum, în pustia şi rotitoarea maturitate, fertilă în felul ei, o, deloc ingrată cu subsemnatul, de cunoscuta deviză înscrisă pe arhitrava templului de la Delphos şi devenită canon al universului universitar european şi nu numai: gnostos seauton/ cunoaşte‑te pe tine însuţi!
Acum însă, în anii înaltei senectuţi şi după unele evenimente intime cu aer de catastrofe – care nu mi‑au fost, în esenţă, potrivnice, ceea ce eu, printre altele, numesc noroc, atribut şi epitet pe care, dacă nu‑l dispreţuiam, îl ocoleam în toate discuţiiile mele în tinereţe! –, dacă nu am depăşit recomandarea autoritară, antică – ea, se înţelege, ca puţine altele, des invocate, nu poate fi în nici un caz depăşită, poate nici măcar înţeleasă deplin în spiritul ei! – azi, în zilele care încă îmi aparţin, recurg la o altă stratagemă a supravieţuirii în spirit: înţelegerea! Dar tot în spiritul delphic, adică o formă a înţelegerii de sine, a încercării de a mă înţelege nu atât cel ce am fost, ci, mai ales, cu o anume radicalitate, o înţelegere „pe dos” sau mai mult decât contrară acelor nu puţine răsfrângeri pe care mi le‑a prilejuit şi reflectat oglinda spiritului meu în mişcare. Dominat, se ştie, de nu puţine instinctivităţi ce ţin de poză – chiar şi de acea otravă, fantomă a eului nostru tacit, poza în singurătate, într‑o anume atitudine fals retorică, fals bătăioasă, fals lucidă a unei intimităţi dedublate, arogante sau înfricoşate de ameninţarea sau nesiguranţa destinului!…
Da, şi… ca un fel de exerciţiu la o bară fixă, am început de la o vreme să suspectez, dar şi mai mult decât atât, să dezarticulez, să răstorn cu capul în jos, cum se spune, o serie de afirmaţii, ba chiar
de credinţe despre mine însumi, despre cel ce am fost! O, nu pentru că acesta m‑ar fi dezamăgit într‑un fel sau altul; dimpotrivă, mai ales autorul care am fost, mă satisface, uneori mă nedumereşte chiar, în sensul cel mai pozitiv: cel al uimirii! Da, şi de aici purcede, probabil, tot acest sepctacol al răsturnării propriei imagini, printr‑un fel de „juxtapunere opozantă”, o alăturare a două forme care se contrazic, uneori, cu claritate, poate chiar cu o anume violenţă şi care îmi produc încă o dată, chiar şi în afara textelor mele reuşite, unele dintre ele, cred eu, înalt expresive din punctul de vedere al idealului meu literar: uimire! Se pare că astfel bâiguie cu o anume claritate spiritul meu de acum. Cum de a fost posibil ca acest tinerel, minat de toate bolile şi cariile, microbii şi paraliziile colorate sau nu, dar, cu siguranţă, provinciale, eterne, comune, normale, să… reuşească, să fi reuşit nu rareori în capitole întregi şi în personaje stranii, însă vii, cu siguranţă, să… apese pe un fel de adevăr al fiinţei?!
Ca într‑o comedie aproape sau supra‑bufă (de tipul celei pe care o provoacă geniul lui Gogol prin Hlestakov în piesa Revizorul!), să nu pot înţelege. Cum…, cum de a fost posibil, cum de s‑a putut întâmpla ca… din acel tinerel din Lugoj, fals bănăţean, să curgă deodată, doar la un semn, tone, mii şi mii de pagini dedicate unor teme care, da‑da, îl depăşeau structural şi intelectual nu numai pe dânsul, ci şi întreaga lume din care venea? Şi care – da, aici aud eu însumi chicotitul lui Hlestakov! – o lume ce‑şi urmează cu un spirit, cu o deprindere şi o formidabilă, poate necesară, tiranică şi, mai ştii, salvatoare inerţie aceeaşi cale. Da, rezistă, continuă să fie în ceea ce încă o dată, pe drept cuvânt, numim normalitate! (Aş vrea să fiu deplin înţeles, deşi nu cred că mulţi mă vor urma în aceasta, dar în nici un caz nu vreau şi nu sunt deloc tentat să mă încarc cu acele epitete cu care sunt garnisiţi, pe merit sau semi‑merit nu puţinii autori şi artişti vii sau morţi, de geniu sau de calităţi cvasi‑supraumane ce desfid eternitatea etc., etc.!)
Nu, despre cu totul altceva e vorba în aceste rânduri. Aş vrea, vă rog să mă credeţi, voi, cei câţiva care poate aţi palpitat la unele pagini al celui ce am fost, aş dori, asemeni unui soi de entomolog, să mă aplec asupra acelei „insecte” umane care am fost şi care m‑a păcălit pe mine însumi în nu puţine ceasuri şi nopţi, mai ales în acei ani lungi, nesfârşiţi, ca o… fortăreaţă sau drum fără ţintă, stupid, printre dune orbitoare, extrem de inexpresive, lungi ca o vorbărie a unei cete agitate de muieri care nu vor să comunice nimic; o, s‑ar teme de aceasta şi au dreptate! O, nu, ci vor doar să se audă, să existe prin glas, le ajunge să pară şi să fie doar prin sunete, ele însele aproape articulate, însă vehemente. O, au mai multă încredere în existenţa propriului laringe bine stors şi aruncat, zvâcnit în afară decât în ceea ce numim, pretenţios, personalitate. Şi, mă rog frumos, cine le‑ar putea contrazice în aceasta, încă de la Grecii vechi ştim, se zice că femeile nu erau admise în hemiciclu tocmai pentru că nu renunţau la dominanţa, la expresia lor orală, vocală. Nu e oare şi limbajul o formă a viului? Iar pentru noi, românii, reticenţi atâtea veacuri în faţa cuvântului altfel exprimat, adică în scris şi aşezat, chinuit oarecum într‑o sintaxă ce trebuia să asculte de o ştiinţă veche, rudă cu matematica, numită logică, a fost oare cu totul nemeritat epitetul de vorbăreţi ce ni s‑a administrat? Ce ni se aplică? Iar când am început, oarecum târziu, să începem să scriem indiferent pe ce, pergamente, piei de animale, scoarţe de pomi sau de cărţi vechi, ne‑am acoperit vocea scriptică cu o mască, cea slavonă. Iar descoperirea latinei, idiomul nostru, asemănarea atât de izbitoare cu lexicul unor ţări încărcate de istorie, de artă şi de cărţi, am trăit‑o cu o anume aversiune, aproape ca o formă a insultei. Nu puţini autori de merit, şi azi, încă, atunci când în mijlocul unei fraze aleg un epitet, un atribut, un substantiv colorat, îl aleg cu preponderenţă pe cel slav, deoarece… sună mai bine! Mai… româneşte?! Se poate, se poate! Noi, în ceea ce ne priveşte, autorul care sunt, cu nu puţine riscuri, din cele mai ales care se observă târziu, în noianul de scrieri pe care le‑am încredinţat publicului, am ales fără ezitare şi insistent mereu acel substantiv, epitet, atribut sau exclamaţie, poate şi sintaxă clar latină! Şi am plătit binişor şi îndelung pentru acest reflex adânc, deşi puţini, cred, vor fi de acord şi cu aceasta, deoarece am fost mai ales învinuit de alte fantomatice „rele”. Cele ale persoanei, fapt greu de contestat, şi mai puţin de cele ale scrisului. Deşi, nu de puţine ori şi adesea foarte apăsat, uneori cu accente grosolane, eram acuzat, aş zice apoape denunţat, că nu posed limba română, cea literară, se înţelege, sau o fac cu totul anapoda, adică prost! Dar vina mea, dacă se ascunde undeva, se ascunde acolo…, da‑da, în ceea ce numim cuvântul scris: în logos!… Dacă aş fi cu adevărat orgolios, cum mi se impută de cine vrei şi nu vrei, aş spune că sunt cu adevărat mândru de latinitatea mea organică. Instinctivă şi… oarecum fără pricină, cum ar spune un vechi şi hărăzit prieten al meu.
Iată ce fac eu în zilele dăruite, binecuvântate ale senectuţii mele: stau şi mă uimesc, fără nici un fel de făţărnicie, atât cât îi este permis celui ce se oglindeşte la nesfârşit, de unde şi… cum de a fost posibil să răsară din acel tinerel atât de asemănător în toată specificitatea lui, atunci încă ezitantă, „bâlbâită”, cu siguranţă, neagresivă, încă, nejenantă, ba chiar oarecum familiară celor din jur, adulţii sau comilitonii săi, e drept, mai preocupaţi de „înalte” probleme ale vieţii şi istoriei decât de problematica pesonalitate a acestui Nicu sau Nicuşor Breban, numit de nemţoaicele sale Goldi, elev la liceul din localitate ce trăia şi vieţuia cu mult sub sau în umbra adâncă, periferică, cu siguranţă, a acelui taifun care în anii patruzeci se chema al Doilea Război Mondial!
Credeţi‑mă, fără nici un fel de ipocrizie sau falsă modestie, sunt mai mult decât uimit, azi, de acea erupţie în litera şi în forma atât de severă a unui roman, a unui cu totul alt spirit al celui ce fusesem până atunci: capabil, în fine…, oh, da, în fine!, de a sfârşi un lucru amplu, pretenţios, început şi lăsat atât de des la jumătate sau într‑o stare de imperfecţiune stilistică şi problematică aproape jenantă pentru orgoliul meu, cum o făceam nu rareori în prima mea tinereţe. Care, ciudat, ca nu puţini tinerei ambiţioşi şi pricepuţi pozeuri ce se credeau şi, mai ales, se afişau ca viitoare personalităţi, da, eu însumi, încă în vârtejul celui de al treilea deceniu adăstam, fără să mă tem prea mult de ridicol, ba chiar „putrezeam” de‑a dreptul încă în apele tulburi şi înecăcioase ale unor fantasme ale propriei persoane, ca şi ale aşa‑zisului meu destin!
Fragment din vol. Viaţa mea (II)
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române
Nicolae Breban
