Specia istoricului literar captivat de savoarea documentului, fascinat de exigenţa exactităţii, maniac, în sens pozitiv, al bibliografiilor şi al factologiei pare să fi intrat într‑un con de umbră. Există din ce în ce mai puţini cercetători care probează, prin studii, articole şi cărţi publicate, calităţile unui istoric literar de autentic suflu: rigoarea, voinţa exactităţii, tensiunea decupării detaliului dintr‑un ansamblu de fapte etc. Mircea Popa este unul dintre aceşti puţini cercetători devotaţi valorilor şi documentelor trecutului, care, prin studii sistematice, îşi propun să recupereze informaţii, detalii, aspecte ascunse în filele unor publicaţii mai mult sau mai puţin obscure, luminând un aspect necunoscut al unei opere, revelând trăsături biografice inedite, sugerând analogii şi corespondenţe.
Mircea Popa a publicat câteva cărţi relevante consacrate unor nume sonore ale literaturii române (Ilarie Chendi, 1973; Ioan Molnar Piuariu, 1976; Octavian Goga între colectivitate şi solitudine, 1981; Introducere în opera lui Ion Agârbiceanu, 1982; Timotei Cipariu ‑ ipostazele enciclopedistului, 1994; Mihai Eminescu – contextul receptării, 1999; Lucian Blaga şi contemporanii săi, 2007). De asemenea, a dedicat cărţi amplu documentate istoriei presei, iluminismului, creaţiei scriitorilor români din exil sau, pur şi simplu, unei tematici diverse (Spaţii literare, 1974; Tectonica genurilor literare, 1980; Estuar, 1995; Convergenţe europene,1995; Aspecte şi interferenţe iluministe, 1997; Reîntoarcerea la Ithaca, 1999; Presa şi ideea naţională, 2000; Alba Iulia – răscruce de veghe, 2000; Homo militans, 2000; Figuri universitare clujene, 2002; Inserţii. Contribuţii şi precizări documentare, 2003; Penumbre, 2004; De la iluminism la paşoptism, 2004; Continuităţi, 2011), realizând, totodată, ediţii din opera lui Grigore Cugler sau Vintilă Horia. Nu mai puţin elocvente sunt cărţile referitoare la confluenţele româno‑maghiare (Apropieri literare şi culturale româno‑maghiare, 1999; Andrei Veress ‑ un bibliograf maghiar, prieten al românilor, 2006) sau cartea despre cultura franceză şi relaţiile literare româno‑franceze (Sub semnul Franţei, 2006).
În cartea Octavian Goga: între colectivitate şi solitudine, analiza creaţiei lui Goga este efectuată prin căutarea rădăcinilor literare, prin apelul la precursori (Budai‑Deleanu, Andrei Mureşanu,
Zaharia Boiu etc.), chiar dacă, remarcă Mircea Popa, unele influenţe sunt vagi, neprecizate. Explorând fizionomia liricii lui Goga, criticul redă unele corelaţii şi corespondenţe între operă şi contextul istorico‑social, reliefând individualitatea creaţiei în termenii unor toposuri privilegiate, dar şi ai unor tonalităţi favorite, de la mesianism la melancolie şi tânguire. În ciuda acribiei documentare, Mircea Popa nu este cu totul îndatorat pozitivismului critic, discursul său analitic remarcându‑se prin cursivitate şi precizie, prin atenţie la sensurile textului, dar şi printr‑o cadenţă măsurată a demonstraţiei: „Modernismul lui Goga trebuie înţeles şi într‑alt mod, în adîncirea lirismului şi intimismului poetic. În timp ce poezia lui Coşbuc rămîne obiectivă, impersonală şi anecdotică, cultivînd un lirism exterior de tip baladesc, Goga a înţeles, pe urmele lui Eminescu, importanţa covîrşitoare a confesiunii, a mărturisirii, părăsind balada în favoarea doinei şi mai ales a bocetului. Cu el, poezia transilvăneană devine ceremonie, rugăciune, autentic discurs liric”.
Semnificative prin detenta detaliului, prin redarea unor trăsături dominante, prin sublinierea metamorfozelor şi a reprezentărilor identitare sunt portretele unor scriitori, în volumul Estuar. Ilustrativ e profilul lui Zarifopol, fiinţă de o sensibilitate rafinată, intelectual iubitor de paradoxuri şi de subtilităţi ideatice, cel care a ilustrat la noi, cu subtilitate şi expresivitate calofilă, specia eseului, atrasă de divagaţii, sinuozităţi şi refracţii întortocheate ale ideii: „Adeseori însă analiza sistematică e înlocuită cu divagaţia, cauzele generale cu motive de ordin personal, colaterale sau anecdotice, pe care ştie să le ridice cu farmec la rang de probleme majore. Arta sa este prin excelenţă eseistică, moralizatoare, analitică. «Herr Doktor», cum i se spunea, dispune de o fină percepţie artistică, dar îndreptată spre lucruri mici, pe care îi place să le reia pînă la epuizare, să le investească cu numeroase valenţe teoretice. De unde, aparenta crispare şi ariditate a stilului, aerul său doctoral. E drept că autorului îi lipseşte energia necesară de a duce polemici răsunătoare. Fraza sa înţeapă, dar nu nimiceşte”.
Studiul monografic Timotei Cipariu: ipostazele iluminismului (l993) examinează profilul poliedric al lui Cipariu (scriitor, istoric literar, filolog, folclorist, îndrumător cultural, om politic). Analizele, avizate, sunt corecte, adecvate, situările în perspectiva istorico‑literară sunt justificate şi motivate prin apelul permanent la documente, căci Mircea Popa restituie, în cartea sa, ipostazele, proporţiile şi dimensiunile uneia dintre personalităţile fascinante ale culturii româneşti din secolul al XIX‑lea.
Cartea De la Est spre Vest. Privelişti literare europene (2010) restituie memoriei cititorilor de azi, din unghi inedit, aspecte semnificative ale fenomenului confluenţelor, contagiunilor şi corespondenţelor dintre literatura română şi literatura universală. Miza cărţii este, cum precizează autorul, „comparatismul literar, punerea în evidenţă a unor relaţii, similitudini şi reciprocităţi literare şi culturale”. Miza cărţii lui Mircea Popa este
recursul la sursa primară, la documente, la arhive sau la articolul de gazetă, surse credibile, capabile să lumineze „cazuri” singulare ale literaturii române, să releve unghiuri noi ale operelor literare, să redea identitatea adâncă a unui context literar. Prin intermediul acestui demers comparatist şi istorico‑literar, se realizează o transgresare a limitelor dintre literaturi, expunându‑se o viziune unitară cu privire la circulaţia unor mituri, teme şi motive (Pădurea spânzuraţilor în limba turcă, Avangarda românească şi scriitorii maghiari, Contacte culturale româno‑slovace, Nichifor Crainic – experimentul vienez, Italia văzută de călători români din Transilvania, Giuseppe Ungaretti în spaţiul literar românesc, F.T. Marinetti şi avangarda românească, Descoperirea Spaniei, Din relaţiile noastre cu Anglia). În Etape în receptarea literaturii bulgare în România: presa din Transilvania între 1848‑1918, cercetătorul inventariază modulaţiile relaţiilor culturale şi literare dintre români şi bulgari, identificând afinităţi şi convergenţe, reflectate în presa românească din Transilvania între 1848 şi 1918. Informaţii şi detalii biografice şi bibliografice semnificative se regăsesc în studiul Nichifor Crainic – experimentul vienez. Pentru Crainic, Viena reprezintă „o regăsire sufletească, un mod de a‑şi restructura disponibilităţile creatoare, de a‑şi concepe viitoarele atitudini”, subliniindu‑se, aici, şi „rolul de catalizator, de ferment al lui Blaga în noua reorientare a scriitorului”. Un studiu riguros documentat este Italia văzută de călători români din Transilvania. Subliniind „încărcătura sentimentală aparte” pe care a reprezentat‑o Italia pentru români, Mircea Popa evocă figurile unor intelectuali români care au călătorit în Italia, lăsând impresii de călătorie de dimensiuni diferite (Ion Codru‑Drăguşanu, August Treboniu Laurian, Victor Păcală, I.T. Mera, Ioan Russu‑Şirianu etc.). În Giuseppe Ungaretti în spaţiul literar românesc, sunt reunite comentariile cele mai avizate ale receptării operei lui Ungaretti (Al. Balaci, A.E. Baconsky, Gheorghe Lăzărescu, Marin Mincu, Marian Papahagi), circumscriindu‑se relaţiile, vizibile sau inaparente, dintre poetul italian şi cultura românească.
În cartea Sextil Puşcariu şi Muzeul Limbii Române. 150 de ani de la înfiinţarea Academiei Române (2016), Mircea Popa circumscrie istoricul instituţiei, în capitole dense, cu alură sintetică (Muzeul Limbii Române şi creatorul său, Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară, Ipostazele întemeietorului. Feţele unui învăţat, Dosar documentar: Muzeul şi oamenii săi, Din corespondenţa lui Sextil Puşcariu şi a colaboratorilor săi). Cartea se detaşează prin focalizarea unor detalii de istorie literară, prin repere biobibliografice inedite, dar şi prin restituirea atmosferei epocii sau reconstituirea unor profiluri de cercetători, schiţate cu vervă şi sobrietate, din documente, comunicări ştiinţifice sau procese‑verbale (Sextil Puşcariu, Nicolae Drăganu, Vasile Bogrea, Gh. Bogdan‑Duică, G. Giuglea, Petre Grimm, N. Bănescu, G. Kisch, Theodor Capidan, Theodor Naum, Emil Petrovici, C. Daicoviciu, Yves Auger, Ion Muşlea, Ion Breazu, Al. I. Lapedatu, Ioan Lupaş, Onisifor Ghibu, Romulus Todoran, D. Popovici, Liviu Rusu, Ion Chinezu etc.).
Criticul V. Fanache sintetizează calităţile demersului istoricului literar Mircea Popa, „un nume care se impune prin calitatea scrisului său, prin diversitatea temelor abordate, prin capacitatea lui de a cuprinde într‑o desfăşurare, aş zice fără rival, aproape tot ce este important în literatura română. Cele câteva zeci de cărţi pe care le‑a scris sunt tot atâtea pietre – câteodată pietre de hotar – pentru ceea ce însemnează spiritualitatea noastră. Mircea Popa ştie să păstreze viu gândul vieţii noastre româneşti”. Reuşind să acumuleze o zestre bibliografică impresionantă, Mircea Popa pare să fie un alergător de cursă lungă, angajat într‑o întrecere în care se regăsesc din ce în ce mai puţini competitori.
■ Critic, teoretician, istoric literar, profesor
Iulian Boldea
