Cea de‑a şasea ediţie a podcast‑ului Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu aduce în prim-plan un dialog inedit cu scriitorul Nicolae Breban. Autor al unor capodopere ale prozei româneşti, ca Animale bolnave, Bunavestire sau În absenţa stăpânilor, al unor romane care au modificat fundamental poetica şi tipologia genului, ca Don Juan sau Drumul la zid, şi al unor cicluri ample ca Amfitrion şi Ziua şi noaptea, Nicolae Breban, deşi se autodefineşte drept romancier, este, în realitate, un autor complex. Pentru că este, concomitent, şi un nuvelist, dramaturg şi poet extrem de interesant şi autor al câtorva volume de eseuri şi memorii care au pus la încercare rutina şi stereotipurile în judecarea literaturii şi istoriei naţionale. Intervievat în urmă cu mai mulţi ani, scriitorul Nicolae Breban ne vorbeşte despre literatură, critică literară şi despre generaţiile creatoare de dinainte şi de după 1989. Vom afla, de asemenea, care sunt resorturile intime de creaţie ale scriitorului Nicolae Breban şi care sunt coordonatele vieţii şi ale caracterului omului Breban. Despre orgolii asumate şi false modestii evitate, despre rolul divinului şi al iubirii în procesul de creaţie al scriitorului, precum şi despre credinţă ne va vorbi un personaj important al lumii culturale autohtone, un nume mare al literaturii române, în cadrul unui dialog inedit, scos din arhiva personală a fostului ministru al Culturii, Ionuţ Vulpescu.
„Scriitorul trebuie să aibă organ pentru relaţii”
Ionuţ Vulpescu: Cărui fapt îi datorează un scriitor notorietatea? Ce contribuie la consacrarea unui scriitor?
Nicolae Breban: Insistenţa în publicare. De aceea e greu deseori de diferenţiat între un scriitor cu adevărat talentat şi unul care e foarte prezent. Insistenţa înseamnă şi să ai organul acela pentru publicitate, pentru relaţii, pe care uneori scriitorul bun nu‑l are. De aceea, în primii timpi, câştigă scriitorul care are acest organ pentru relaţii. Uneori se întâmplă cazuri dramatice, cum a fost cazul lui Bacovia, care n‑avea organ pentru relaţii, acel organ care e folosit în managment, în comerţ, în lumea bancară, public relations. Săracul Bacovia, n‑avea simţ pentru public relations şi de
aceea, cu 40 de ani întârziere, critica şi publicul au descoperit că e un mare poet, la fel de mare ca Arghezi. Mai e un caz şi mai grav, însă acesta e explicabil că a murit tânăr, Blecher, care stătea ţintuit la pat. Acum ne dăm seama, după 40 de ani, că e un prozator de mâna întâi. Deci, insistenţa în publicare şi capacitatea de a crea relaţii în lumea literară contribuie la consacrarea unui scriitor.
„Noi nu făceam instrumente ale propagandei”
Există o ruptură în literatura română după momentul 1989? Dumneavoastră vă datoraţi notorietatea ca romancier perioadei de dinainte de 1989.
Nu cred că e o ruptură. E o ruptură politică. Şi ea nu e atât de radicală precum părea în zilele Revoluţiei. De exemplu, o parte mare nu numai a structurilor socialiste, ceauşiste, dar şi a relaţiilor continuă şi azi. De aceea e şi atât de greu să se facă reformă, nu numai pentru că cei de la guvern nu sunt în stare să facă, dar nici lumea nu prea vrea să facă, pentru că foarte multă lume trăieşte încă în tipul de relaţie din comunism. Mergi undeva, ai un mic salariu, pe urmă te plimbi, nu faci nimic, vorbeşti la telefon de foarte mulţi bani, nu te interesează problemele de bilanţ ale întreprinderii, export, import etc. Nici în politică şi nici în administraţie nu s‑a creat acea cezură, acea ruptură radicală cu mentalitatea comunistă. În literatură eu nu văd niciun fel de ruptură acum, mai degrabă s‑a întâmplat ruptura la începutul anilor ’60. Într‑adevăr, s‑a produs o ruptură odată cu ieşirea din puşcărie a deţinuţilor politici şi odată cu primele măsuri de quasi‑liberalizare ale cenzurii, cu acel elan politic al rupturii parţiale a Partidului Comunist de Moscova, cu acele prime afirmări ale naţionalismului comunist românesc. Noi am profitat atunci, generaţia mea, numită „generaţia ’60”, dar generaţia ’60 a fost constituită din trei generaţii, de fapt. Era o generaţie literară, psihologic literară, care includea Cercul literar de la Sibiu (Ştefan Aug. Doinaş, Nicolae Balotă, Negoiţescu, Ovidiu Cortuş şi ceilalţi). Noi, şaizeciştii, şi cei mai tineri ca noi (Păunescu, Gabriela Melinescu, Constanţa Buzea), toate aceste trei paliere am debutat odată şi acest lucru a creat într‑adevăr o ruptură, nu atât în psihologia literară, ci în apariţiile editoariale şi, mai ales, publicistice. Mie mi se pare această ruptură – sau poate e un defect de perspectivă; eram eu tânăr atunci şi în afirmare – mult mai radicală atunci, mai interesantă, mai importantă şi eu cred că şi mai fertilă – a creat cărţi importante şi momente de resurecţie a spiritului şi de legătură a creaţiei autohtone cu ceea ce fusese interzis atâtea decenii (mai puţin în filosofie) – decât după ’90, când constat că nu s‑a întâmplat mai nimic, nu au apărut cărţi importante, nu au apărut curente noi. A apărut o generaţie nouă de tineri, nouăzeciştii, care, paradoxal, revin la ceea ce făceam noi în anii ’60, în polemică directă sau indirectă cu optzeciştii. Sigur, era o formă de evazionism, cum a scris Nichita, în 11 elegii, sau cum a fost romanul meu, În absenţa stăpânilor, lucrări care erau pur estetice, abisal estetice. Or, această abisalitate era resimţită nu numai de noi, ci şi de activiştii de partid din cultură, era resimţită ca o rezistenţă destul de activă şi de agresivă contra comandamentelor de atunci din dictatură, care era văzută ca un braţ al partidului, ca un instrument al propagandei. Noi nu făceam instrumente ale propagandei. Noi am deturnat această cultură de tip proletcultist într‑o cultură reală. Au apărut câteva voci mai degrabă oportuniste, ariviste, în planul culturii. E interesant că arivismul s‑a mutat din politică în cultură. De exemplu, un număr din Dilema, un număr extrem de nefericit – eu nu regret că Dilema a publicat un număr în care discută mitologia din jurul lui Eminescu, mitul lui Eminescu, dar regret că nu a reuşit să adune nume mai responsabile, mai prestigioase. A‑l înjura pe Eminescu nu înseamnă neapărat să conteşti ceea ce e contestabil, adică tocirea, uzarea lui Eminescu prin şcoală, prin manuale şcolare proaste, în primul rând, abuzarea lui Eminescu făcută de un regim propagandistic, vulgar, materialist etc. Sunt câteva mici grupuri de scriitori în ţară care au nerăbdarea de a ajunge în prima linie şi care ne contestă pe unii dintre noi, cei mai vechi, însă nu o fac la modul corect, în mod loial, nu ne contestă din punct de vedere estetic. Eu aş fi curios să îmi fie contestate cărţile. Am auzit că e unul dintre tineri, Caius Dobrescu, un om inteligent, care a publicat o carte, Modernitatea ultimă – n‑am citit‑o – în care mi se pare că scrie şi despre romanele mele că sunt demodate. Nu ştiu dacă aduce argumente, nu ştiu dacă le‑a citit. Ştiu că acelaşi Caius Dobrescu a negat într‑o mică coloană la România literară trilogia mea, Amfitrion, şi mi‑a mărturisit după aceea că n‑a citit‑o.
Nichita Stănescu e atacat virulent în aceeaşi carte, Modernitatea ultimă.
Nu mă îndoiesc şi că Dobrescu l‑a citit pe Nichita şi l‑a înţeles. Sunt părţi din Nichita dificil de înţeles pentru cel care n‑are o cultură înaltă. Mai ales că Nichita a scris Elegiile lui sub influenţa Elegiilor duineze, pe care le‑am disecat noi săptămâni la rând – eu i le‑am tradus – Laus Ptolemaei şi cărţile lui de substanţă, care propun o viziune, sunt dificil de înţeles pentru un intelectual român obişnuit cu lirica aceasta punctuală şi impresionistă. Există în generaţia ’80 grupul lui Gheorghe Crăciun, care şi el contestă, ar vrea să facă ceva. El e în siajul, se pare, al Şcolii de la Târgovişte, mai ales al lui Radu Petrescu, cu emulaţia pentru jurnal. E un fel de sanctificare a jurnalului, lucru care pe mine mă lasă puţin perplex, mai ales că vine din partea unor oameni inteligenţi, cum e Crăciun. Jurnalul nu poate înlocui romanul. Jurnalul este ceea ce este, o însemnare zilnică a unor stări fiziologice sau mentale, eventual cu unele comentarii fortuite cultural. Romanul, cum îl văd eu, e ca o catedrală, în sensul deceniului trei, anii ’20, romanul acesta de tip Proust, Thomas Mann, Joyce. Acesta nu poate fi înlocuit de un simplu jurnal, al unui om fie şi inteligent, şi fin, şi indignat de comunism.
Revizuirea criticii. Un moment necesar
Mulţi critici au făcut din conceptul de revizuiri, concept lovinescian, un adevărat crez. Însă în ultimul timp, dacă nu mă înşel, chiar Contemporanul a lansat ideea de revizuire a criticii. Povesteaţi cum cronicarul Manolescu „mătura terenul” pentru afirmarea noilor romancieri, care erau tineri atunci. Cum se împacă afirmaţia cu ideea aceasta, care nu e a dumneavoastră, dar e contemporană, cu revizuirea criticii?
Da, e un punct de vedere lansat de câteva voci, mi se pare de Marin Mincu. Ţepeneag a fost primul care a spus‑o. Şi e o idee de bun-simţ. Şi Răzvan Voncu. Argumentul lor este că nu operele trebuie revizuite, ci părerea critică. Sigur că asta îi irită pe unii critici, pentru că îi pune pe ei în discuţie, judecăţile lor de valoare. Eu sunt de acord că e necesară această operaţie, să fie sine ira et studio, să fie făcută fără ură şi părtinire, pentru că era evident că în epocă, chiar unele scrieri de prima mână, scrieri critice să se fi lăsat înşelate de moment, de lipsa de perspectivă, de presiunea politică etc. Eu nu sunt indignat că Manolescu a scris cronici pozitive despre Dumitru Popescu. Aş fi mai enervat că Manolescu n‑a înţeles unele cărţi ale lui Nichita Stănescu şi le‑a apreciat foarte grav. E mult mai grav pentru critică acest lucru – lipsa de organ faţă acel moment poetic atât de important cum a fost Nichita Stănescu e mult mai grav decât câteva complimente la adresa unui potentat momentan al puterii. Astea se tot întâmplă, sub o formă sau alta, şi nu sunt aşa de grave. De altfel, şi Manolescu recunoaşte că nu‑şi poate publica cronicile tocmai pentru că unele dintre ele sunt obsolete. Acest argument funcţionează şi la jurnale, pentru că ele nu sunt o construcţie.
Prea multă vreme critica română s‑a obişnuit să publice cărţi care sunt simple culegeri de articole. Or, cărţile bune sunt cele care sunt construcţii. Aceasta e greşeala unor intervievatori, care fac interviuri foarte bune şi după le adună într‑o carte. Interviurile sunt foarte interesante, cartea e foarte proastă. Pentru că ele trebuie structurate, adunat materialul lor în jurul a două‑trei teme. Ele fac consistenţa şi unitatea unei cărţi, nu spectaculozitatea de moment a întrebărilor, care e perisabilă. Deci, punctele de vedere trebuie revizuite, nu critica, şi constatate vârfurile şi cecităţile respective. Dar există atâtea vârfuri importante în critica anilor ’60. Prima care îmi trece prin cap este cartea lui Lucian Raicu despre Rebreanu – un monument. Şi mai sunt câteva, cartea lui Matei Călinescu, Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter, care e un eseu romanesc, care ţine tot de critică, nu e creaţie propriu‑zisă. Sau cum e Arca lui Noe a lui Manolescu. Sau eseul lui Negoiţescu, despre postumele lui Eminescu, care propunea un punct de vedere anti‑maiorescian, contra volumului lui Maiorescu din Eminescu. Nu avea dreptate Nego, cred, mai ales că volumul e reprezentativ, dovadă că a făcut cariera aceasta enormă. Dar era un moment critic destul de important. Sau, foarte des citată, cartea de corespondenţă dintre Radu Stanca şi Negoiţescu. Pentru moment, acela era foarte interesant. Era un prim semnal pentru jurnalele viitoare. Deci, sunt şi eu de acord cu revizuirea unor puncte de vedere critice şi pentru reactualizarea unor puncte de vedere interesante.
„Ipocrizia e o concesie pe care viciul o face virtuţii”
Domnule Breban, vi s‑a reproşat nu o dată orgoliul excesiv. Se spune, de exemplu, că Don Juan aţi fi dumneavoastră, că Paul din Animale bolnave sunteţi tot dumneavoastră, prin faptul că vorbiţi la persoana întâi. Spuneaţi într‑un interviu că aveţi un „ego umflat”. Este orgoliul creatorului sau este orgoliul omului care trăieşte în cetate şi trebuie să se manifeste în relaţie cu ceilalţi?
Nici una, nici alta. Este un tip de temperament. Ca tipologie morală, psihologică, nu fac parte din zona asta munteană. Eu ţin de vechea şcoală vieneză, ăsta e stilul meu. De altfel, şi originile mele sunt puţin vieneze. Antecesorii mei din partea germană au venit prin Viena, au venit în ultima migraţie a şvabilor, în 1780. Tipologia mea ţine de acel tip de reacţie, de comportamente, de reflexe ale spiritului de atunci. Nu are nicio legătură cu orgoliul sau umilinţa. Modestia care circulă în zonele Bărăganului, ale Munteniei este o modestie vicleană, fanariotă, e falsă. E o ipocrizie pe care lumea o cere, unii o prestează, dar e falsă. E doar un compliment făcut opiniei publice. La Rochefoucauld spunea că ipocrizia e o concesie pe care viciul o face virtuţii. Aşa şi modestia, este o concesie pe care viciul o face modei sau manierei munteneşti, fanariote de a te comporta în societate. Excesiva modestie, care uneori duce la limitele slugărniciei viclene. Am făcut odată în glumă o mică tipologie, am vorbit de tipul pectoral şi tipul visceral. Eu sunt tipul pectoral, care îşi umflă pectoralii, iar atunci fiinţele grăbite, puţin superficiale şi îngropate în prejudecăţi îşi închipuie că eu am o părere mai bună despre mine decât ar trebui să am. Dar cineva spunea într‑un eseu la trilogia mea Amfitrionii că megalomania nu este încrederea excesivă în sine a unui creator, ci este încrederea în sine a unui necreator, vrând să imite pe cineva care creează valoare. Pe cineva care creează cu adevărat valoare nu poţi să‑l taxezi ca megaloman, în primul rând, pentru că el oricum este megaloman, el ştie ce produce, îşi cunoaşte valoarea, indiferent că o arată sau nu public. Nu există mare creator de valori care să nu‑şi ştie valoarea. De la Michelangelo, care era plin de sine şi îi trimitea la dracu’ pe cardinalii care încercau să‑i îmbrace figurile de pe Capela Sixtină, de pe fresca Capelei Sixtine, până la artişti ca Velásquez sau alţii care au stat pe la curţile palatelor şi care, bineînţeles, trebuiau să se acomodeze cu poziţiile lor. Sau Goethe, de exemplu, care e prezentat ca un mare ipocrit, ca slugă a marilor prinţi. După al Doilea Război Mondial, în Germania, foarte mulţi intelectuali l‑au expediat pe Goethe ca servitor al prinţilor, ceea ce e extrem de fals, pentru că Goethe avea propria sa demnitate. Karl August, ducele său, îi era prieten, au copilărit împreună, între ei fiind o relaţie de respect reciproc. Sigur, Karl August era prinţ şi el era consilierul său, era ministrul său, aşa cum un ministru într‑un guvern serios îl respectă pe prim-ministru sau pe şeful statului. N‑are nicio legătură cu slugărnicia. Sigur, i se contrapune Beethoven, care părea a fi avut o atitudine mai demnă. Dar e fals folosit aici acest atribut de „demn”. Beethoven avea alt temperament. Beethoven n‑ar fi putut trăi la o Curte. O Curte înseamnă să te conformezi unor reguli foarte stricte de aparenţă, de curtoazie, de convivialitate, etichetei Curţii. Toată Renaşterea este extrem de riguroasă. Or, Beethoven nu era făcut pentru asta, fiind la fel de mare ca Goethe. El avea temperamentul mai vulcanic, mai eruptiv, mai puţin răbdător, avea nervii mai puţin tari decât ai lui Goethe şi accepta mai puţin să se preteze convenţiilor Curţii. Deci, aceasta este confuzia cu megalomania, cu aroganţa. Foarte multă lume face confuzie între vanitate şi orgoliu. Orgoliu, da, probabil că am. Şi orgoliul m‑a susţinut în creaţia operei mele, în demnitatea mea, în igiena mea morală şi socială, iar pe alţii, mai „modeşti”, modestia i‑a împins în slugărnicie, în prostituţie, în cărţi proaste, lăcomie de bani etc. Eu nu mă indignez când văd un tânăr orgolios care are, aşa cum spuneai, un „ego puţin umflat”, trebuie să‑l aibă, pentru că riscă o carieră neomologată, neburgheză, el încearcă să intre în zona creaţiei, a cercetării fundamentale, lucrul cel mai dificil, pentru că aici nu există norme clare, nu există o muncă normată, nu există o şcoală, mai ales pentru scriitori, nu există o şcoală de creaţie. Eu îi înţeleg, ei îşi fac curaj, se adună în grupuri, vor să‑i dărâme pe cei de dinaintea lor. E bine ca un timp să fie aşa, cu condiţia ca după un deceniu, cel mult, ei să producă dovezi ale acestei încrederi în sine. Trebuie să muncească. Să muncească la modul competent, adică să producă opere interesante care să justifice, măcar parţial, acea megalomanie tinerească.
Rolul credinţei şi al iubirii
Când scrieţi simţiţi prezenţa divinităţii? Ce rol joacă credinţa pentru Nicolae Breban?
N‑aş merge până la a spune că simt prezenţa divinităţii. N‑am sentimentul pe care l‑au avut cei patru apostoli care erau asistaţi de om, de viţel, de vultur şi de leu. Când scriu cred doar că ceea ce fac e necesar cuiva. Şi apoi trebuie să mă exprim eu, trebuie să exprim ceea ce este în mine. În tinereţe credeam că am un mesaj, că am ceva de spus lumii. Era o pulsiune tipic paranoidă, specifică tinereţii. E unul din tipurile paranoicului, el are ceva de spus lumii, el îşi transgresează condiţia lui normală, comună, socială. El iese în evidenţă, crede că trebuie să iasă în evidenţă, ca să salveze lumea, să spună ceva lumii. Iată coloratura paranoidă. Am păstrat în mine această coloratură paranoidă, cred încă că am ceva de spus lumii, dar mai puţin decât în tinereţe. Acum cred mai mult că trebuie să exprim ceea ce s‑a pus în mine nativ, această înclinaţie nativă către expresia literară, şi ceea am format eu, luciditatea la care am ajuns după decenii de meditaţie asupra mea şi asupra literaturii universale. Aceste lucruri nu le pot exprima oricum, nici măcar într‑o formă de jurnal sau de discurs informal, ci în forma romanului. Adică eu mă supun rigorii romanului. Încerc să inovez în roman, însă în anumite limite, fără să depăşesc limitele realismului. Aici sunt în disjuncţie cu prietenul meu Ţepeneag, care le depăşeşte programatic. N‑am făcut niciodată proză fantastică, nici suprarealistă, deşi este moda secolului. Deci, exprim ceea ce sunt eu, radicalitatea şi nebunia din mine, însă într‑o formă riguroasă, canonică.
Dar problema credinţei pentru omul Breban, dacă nu îl influenţează pe scriitor, în ce termeni îşi pune omul Nicolae Breban problema credinţei?
În primul rând, o pun în termenii tradiţionali. Constat că românii s‑au constituit ca stat după ce s‑au constituit ca creştini. De la 1500, de la momentul Coresi, graiul românesc a fost prins în literă,
care a consfinţit acest miracol al limbii latine, ieşită din vulgata latină, şi care ne dă, iată, una din legitimităţile noastre ca stat, faptul că trăim pe un teritoriu pe care se vorbeşte această limbă unică şi ilustră ca origine şi ca substanţă, şi care ne înrudeşte cu unul din marile imperii. Pentru mine credinţa este în zeii, în Dumnezeii părinţilor mei, care sunt catolici din partea mamei, mama e romano‑catolică, şi tatăl meu care făcea parte din Biserica Ortodoxă, dintr‑un lung şir de preoţi. Dar în mare, eu cred în măsura în care trebuie să creadă un român care e creştin şi care trebuie să aibă o axă morală. Societatea românească e în derivă şi prin faptul că prestigiul Bisericii a slăbit din mai multe pricini. Or, această absenţă sau quasi‑absenţă a Bisericii din societatea românească face loc nu numai dezordinilor corupţiei, ci şi acestei „religii” a banului, atât de violentă, atât de lacomă, care ea face ca românii să nu îşi poată pune în valoare economia, să nu mai facă un lucru bine făcut şi de înaltă calitate. Deci, această „religie” brutală a banului nu e cu nimic eradicată de alte norme ale moralei pe care trebuie să le aducă Biserica, şcoala.
Pentru un scriitor contează doar talentul, ceea ce are el în cap sau contează o anumită raportare la o instanţă superioară? Ce tip de raportare trebuie să aibă un scriitor? Sau întrebarea lui Sartre: ce este literatura?
Pentru mulţi scriitori care cred în talent – şi este cazul multor scriitori români – literatura e o formă de expresie plastică a unor stări. Mai rar a unor gânduri şi, şi mai rar, a unui sistem de gânduri. Pe mine mă interesează, cum i‑a interesat pe Thomas Mann sau pe Blaga, literatura ca expresie a unui sistem, a unui gând sistematizat, capabil să creeze viziune. Eu nu sunt atras de expresia plastică, uneori am făcut‑o şi eu în tinereţe, dar nu foarte des. În romanele mele, nici în tinereţe, nu existau descrieri largi sau picturi de moravuri prea insistente, care sunt la un moment dat formidabile la Creangă, la Sadoveanu. Pe mine m‑a interesat tensiunea umană şi, mai ales – de aceea l‑am urmat pe Dostoievski o vreme – ceea ce se numea altădată „misterele sufletului uman”. Mă interesează psihologia în acţiune, psihologia sentimentală, meditativă etc. Sunt mai multe psihologii ale romanului. Psihologia, ca şi romanul psihologic, e o invenţie de un secol a spiritului uman şi eu am fost foarte atras de aceasta. Pe mine mă interesează mai puţin formele pitoreşti, descriptive, cronicăreşti – multe romane româneşti sunt cronici de moravuri istorico‑sociale – pe mine mă interesează ce se întâmplă cu omul, intertensiunile, relaţiile tensionate dintre oameni. Unul din motivele mele esenţiale şi, cum le spun eu, „obsesive” e tensiunea bărbat‑femeie sau tensiunea între călău şi victimă, care dă diverse variante, cum e şi cea discipol‑maestru. Acest tip de relaţie e o relaţie tensionată psihic. Aici, unul dintre marii mei maeştri e Carl Gustav Jung, care a descoperit arhetipurile psihice şi subconştientul, viaţa enormă a subconştientului, existenţa abisală a spiritului. Îl urmez mai puţin în partea de simbolizare şi decriptare a viselor.
De ce spuneţi undeva, într‑un interviu, că pentru dumneavoastră iubirea n‑a jucat un rol important, că n‑aţi îmbrăţişat iubirea adevărată şi nu v‑a ajutat în construcţia romanelor dumneavoastră?
E o expresie clară, radicală a unei stări de fapt, care sfâşie puţin toată ipocrizia felului în care se vorbeşte despre iubire, dar care, de fapt, nu a produs decât atrocităţi, crime sau indiferenţă. Dar eu constat că nu sunt un sfânt, nu sunt apt pentru iubire, altfel m‑aş fi făcut filantrop, aş fi mers undeva în Africa. Să vă dau un exemplu foarte interesant. Marele dirijor Karl Böhm, director al operei din Viena, a avut un băiat, actor, foarte frumos bărbat, cu mare succes în mondenitatea vieneză, bogat, sclipitor, a jucat în filme interesante, şi în anii ’70, spre deosebire de alte fundaţii care trimiteau bani în Africa, speriate de ce se întâmpla acolo, el a propus un model. S‑a dus el însuşi cu acei bani. Locuieşte de 15 ani într‑un stat din centrul Africii şi nu se mulţumeşte să trimită bani acelor oameni, ci îi ajută să‑i investească, să‑i folosească, îi ajută să facă irigaţii, să construiască pompe de apă, să facă construcţii, îi ajută în organizarea lor administrativă, locală. E şi un model prin prezenţa lui acolo – un lucru foarte important în pedagogia aceasta umană. Iată o formă nedogmatică, nedemagogică de a ajuta.
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române
Ionuţ Vulpescu în dialog cu Nicolae Breban
