O bisericuță de filosofie idealistă
Aţi amintit de Blandiana, care face parte din generaţia Breban – Nichita Stănescu. În jurul Anei Blandiana se crease un mit al disidenţei…
N-a fost nici un fel de disidentă, astea sunt mici legende apărute târziu. Ana Blandiana, care e o foarte bună poetă şi publicistă, a avut în toată cariera ei rubrici fixe la marile reviste literare. Evident, Paler, Dinescu, Manolescu, Blandiana, A.D. Munteanu şi alţii câţiva, puţini, incomodau pe cei din conducerea Uniunii Scriitorilor, pe funcţionarii partidului.
Au continuat însă să aibă rubrici fixe, n-au reuşit să iasă cu totul din sistemul cultural, din Consiliu etc.
Unul dintre cei mai cunoscuţi disidenţi în literatură este Mircea Dinescu. Cum a apărut?
Mircea Dinescu a fost un băieţel talentat.
În anturajul lui Marin Preda.
Şi Marin Preda, şi Fănuş Neagu, câţiva ani a fost cu Fănuş Neagu. După aceea a trecut la Marin Preda. Amândoi, şi Fănuş, şi Preda, locuiau la Mogoşoaia. Serile, la sala de mese, se întâlneau şi apoi se plimbau. Dinescu nu avea o instrucţie culturală prea aprofundată, însă de la început se vedea că-i un om talentat, cum e şi astăzi, un poet talentat. Şi în ultimii ani ai dictaturii s-a alipit şi el la grupul lui Manolescu, Deşliu. Dar dincolo de câteva discursuri mai mult sau mai puţin fulminante nu a organizat ceva cu adevărat periculos.
În ’83 a apărut Jurnalul de la Păltiniş, carte care a propus un model cultural în România. La prima vedere era clar că modelul propus se opunea situaţiei din România. Nu putea fi acest grup de intelectuali, care se strânsese în jurul lui Noica, tocmai rezistenţa la care v-aţi gândit şi dumneavoastră în anii ’70?
Ultimul meu text publicat în România lui Ceauşescu a fost un eseu în care am sprijinit aceste două cărţi, Jurnalul de la Păltiniş şi Epistolarul. El a fost publicat de Viaţa Românească. Dar nu numai atât. Eu i-am sprijinit pe aceşti doi tineri, Pleşu şi Liiceanu, i-am chemat la mine acasă, când eram în Bucureşti, invitând şi alţi scriitori importanţi, Doinaş, Manolescu, ca să le iau apărarea. Pentru că ei erau atacaţi la vremea aceea. Eugen Simion şi Manolescu îi cam atacau. Şi eu le-am spus: „Domnilor, oamenii ăştia sunt tineri filosofi, e adevărat, care şi-au pierdut maestrul, nu se simt bine în lumea filosofiei marxiste, care e o lume a imposturii şi a semidoctismului. Şi au venit spre noi, spre lumea literară, să-i primim”. Eu personal i-am primit. Pe Liiceanu l-am cunoscut la Heidelberg. Sami Damian, un prieten, mi l-a prezentat. Avea o bursă. Ne-am văzut deseori acolo. El a asistat la unele din lecturile mele publice pe care le-am făcut în Germania. El m-a rugat în anul acela, în ’81, când a fost scandalul cu „meditaţia transcendentală”, să-l caut pe Andrei Pleşu, care avea interdicţie de semnătură, şi să-l invit la mine. Şi l-am invitat la mine pe Pleşu, care într-o noapte mi-a povestit toate avatarurile „meditaţiei transcendentale”. Cu mult umor şi mare detaşare. Aşa m-am împrietenit cu aceşti doi tineri. Tineri, cu zece ani mai mici ca mine, cu care am fost foarte bun prieten până la Revoluţie. De altfel, Andrei Pleşu mi-a şi oferit revista Contemporanul. După Revoluţie, prietenia noastră s-a diminuat vădit, pentru că toate lucrurile s-au schimbat, fiecare având alte interese. Dar eu am rămas la interesele mele culturale şi literare. După publicarea eseului meu în Viaţa Românească, foarte mulţi prieteni din străinătate, Matei Călinescu, Adrian Marino, Negoiţescu şi alţii din ţară, m-au condamnat că îi sprijin pe aceştia doi şi pe grupul lor. Şi eu le-am spus: „Oamenii aceştia sunt foarte bine pregătiţi!” Şi, cum spuneai tu adineauri, pentru că grupul lor, al lui Noica, a demonstrat că în România barbară a lui Ceauşescu a fost posibilă o enclavă, a fost posibilă, ca şi în Evul Mediu, o mânăstire, un loc retras în care se păstrau texte mari, idei mari, reflexe culturale mari. Noica poate fi criticat, ca şi Nichita Stănescu, pentru unele concesii făcute ceauşismului naţionalist; amândoi, mai mult sau mai puţin, erau de acord cu naţionalismul lui Ceauşescu, uitând că nu era naţionalism adevărat, ci era o diversiune. Şi eu i-am reproşat lui Nichita că sprijină naţionalismul lui Ceauşescu. Iar el mi-a spus că-i o idee a lui din tinereţe. „Nichita, i-am răspuns eu, când poliţia confiscă o idee a noastră, ea, ideea noastră, devine un duşman al nostru şi noi trebuie să fim contra ei. Când poliţia îşi face treaba ei de a prinde răufăcătorii, atunci noi, scriitorii, suntem stăpânii ideilor noastre. Dar când poliţia devine ideologică şi ne confiscă ideile noastre, noi înşine şi ideile noastre devenim instrumente de diversiune.” Acest lucru nu l-au înţeles Noica şi Nichita… Însă trebuie spus că Noica n-a fugit, cum putea să fugă şi cum au fugit alţii, ci a rămas aici şi a creat pe sol românesc, aşa cum a creat şi Manolescu în jurul lui, şi alţii câţiva, o enclavă, o insulă în domeniul cel mai dificil – în filosofie. Noi ştim cât de alergici erau cei de la Partid şi Ceauşescu, când era vorba de cineva care nu era marxist. Şi aş spune că erau alergici şi la ceea ce era marxist… Ei profesau un marxism vulgar, care nici nu mai era marxism, era cultul personalităţii, brutal şi direct. Eu am avut discuţii cu cei de la Partid, când eram la România literară, că am publicat ultimul marxist din România, pe Tertulian, care era lukacsist. Nu voiau să-l publice şi l-am publicat eu, în ciuda lor. El era ultimul marxist şi lukacsist. Până la urmă, i-au tăiat contractul la catedră şi a trebuit să fugă. Noica n-a fugit. Şi nu numai că n-a fugit, dar a clădit o bisericuţă spirituală în România, la Păltiniş; şi de ce? De filosofie idealistă, în care şcolea tinerii în greacă şi în texte de filosofie idealistă…
Cu câţiva ani înainte de moarte, Noica a polemizat în Viaţa Românească cu Occidentul. Opunea grupul lor, al celor care se şcoleau la Păltiniş, Occidentului, care-şi pierdea energia, şi-o „vindea”, cum spunea, „untului”.
E ceea ce spuneam adineauri. În naivitatea sa – nu cred că Noica era un ticălos, era naiv – Noica, de asemenea şi Nichita – ca şi alte câteva vârfuri ale culturii române – n-au înţeles că sub dictatura lui Ceauşescu nu mai era posibilă nici cea mai palidă umbră de discuţii, de idei autentice. Totul devenise diversiune şi manipulare. Ceauşescu reuşise să-şi menţină o minimă bază populară, poate 7-8 la sută, formată din românii care s-au refugiat în ultranaţionalism. Dictatorul a trăit până în ultimele sale zile pe acest naţionalism agresiv, pe şovinism şi pe antieuropeism. Or, profesând public antieuropeismul, chiar dacă avea dreptate – dar dreptate poţi să ai, repet, numai într-o zonă obiectivă, calmă, liberă, nu când poliţia are acelaşi punct de vedere – Noica, vrând-nevrând, apăra ideile poliţiei politice.
Din ceea ce spuneţi, referitor la confiscarea ideii de naţionalism de către poliţia dictaturii, înţeleg că polemica sincronism-protocronism nu a apărut întâmplător…
N-a apărut, bineînţeles, întâmplător. Protocroniştii în frunte cu Papu şi cu Paul Anghel era un grup de diversiune împins de la spate de secţiile de cultură ale C.C.-ului pentru a se opune nouă, proeuropenilor, care eram nu numai pentru valoarea europeană, ci şi pentru valoarea românească în sine. Eu nu contest că Papu, Anghel şi alţii nu credeau în ceea ce spuneau. Probabil că erau autohtonişti, cum fuseseră Iorga şi alţii înainte. Însă, repet, pe fondul acela, în care poliţia confiscase ideile noastre, nu se putea duce o discuţie liberă. De aceea erau manipulaţi, ca şi Noica… Numai că la alt nivel cultural…
Dar şi dumneavoastră susţineţi că acum cultura română ar putea renaşte prin revenirea la tradiţie. Deci, Noica are dreptate şi astăzi, susţinând că noi, românii, trebuie să ne întoarcem la tradiţie, propunând modelul cultural Eminescu.
România, în ultima sută de ani – ca şi Rusia, unde erau slavofilii şi europeiştii – a fost dominată de autohtoniştii Iorga şi ceilalţi, şi de europeiştii Maiorescu şi Lovinescu. Sigur că acest lucru e reactualizat în ultimii ani ai lui Ceauşescu, pentru că cei de la Partid au observat că promovarea protocroniştilor e o bună unealtă de diversiune. Însă trebuie să observăm că grupul protocronist, deşi era susţinut de la Partid, n-a reuşit să se impună în centrul vieţii literare, nici în conducerea Uniunii Scriitorilor. Nu a condus nici măcar una din instituţii. La moartea lui Preda, Paul Anghel a vrut să tragă sforile ca să ia Editura Cartea Românească, dar Geta Dimisianu s-a opus. În felul acesta, cei de la Partid l-au chemat din provincie pe Bălăiţă şi l-au pus pe el director. Şi Bălăiţă a făcut foarte bine oficiul, pe care trebuia să-l facă, de altfel, Paul Anghel. Dar, în general, a fost un bun editor.
Domnule Breban, după ce aţi dat acele declaraţii la Paris în ’71, v-aţi întors la Bucureşti. Şi acum, când dictatura nu-i decât un vis urât, când toate au trecut şi pot fi privite cu detaşare, întoarcerea dumneavoastră pare neverosimilă…
Când am trecut pe la Uniunea Scriitorilor, atunci, a doua zi după întoarcerea mea, au venit sute de oameni să mă vadă, nici lor nu le venea să creadă că s-a întors cineva. Eram ca un om întors din cavou. Nimeni nu voia să vorbească cu mine. Doar Vasile Nicolescu, când m-a întâlnit pe holurile Uniunii Scriitorilor, m-a anunţat că am fost exclus din Partid.
■ Fragment din Confesiuni violente. Convorbiri realizate de Constantin Iftime, Ediţia a II‑a, definitivă, Editura Ideea Europeană, 2021
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române
Nicolae Breban