Apărut la Editura l’Harmattan, Paris, 2021, în cadrul unui proiect care cuprindea patru versiuni, franceză, engleză (traducătoare Mariana Zavati Gardner), spaniolă (traducătoare Caroline Vignes) şi română (traducătoare Elisabeta Bogăţan), „romanul biografic‑istoric” al Lindei Bastide 75 ans de silence/ 75 ani de tăcere (care în proiectul iniţial avea titlul Culisele tăcerii şi subtitlul 1940‑1944, Internarea în Franţa a englezilor şi a americanilor) este însoţit, pe coperta a 4‑a, de cuvintele lui Sylvestre Clancier, (preşedintele PEN Club din Franţa), cu o prefaţă de Jean Noël Cordier (Ofiţer al Ordinului Palme Academice).
Linda Bastide (poetă, prozatoare, eseistă, „transmiţătoare de memorie”) prezintă un fapt istoric foarte puţin cunoscut: întemniţarea în Franţa în lagăre speciale a evreilor anglo‑americani, între care foarte mulţi intelectuali şi artişti celebri, cu scopul „de a schimba prizonierii evrei străini cu soldaţii germani”. Este o analiză lucidă a faptului istoric şi, în acelaşi timp, o mărturie.
O pertinentă şi convingătoare prezentare a cărţii o face Sylvestre Clancier: „Cele scrise în această istorie se situează între 1905 şi 1982, dar Linda Bastide nu a vrut să facă aici operă de istoric. Ea şi‑a construit povestirea într‑o formă particulară: un dublu roman într‑un fel: 1. „Era odată copilăria noastră în ţara noastră”, „Era odată viaţa noastră”, pe care Rifka (născută Sachs), soacra sa evreică poloneză‑anglo‑americană apatridă, apoi franceză, i‑a povestit‑o: neverosimila lor viaţă, a sa şi cea a lui Jacob Knobel, soţul său. Polonia lor de la începutul secolului trecut, fuga lor din această ţară natală, unde bântuie un antisemitism din ce în ce mai periculos pentru viaţa lor, şederea lor în Palestina, unde ei se căsătoresc şi devin supuşi englezi, unele momente bune trăite înainte de război la Paris, unde ei au avut imprudenţa să facă o tardivă călătorie de nuntă, apoi oroarea din Lagărele care i‑au separat timp de 4 ani… 2. În totală imersiune, Linda ne oferă o a doua istorie, semnalată prin termeni împrumutaţi din cinema, unde ea ne povesteşte despre Linda pe cale de a scrie această incredibilă istorie, „azi şi acum”, cu aceleaşi personaje care supravieţuiesc unui destin excepţional.
În data de 5 decembrie 1940, la Paris, cu ocazia unei razii anterioare cu un an celei de la Vel d’Hiv, Jacob, Rifka şi al său bebe de şase luni sunt „scoşi din pat de Poliţia Franceză către ora cinci
dimineaţa” şi trimişi separat în Lagăre de Internare pentru cetăţenii englezi sau americani, lagăre necunoscute marelui public, unde se regăsesc, prinşi în cursă, mari artişti, muzicieni, comedieni şi toţi cei care sunt indispensabili cotidianului. Rifka şi copilul sunt trimişi în lagărul de triaj din Besançon şi, apoi, la Vittel. Jacob, în lagărul din Saint Denis, unul din aceste lagăre de internare pentru „British‑Citizen”, „lagăr de rezervă” creat de nazişti, al cărui proiect era să schimbe prizonierii străini contra soldaţilor germani deţinuţi cam peste tot în lume – din care 3000 în Palestina – şi să se evite ca America să intre în război.
Crearea Statului Israel în 1948: familia Knobel se regăseşte, în Franţa de după război, în inconfortabila situaţie de „apatrizi”. După „secole” de demersuri, ei obţin naţionalitatea franceză… pentru că fiul lor, „francez prin opţiune”, este chemat sub drapele – noi suntem în 1960 – pentru a servi în Algeria. Ei vor mai aştepta până în 1961, pentru a fi, în sfârşit, „francezi total”.
Linda Bastide îşi ornează textul cu autentice, rarisime şi inestimabile documente de familie, pe care ea le‑a oferit la Shoah – care le căuta de 75 ani – şi toate aceste documente autentice sunt „pe un Perete al Memorialului de la Paris”.
Modalitatea de a scrie este foarte atractivă pentru cititorii de azi, oricare ar fi vârsta lor. Totul este pus în contextul său, în acelaşi timp cu viaţa parizienilor din timpul războiului, cântecele lor, păpuşile copiilor, foamea, restricţiile alimentare, viaţa de fiecare zi. Cartea atinge corzile cele mai sensibile ale sufletului.
Credem că este edificator pentru demersul autoarei împotriva tăcerilor istoriei să cităm un mic fragment din carte: „Léo Wibo, desenator belgian care animă «Cântece în imagini» la începutul lui Radio‑Lille, prizonier timp de patru ani, în calitate de evreu‑străin, în lagărul de internare din Lamaden, Léo Wibo, dispare fără a lăsa urme, stalag 325, în lagărul Rawaruska în Ukraina…”, „Lagărul Rawaruska: lagărul apropo de care Hitler va spune: «Nu le faceţi rău, dar lăsaţi‑i să moară de frig, de foame şi de sete», supranumit «lagărul picăturii de apă», cu singurul său robinet pentru 1500 de oameni, singurul lagăr unde au fost cazuri de antropofagie de cadavre. Francezi şi belgieni tremură aici la ‑30 de grade, se bălăcesc în mlaştini şi turbării, devoraţi de pureci, păduchi şi alţi răufăcători, sunt doborâţi şi împuşcaţi pe loc de santinelele înarmate cu bastoane şi baionete. Au fost găsiţi 11000 îngropaţi sub copaci”.
„Urmarea, cea a întemniţărilor lor, a rămas în această tăcere în care se refugiază toţi, cei care au suferit mii de morţi psihologice, mii de morţi ale inimii, mii de temeri, mii de momente de angoasă”, afirmă autoarea.
E o datorie morală să se pună în lumină documentele obţinute. Pentru a sparge această tăcere. Pentru a arăta Culisele tăcerii.
■ Poetă, eseistă, traducătoare
Elisabeta Bogăţan
