Literatura, deci, în perioada ’65‑’70, s‑a bucurat de liberalizarea generală din România. De fapt, cum aţi spus, în această perioadă, stânga politică a cunoscut o legitimare în toată Europa…
Literatura, ca şi ştiinţa, ca şi industria, ca şi economia, s‑a bucurat de cvasiliberalizarea din politică. Sau, să zicem, a profitat de momentul de slăbiciune al aparatului politic. Rupându‑se de ruşi, aparatul politic central românesc a avut un moment de slăbiciune. A trebuit să se bazeze pe ceea ce era în interior. De altfel, a şi apărut lozinca „Partidul este întregul popor”. O opoziţie a lozincii staliniste „Cine nu‑i cu noi e împotriva noastră”.
Nu‑i tot machiavelism?
Cred că da. Ceauşescu a găsit această lozincă, „Partidul este întregul popor”. Deci, o dizolvare a partidului în întregul popor. O apropiere a oamenilor profesionişti de treburile Statului şi promovări, o vreme, profesionale. Economia, ştiinţa (mai puţin agricultura, din păcate) şi cultura au profitat de acest moment. Cum spuneam, au reapărut din nou cărţi, care erau interzise până atunci, ale unor clasici români şi străini. Am putut reînnoda, de bine, de rău, tradiţia românească culturală şi ştiinţifică. Lumea a putut să circule peste graniţă, lucru foarte important. Au început să vină străini la noi, şi noi am plecat. Şi a început creaţia adevărată, reală, şi mai ales speranţa. De aceea ’71 a fost atât de dur – era o speranţă întreruptă.
Dar modele, modele europene puteau fi recuperate?
Da, noi, scriitorii, puteam vedea tot timpul ce se întâmplă dincolo. Sigur, un segment al generaţiei noastre trăia în cultul dictaturii sovietice ş.a.m.d. Un alt segment eram cei câţiva care trăiam în cultul Occidentului, prin cărţi englezeşti, franţuzeşti, plătite scump. Circulau aceste cărţi sub manta, cum spun francezii. Am citit cartea lui Malraux, La condition humaine. Pentru noi, a fost o revelaţie şi existenţialismul lui Camus. O parte din generaţia noastră, nu toată generaţia, mai trăia – motivele diferă – în idolatria sovietică, în utopia comunismului. Însă noi, fiii de burghezi, eram
cu ochii aţintiţi spre marea cultură europeană, spre marile universităţi europene.
Domnule Breban, în grupul dumneavoastră nu prea erau fii de ţărani sau de muncitori, cum cerea dosarul. Ci erau fii de negustori, de preoţi, de învăţători…
Unii. Erau însă şi fii de ţărani. Fănuş Neagu e copil de ţăran. Sorin Titel e fiu de învăţător. Velea era fiu de învăţător, Cezar Baltag, fiu de preot, ca şi mine, Nichita Stănescu – fiu de comerciant, însă nepot de general ţarist rus. Matei Călinescu, fiu de industriaş, dintr‑o familie foarte fină. Marin Preda, fiu de ţăran. Petru Dumitriu, fiu de căpitan… Deci, iată toată compoziţia… Însă trebuie spus că majoritatea scriitorilor – şi astăzi – în România au fost de obârşie sau de origine psihologică ţărănească.
Cum se explică asta?
Prin faptul că majoritatea populaţiei României lucra la ţară. Şi psihologia românească a impregnat toate zonele, până şi activitatea de gândire. Spiritul ţărănesc s‑a difuzat în toate ramurile, în toate păturile societăţii de astăzi.
Generaţia dumneavoastră nu a fost cumva prea recunoscătoare pentru ce s‑a întâmplat în ’65, pentru evenimentele legate de înlocuirea stalinismului?
Nu, noi am fost manipulaţi. Şi voi, ca şi generaţia dinaintea mea, aţi fost manipulaţi de politicieni.
Erau aşa de naivi scriitorii?
Naivi sau neputincioşi. De altfel, o să‑ţi spun o anecdotă. Eram la Nina Cassian la masă când a apărut o cronică a unui tinerel, Nicolae Manolescu, în Contemporanul, în ’63. Nu era o cronică destul de severă, ci o cronică literară. Cum se scrie o cronică literară bună. Oricum, nu era elogioasă. Şi Nina a făcut un acces de furie în faţa mea şi a început să dea telefoane. Era absolut dezechilibrată de furie că un tinerel oarecare îndrăzneşte să‑i critice un volum de versuri. Şi atunci, mergând acasă, Nichita, care locuia la mine atunci, mi‑a spus: „Nina nu înţelege că ei au fost folosiţi de Partid ca să demoleze generaţia de dinaintea lor – Blaga, Barbu”. Ceea ce era şi foarte grav. Partidul avea nevoie de ei ca să‑i împingă spre margine pe marii creatori, care erau Arghezi, Blaga, Barbu, Vianu. Şi i‑au prins pe aceşti băieţi tineri, scriitori de după război, care erau, evident, scriitori de mâna a doua şi n‑au dat o mare operă. În locul gol, cei de la Partid au vrut să‑i împingă pe alţii. Jebeleanu, Stancu, Bănuş şi ceilalţi au avut rolul de înlocuitori. S‑au folosit de ei, de exemplu. Şi acum ne lansau pe noi în faţă. Şi noi, într‑adevăr, am curăţat terenul la rândul nostru, prin mica cronică a lui Manolescu, care era ca o mitralieră, care curăţa terenul pentru noile valori.
Deci, criticii au curăţat mai bine terenul.
Critica, dar şi creaţia. Trebuie să cureţi terenul, să dai la o parte impostorii, care au diverse forme. Există şi o impostură a imposturii, adică aceşti scriitori, Jebeleanu, Cassian şi ceilalţi. Ei pătrunseseră cu forţa şi cu ajutorul politicii, luând locul marilor scriitori.
Grupul dumneavoastră a venit în ’65 cu o forţă nemaipomenită, nu?
Da, partidul ne‑a lăsat pe noi în ’65, ’66, ’67 să luăm locul celorlalţi pe care îi împingeau la o parte – vezi Beniuc şi alţii – pentru că nu mai făceau politica lui. Un om politic nou ştie mereu când are nevoie de oameni noi.
Credeţi că a fost o şansă a vieţii dumneavoastră?
A fost, evident, o şansă începutul domniei lui Ceauşescu. Cochetăria lui cu Occidentul şi dorinţa comuniştilor români de a se distanţa de ruşi. În momentul acela nu era numai şansa noastră, era şansa culturii române. În momentul acela au început să apară, şi până la sfârşitul domniei lui Ceauşescu, mari titluri universale. Editura Univers, timp de 15 ani, condusă de un om care era obedient Partidului, Romul Munteanu, a scos mari titluri ale culturii universale, formidabile, mari scriitori şi filosofi idealişti.
Deci, au fost împinşi de curent?
Nu, nu era nici un fel de curent. Au fost oameni care au decis anumite lucruri.
Nu credeţi că şi dumneavoastră aţi fost împins de curentul care venea?
Nu, nu. Eu, când stau şi‑mi scriu cărţile, nu sunt împins de nici un fel de curent, în afară de curentul ideilor mele şi al unei fascinaţii din tinereţe – de a ajunge un bun scriitor. Curentul duce oamenii de mâna a doua. Dar unul de mâna a doua nu contează în cultură. În creaţia culturală contează vârfurile. Ei creează o epocă, ei creează un climat, şi în urma lor, după aceea, vin şi pescuiesc scriitori buni de mâna a doua, de mâna a treia, publicişti etc.
Ce ar însemna vârf în literatură? În cultură?
Eminescu, Dostoievski, Zola, Goya, Brâncuşi. Vârf, adică scriitori de nivel zero, sunt cei care creează în spiritul celei mai profunde tradiţii. Tradiţia e un concept destul de complicat şi prost înţeles. Nu înseamnă conservarea valorilor. După părerea mea, înseamnă conservarea spiritului creaţiei marilor valori. Un om care respectă tradiţia nu e un custode. Un om care respectă tradiţia e un mare creator, care creează în spiritul marii creaţii. Deci, un mare creator este cel care dă măsura umanităţii, într‑un domeniu al său, un domeniu specific, e cel care re‑exprimă identitatea omului şi a destinului său pe pământ, dialogul său cu zeii, şi face ca diferenţa dintre om şi animal să fie pregnantă.
Comunicaţi, prin romanele dumneavoastră din ’70, cu zeii sau comunicaţi cu politicul?
Până în 1968, la Animale bolnave, eu am dorit să mă exprim şi să public ceea ce scriu. Un scriitor e cel care scrie şi publică ceea ce scrie. Publicatul face parte din valoare, e un element al valorii. Creează un punct de plecare într‑un curent de idei. Dacă un text bun apare şi rămâne undeva izolat, marginal, într‑un colţ al culturii, după un timp el nu mai are aceeaşi valoare pe care ar fi trebuit s‑o aibă. Deci, circulaţia, propaganda bună a unui text, ţine de valoare.
Dar spiritul unei epoci poate fi regăsit? Dovadă Kafka, care a fost regăsit, după o perioadă foarte mare de timp, după ce a publicat.
Da, dar Kafka ar fi avut un alt impact dacă trăia mai mult şi dacă opera lui ar fi fost lansată la momentul potrivit. Există alte exemple mai bune, cred eu: Musil şi Thomas Mann. Opera lui Thomas Mann e mult mai importantă decât a lui Musil pentru că a intrat într‑un curent universal mai larg. Şi pentru asta Thomas Mann a făcut tot ce trebuia, a luat Pemiul Nobel, a văzut multă lume, şi‑a explicat bine opera, prin eseuri, conferinţe. A făcut mult pentru o bună propangandă a textelor sale. Apoi marele scriitor nu este numai cel care scrie bine. În România se crede greşit că un mare scriitor scrie bine. Scriitori de mâna a doua scriu bine. În acest sens, Sadoveanu, pentru mine, e un scriitor de mâna a doua. Scria prea bine. Scriitor mare e Eminescu, care scria „prost” pentru generaţia lui. În epocă toţi îl înjurau pentru stil, pentru o proastă folosire a limbii române. Era atât de revoluţionară limba lui Eminescu, încât în ochii generaţiei sale, ai colegilor de generaţie, Samson Bodnărescu, Alecsandri, şeful curentului de opinie, era o limbă care părea neromânească. Scriitori mari nu scriu bine. De aceea Mateiu Caragiale nu e scriitor mare, scrie prea bine. Scriitori mari sunt cei care abordează marile teme ale literaturii şi ale umanităţii. Scriitorii mari scriu prost, ca Dostoievski sau ca Marcel Proust, însă ei atacă problemele mari ale civilizaţiei şi ale culturii. Atunci sunt momentele de vârf, de val mare, după aceea valul cade şi urmează o jumătate de secol, aproape un secol, în care sunt atacate temele marginale, însă excelent tratate. Apare literatura fermecătoare, interesantă, exotică. Dar temele mari nu sunt atacate. Deci, scriitori mari – vârfurile – sunt cei care abordează temele imposibile, foarte înalte.
■ Fragment din vol. Confesiuni violente.
Convorbiri realizate de Constantin Iftime, Ediţia a II‑a, definitivă, Editura Ideea Europeană, 2021
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române
Nicolae Breban
