Editorial

Un atac asupra incompetenței

Dan Petrescu m‑a întrebat dacă în dialogul nostru vorbiţi despre şedinţele C.C. Cum arătau asemenea şedinţe?…

Eu eram membru supleant al C.C. şi participam numai la plenare. Acestea aveau loc o dată pe trimestru şi acolo se discutau în exces probleme de metalurgie, de industrie. La un moment dat, i‑am spus unui prim‑secretar: „Domnule, de ce nu se vorbeşte o dată şi de agricultură?… M‑aş simţi puţin mai acasă…!” Era o perioadă în care sintagma „economie de metal” domina totul. Şi pe ea se fundamenta, de fapt, toată ruina acestei imense industrii româneşti. Totul se clădea pe industria grea şi pe petrochimie. Ceea ce avea să ducă la ruina lui Ceauşescu…

Descrieţi aceste şedinţe… După Revoluţie am aflat că erau formale, plicticoase, cum era şi de aşteptat.

Da, erau foarte plicticoase, erau profund formale. Toate măsurile reale se luau la nivelul prezidiului C.C. şi mai ales la nivelul secretariatului. Adică primii cinci‑opt‑zece oameni. La fel de formale erau şi şedinţele Marii Adunări Naţionale. Deşi Ceauşescu venea să stea două zile acolo, iar zecile de vorbitori aveau cuvântul gata scris dinainte, verificat, cenzurat şi nu se întâmpla nimic. Trebuie deosebiţi membrii plini C.C. de membrii corespondenţi şi membrii supleanţi. În marea lor majoritate ei îndeplineau funcţii în aparatura de partid, de stat, în armată. Erau prim‑secretari ai unui judeţ, erau şefi ai unei regiuni militare, erau directori generali ai unei platforme industriale, erau miniştri. Asta era forţa lor adevărată, nu titulatura de membru C.C., care era pur formală. Eu nici nu mergeam la fiecare şedinţă, care era o dată pe trimestru. Nu ştiu dacă au fost două sau trei dezbateri reale, fiind iniţiate la o interpelare a cuiva. De exemplu, la un moment dat, Dumitru Popa, primarul Bucureştiului, a declarat că în Bucureşti, în acea zi, la ora 8:00 nu se găseşte nici un fel de preparat de carne, ci numai slănină. La care Ceauşescu s‑a enervat… Atunci am văzut pentru prima dată că nu‑l interesează adevărul şi vrea să‑şi urmeze doar planurile lui megalomane în industrie. L‑a pus pe ministrul Alimentaţiei să raporteze câte tone de carne s‑au livrat pe piaţă în acea zi în Bucureşti. Ăla a venit repede la tribună şi a raportat. Lângă mine erau câţiva prim‑secretari care ziceau: „Dar de ce nu spune necesarul?!…” Ministrul Alimentaţiei a raportat în cifre absolute… Asta a fost una din marile boli şi înşelătorii ale statisticii comuniste, iată că s‑au dat Bucureştiului câteva tone de carne. Dar trebuiau cu siguranţă mult mai multe.

Erau discuţii în subterană în timpul acelor plenare?

Da, erau în pauze. Membrii C.C. se adunau mai mult sau mai puţin în grupuri. Atunci am văzut că unitatea partidului nu era nici pe departe perfectă. Erau aripile mai dure, aripile mai liberale. Ţin minte că unul din grupurile liberale îl avea pe Gogu Rădulescu, care avea un doctorat în economie la Sorbona, pe Mizil şi pe Iliescu. Asta era o aripă de oameni deschişi spre liberalism. În timp ce Dumitru Popescu şi alţii erau radicalii, erau durii.

Din ’71 Ceauşescu a început să susţină aripa dură…

Ceauşescu avea deja un prestigiu mărit prin rezistenţa din ’68. După actul acela de curaj, când a refuzat să trimită trupe la Praga şi când a existat acea concentrare de trupe sovietice pe Prut, din clipa aceea el a prins puteri nu numai în aparatul de partid şi de stat. Aproape toată lumea i‑a conferit puteri mărite. Dictatura, e limpede, de fapt, de atunci a început. Sâmburele dictaturii. Populaţia, administraţia, tehnocraţia, intelectualitatea, toată lumea i‑a dat mai multă putere pentru că el reprezenta atunci un fel de apărare naţională. De altfel, a fost uimitor. Noi toţi comentam aici cât erau dispuşi ţăranii în toată ţara să lupte cu mitraliera contra ruşilor care ar fi intrat. Vorbeam cu un coleg, zic, uite, domnule, ce fantastic e ţăranul român. După ce comuniştii i‑au luat totul, el e dispus să apere partidul şi pe Ceauşescu cu mitraliera. Numai să nu intre trupe străine în România, mai ales trupe ruseşti. Deja în ’70 era un fel de rege fără tron.

Atunci a spus Nicolae Breban: „Toţi în jurul tronului”?

Da, eu spuneam. Pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, pentru că mi se părea că anul acela reprezenta rezistenţa noastră faţă de ruşi… Nu putea fi un act fatal, se ştie că la trei zile Ceauşescu a cedat. Nici nu se putea altfel. Însă mie mi se părea că încarnează un tip de abilitate românească. Capacitatea unui conducător român de a se strecura printre blocuri militare, printre marile puteri, pentru ca acest popor să ajungă la un liman de cvasinormalitate.

Cei din jur nu puteau înţelege această abilitate, de care vorbiţi, din formula „toţi în jurul tronului”?

Nu. Eu o spuneam la modul direct. Eu credeam în Ceauşescu atunci. Cu atât mai mare a fost dezamăgirea mea în ’71. Numai un om care crede într‑un om putea avea o deziluzie atât de puternică în ’71. Am crezut în primul Ceauşescu. Dovadă că am avut această deziluzie. Dacă n‑aş fi crezut, cum a crezut atâta lume, că acest om e o salvare pentru România, n‑aş fi avut căderea din iulie.

Deci, îl simţeaţi, îl ştiaţi ca mare personalitate…

Începând din ’65 până în ’69‑’70, mi‑a plăcut politica lui, intervenţiile lui. Spuneam că se întâlnea adeseori cu Biroul Uniunii Scriitorilor. Şi l‑am văzut numai în cadrul acestor şedinţe. Mi‑a plăcut ce spunea şi ce a făcut până în ’70…

De fapt, ce spunea el erau discursurile lui Dumitru Popescu.

El accepta discursurile făcute de Popescu. De altfel, din ’71 n‑a mai acceptat aceste discursuri. Faptul că îl accepta pe Popescu era deja un semn de deschidere, de liberalism. Dar nu numai că spunea, dar a şi făcut foarte multe lucruri: a condamnat Securitatea de pe vremea lui Dej şi metodele Securităţii. După aceea Securitatea română n‑a mai fost ce a fost pe vremea lui Dej, a lui Stalin… Şi s‑a lucrat cu alte mijloace: cu viclenie, cu intimidare, nu s‑a mai lucrat ca pe vremea lui Dej. Securitatea n‑a mai avut puterea atât de mare. Apoi a fost descentralizare la nivelul aparatului administrativ. Sfaturile populare au prins putere mare. Maurer era prim‑ministru cu o reală putere. Partidul şi Securitatea au cedat o parte din putere către sfaturi populare. N‑a fost atât de radical ca ungurii şi polonezii, care au făcut înaintea lui descentralizarea. Şi noi credeam că va continua pe acest drum. Nu mai vorbesc de politica externă, unde era formidabil. Prietenia lui cu Nixon, cu Willy Brandt, prietenia cu chinezii, pe care noi o interpretam ca balanţă pentru presiunea rusă.

Când a apărut în orizontul dumneavoastră Dumitru Popescu, Dumitru Popescu‑Dumnezeu?

În orizontul meu şi al Bucureştiului cultural, politic a apărut odată cu înscăunarea sa la Scânteia. A lucrat la Contemporanul, după aia, se pare că a mers la Ştefan Gheorghiu şi după aceea la Scânteia. Deodată a fost numit şeful Scânteii, spre surpriza multora. Şi acesta a fost un fel de liberalism al lui, şi Scânteia a devenit foarte interesantă. Şi Scânteia mare, şi Scânteia mică. Ţin minte, în ’66‑’67, în Scânteia Tineretului am văzut pe prima pagină un titlu care m‑a uimit: „20 de milioane de lei reclamă pentru un produs care nu se găseşte pe piaţă”. Atunci au apărut primele semne de liberalizare, într‑adevăr de descentralizare, de atac asupra birocraţiei şi de atac asupra incompetenţei, asta era foarte important. Deci, îşi făcuse un nume la Scânteia. Şi pe urmă a fost numit secretar al Comitetului Central. Se apropiase de „grupul” lui Ceauşescu, înainte ca Ceauşescu să fie secretar general, încă de când era doar secretar. Popescu s‑a profilat în ultimii ani ai lui Dej ca naţionalist, făcând parte din gruparea naţionalistă. La care s‑a aliat şi Eugen Barbu. Aceştia visau un comunism românesc, naţionalist. De altfel, Eugen Barbu a şi pus pe prima pagină a Luceafărului, sus, tricolorul românesc.

Cu acest „Dumnezeu” aţi avut discuţii apropiate?

Da, am avut multe discuţii, dar numai la el în birou. Spre uimirea mea, omul acesta îmi citise cărţile, mă admira, era fascinat de Animale bolnave.

Ştiaţi că scrie şi el?

Nu, nu se deconspira. Scria încă poezii. A publicat două volume de poezii şi la unul dintre ele Manolescu i‑a făcut o cronică excelentă în România literară. Şi în revista mea Iorgulescu a făcut o recenzie la unul din volumele sale de poezii. Nu erau proaste pentru un secretar C.C. Eu spuneam pe atunci că e foarte interesant pentru sociologia culturii ca unul din şefii partidului să facă literatură. Căci eram plictisiţi de tot felul de fierari şi de tot felul de vopsitori de vagoane, şi de strungari de mâna a doua. El era un intelectual, avea un vocabular nuanţat, era un om citit, un mare carierist, e adevărat. El a făcut un lucru teribil: a început cultul personalităţii lui Ceauşescu. Eu am înţeles mai târziu de ce a făcut‑o. Nu pentru că era un lingău de joasă speţă sau pentru carieră, ci pentru că visa, cred, să‑l manipuleze pe Ceauşescu.

■ Fragment din vol. Confesiuni violente. Convorbiri realizate de Constantin Iftime, Ediţia a II‑a, definitivă, Editura Ideea Europeană, 2021
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române

Nicolae Breban

Total 2 Votes
0

Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, în acest oraş bănăţean, studiile gimnaziale şi liceale. Este exmatriculat, datorită originii sale sociale „nesănătoase”, din penultima clasă a Liceului „Coriolan Brediceanu” din Lugoj. Absolvă, la fără frecvenţă, Liceul „Oltea Doamna” din Oradea (1952), după ce se angajase ca funcţionar în acest oraş. Intenţionează să se înscrie la Politehnică, fiind nevoit să intre, mai întâi, ca ucenic la fostele Uzine „23 August” din Bucureşti, unde lucrează la sudură şi strungărie, calificându-se apoi în meseria de strungar fier. Se înscrie la Facultatea de Filosofie, „măsluind actele”, după cum mărturiseşte în Confesiuni violente, fiind dat însă afară după şase luni (1953). Lecturile sale din Nietzsche şi Schopenhauer îl fac, de altfel, să devină suspect pentru decanul Athanase Joja. Devine student la germană, la Facultatea de Filologie din Cluj, pe care o abandonează după un an. Are, apoi, la insistenţele tatălui său, o tentativă de a urma dreptul (1955-1956). Debut literar în revista Viaţa studenţească (nr. 5, din mai), cu schiţa Doamna din vis (1957). Este, alături de Nichita Stanescu, unul dintre vârfurile generaţiei şaizeci.

Devine membru supleant al C.C. şi îşi dă, aflându-se la Paris, în Le monde, demisia (1971, Tezele din Iulie), în semn de protest faţă de dictatura personală a lui Ceauşescu. Romanul Bunavestire este atacat cu brutalitate: „După amânări şi tracasări prelungite datorate cenzurii comuniste, la Editura Junimea din Iaşi apare Bunavestire, roman scris între anii 1972-1974. Cartea fusese refuzată, pe rând, de Editurile Cartea Românească şi Eminescu. Acest «roman excepţional», cum fusese caracterizat cu promptitudine de către Nicolae Manolescu, «scris cu vervă, sarcastic, grotesc, stilistic inepuizabil şi original», este încununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor. După apariţie, romanul este incriminat cu vehemenţă în plenara CC al PCR din 28-29 iunie”. Un fragment din atacul brutal la adresa romanului şi a autorului, proferat în Plenara CC al PCR de către Titus Popovici, după care de îndată au urmat atacuri în cele mai importante foi culturale şi de partid la adresa aceleiaşi capodopere brebaniene, Bunavestire, este inserat în Ediţia a IV-a a romanului (Editura Paralela 45, 2002). Acelaşi roman figurează printre primele zece romane ale secolului al XX-lea într-o anchetă iniţiată de revista Observatorul cultural (nr. 45-46, 3-15 ianuarie, 2001).

Este menţinut în marginalitate socială până în 1989, fiind unul dintre cei mai atacaţi scriitori sub dictatură.

După 1989 revine din exil, propunând megaproiecte. Astfel, publică în circa douăzeci ani, trilogia romanescă Amfitrion (1994), tetralogia epică Ziua şi noaptea, tetralogia memorialistică Sensul vieţii. Din romanele publicate menţionăm: Francisca (1965, Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române), În absenţa stăpânilor (1966), Animale bolnave (1968, „romanul anului” şi Premiul Uniunii Scriitorilor), Îngerul de ghips (1973), Bunavestire (1977), Don Juan (1981), Drumul la zid (1984), Pândă şi seducţie (1992), trilogia Amfitrion (1994), tetralogia Ziua şi noaptea, Singura cale (2011). Volume de eseuri: O utopie tangibilă (1994), Confesiuni violente (1994), Riscul în cultură (1996), Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, Fr. Nietzsche. Maxime comentate, Vinovaţi fără vină, Trădarea criticii (2009), O istorie dramatică a prezentului (2010) etc. Poezie: Elegii parisiene (1992, ed. a II-a, 2006). Teatru: Teatru (Viaţa Românească). Traduceri: Rainer Maria Rilke, Elegii duineze (2006), J.W. Goethe, Elegiile romane (2009). Memorii: tetralogia Sensul vieţii.

Romanele sale au fost traduse în suedeză, franceză, rusă, engleză, bulgară etc. Publică trei romane la prestigioasa Editură Flammarion, Paris: În absenţa stăpânilor (1983),  Bunavestire (1985), Don Juan (1991).

Din ianuarie 2009, devine membru titular al Academiei Române. Este director al revistei Contemporanul.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button