Cartea Anei Blandiana, Mai-mult-ca-trecutul, jurnal, 31 august 1988‑12 decembrie 1989 (Humanitas, 2023), n‑a mișcat critica. Aceasta nici n‑a afirmat‑o, nici n‑a negat‑o, pentru că n‑a discutat‑o, pare doar că a tolerat‑o. Doar Sorin Alexandrescu a scris despre carte, prompt, pe larg, favorabil, încheind prin a‑i păstra o nelămurire esențială, privitoare la epoca istorică în întregime obsedantă: „Și totuși: rămâne, mi‑e teamă că veșnic, fără răspuns întrebarea cum de a fost posibil acest trecut, așa cum a fost? O întrebare care obsedează orice cititor, chiar dacă nu știe să‑i răspundă. (s. a.)” (Jurnal într‑o lume scufundată, în Observator cultural, 18 ianuarie 2024)
Cartea a fost premiată de revista România literară, nu și comentată de ea. E chiar revista unde a colaborat Ana Blandiana, când a fost, ultima oară, interzisă. Premiu de reparație morală. Și cartea apare de aceea, cu vorba lui Sorin Alexandrescu, „scufundată”, precum lumea la care se referă. Titlul, Mai‑mult‑ca‑trecutul, presupun că circumscrie un (supra)timp care întrece și corupe din plin prezentul și viitorul. Faptul că nu a fost contestată îi atestă cărții luciditatea, sinceritatea și, pe cât e omenește posibil, obiectivitatea.
Este un jurnal, de la exterior, cu timpul specificat, la interior, cu notații despre existența personală și a semenilor, un jurnal deopotrivă intim și extim (e termenul lui M. Tournier). După transcriere, i s‑a pus în față o post‑scriere auxiliară, într‑adevăr ajutătoare, Cuvânt înainte – cuvânt după.
Jurnalul acesta conține numeroase, peste 500, pagini, care „nu se încadrează în nici un gen literar și, în mod evident, nu au nici o finalitate”. Pare că autoarea însăși își elimină scrierea din literatură, chiar și din aceea nonficțională. Nici un gen, adică nici un fel, termenul aici nu respectă teoria genurilor și a speciilor literare. Autoarea îl găsește pur și simplu neliterar. La modul fatal, nu intențional. Lipsa finalității pare a avea în vedere tocmai întrebarea fără răspuns despre (i)realitatea, totuși istorică, aparent depășită. Iar acum interogată. Cum a fost ea posibilă?
Ana Blandiana face din greu (și la propriu) proză diaristică, scrie astfel, tocmai pentru că i s‑a interzis scrisul, evidențiat, literar. Dar orice‑ar scrie un scriitor, tot literatură face, doar calitatea ei rămâne de discutat. Oprită de la publicare, de la finalitatea scrisului, scriitoarea se dedă jurnalului, unul primordial de existență: „Tot ce trăiesc să nu dispară în neant”. Mai încercase de câteva ori să înceapă notații prin caiete, dar pentru scurt timp. Abia acum capătă o motivare, parcă premonitorie. Are, omenește, acces la vorbit, povestit, dar scriitoricește, de bună seamă, știe că „întotdeauna am gândit mai bine cu creionul în mână”. E o metaforă comună creionul. În fapt, notează că a scris cu „pixuri proaste”, stând în pat, într‑un pătul al gospodăriei cumpărate în Comana, prin livadă, greu lizibil, cu grafie „lăbărțată”. Chinuit, fizic și mental, nu odată, după cum ne ține acum la curent.
Masivul text este transcris în principal din patru caiete. Ținute „ani de zile pe un colț al mesei mele de lucru (…) au fost mutate într‑un dulap unde pur și simplu am uitat de ele”. La vedere, apoi la nevedere, găsite, la îndemână, „căutând altceva, în timpul pandemiei”. După o lungă uitare. Act omenesc important pentru scris și scriitor: eclipsa memoriei. Cauza ar fi una generică: trăirea. Uităm, deci existăm sau existăm ca să uităm. Iar ce i s‑a întâmplat este „o dovadă a tulburătoarei capacități a minții omenești de a uita, adică de a eluda, de a șterge, pe măsură ce trăiește, ceea ce a trăit înainte”. Salvare prin amnezie, un fel amnezic de a rezista. Dar memoria, care are funcția de aducere aminte, pe lângă stingere mai are și atuul aprinderii, transfigurării, sporind imaginația: „oricât ar părea de ciudat, memoria este, de fapt, o formă de imaginație”, citim aici, formulat apodictic, excluzând amintirea. De aici, poate, absența răspunsului la întrebarea cum a fost posibilă lumea unei vremi submersibile, nici moartă, nici vie.
În jurnal, după mitingul de la Sofia, din piața Catedralei, în noiembrie 1989, memoria îi apare autoarei drept speranța determinantă „că nu vom uita niciodată rușinea pe care am trăit‑o și de care am fost cu toții vinovați”. Rușinea de a nu te împotrivi de la început, individ și popor deopotrivă. Rușinea care nu există dintru început. Deși, în siaj religios, rușinea este o stare permanentă, aș adăuga. S‑a dovedit că poate lipsi nu doar și după un lung drum al răului, dar și la nesfârșit.
Gândul publicării, după regăsirea suportului textului, survine în timpul pandemiei amenințătoare de moarte. Prilej de iluminare morală a conștiinței. Un context singular. Dar pre‑moartea nu înlătură luciditatea previzionară, calculul strict. Publici sau pieri: accentul se mută de la primul la al doilea termen. Prima reținere este așa‑zicând omenească, ține de ceilalți, partea exterioară a jurnalului: „Ideea publicării mi se părea exclusă din cauza abundenței numelor proprii”. A configurării lor morale, existențiale, în relația habitual auctorială. Aici, să spunem, că n‑au fost reacții din partea supraviețuitorilor, mai ales. Ocolirea critică ar merita o reflexie mai adâncă. Etica „rușinează” estetica?
Autoarea găsește aici cu cale să mute accentul de pe persoane pe epoca istorică: cere să contemplăm, să reflectăm, un „portret al timpului”, al „epocii”, nu al oamenilor. În grilă etică: „Portretul răului”.
Ni se oferă acum un mod de lectură. Ca auto‑cititoare, prin funcția complexă/ complicată a memoriei, deopotrivă de autonomă și dependentă, Blandiana constată că „portretul epocii puse pe hârtie era mult mai înfiorător decât îl ținusem eu minte, nu pentru că l‑aș fi uitat, ci pentru că nu mai eram racordată la tipul de absurd care pe atunci aparținea normalității aberante, pe când acum îmi apare pur și simplu de neînchipuit”. Dialectica obișnuință‑dezobișnuire, ambele deopotrivă de naturale, altfel spus, o problemă de context și conștiință.
Un jurnal‑tablou, larg, adânc, cuprinzător, în acest text, ar trebui contemplat ca memorabil: „Pentru acest portret am hotărât să public jurnalul, deși el nu‑mi face bine, cred, nici ca om, nici ca scriitor.” (Im)prudență recunoscută. Tabloul epocii nu poate fi mișcat, rezistă, prins în cuvinte, deloc desprins de ele. Ce s‑a mișcat derutant e omul. S‑a deplasat, „metaforizat”, până la extreme. Emblematic e M. Dinescu: pe de o parte, dizidentul, pe de altă parte, „bucătarul, moșierul, patronul de azi”.
Unde sunt receptorii? Critici și necritici, simpli trăitori, cititori la modul generic: „pentru a‑și atinge rostul, publicarea trebuia să aibă norocul de a‑i găsi pe cei cărora istoria (din trecut sau din viitor) le mai spune ceva”. Iată prezumtiva lipsă de finalitate: acest jurnal socotit para‑literar chiar de autoarea sa nu s‑ar impune ca text, dar numai ca viață trăită prin el. Pur instrument, de folos limitat. Referentul, doar el, stăpânește sau deține cheia de lectură.
Limbajul, chiar la modul elementar, este funcționalizat, dar tot existentul rămâne hotărâtor. Am recunoaște, ca atare, un soi de involuntar analfabetism istoric și politic, la cei de după comunism, ei necunoscând „alfabetul în care ne fuseseră scrise viețile”. Memoria, în mod involuntar, dar și morala, deloc inocent, creează dificultăți și alfabetizaților, în viețile lor duble, din punct de vedere istoric.
Diarista se manifestă ea însăși ca „personaj”, cu termenul său din prefață, actant, făptuitor sau nefăptuitor, cu profunde consecințe asupra conștiinței. Autoare de jurnal și personaj între toate celelalte, numeroase, apare ca într‑o structură narativă de roman informal cu focalizare internă. Ana Blandiana, ca personaj în jurnal, se prezintă retroactiv dominată de naivitate și încredere în oameni: „Am mai degrabă tendința să am încredere în oameni (…) mi‑am cultivat naivitatea ca pe un dar…”. Oamenii apropiați sunt scriitorii, artiștii de toate felurile, dar și consătenii din Comana, cu Gogu Rădulescu, toxic‑inconturnabil, văzut ca neputernic, Gellu Naum și cei din toate straturile sociale.
Dacă iubirea mai este prezentă, nu doar în cuplu, ura este îndepărtată și de cel care va fi eliminat chiar de apropiați, N. Ceaușescu. Ana Blandiana era stupefiată de ura lui Gogu Rădulescu pentru Nicolae și Elena Ceaușescu, îndeosebi, de care era legat din lașitate, simulacru de solidaritatea. Blandiana e departe de înțelegerea că așa‑propagatul „cel mai iubit fiu al poporului” era de fapt cel mai urât de popor (termen, de altfel, pentru autoarea cărții, indefinibil, în oficiul stării civile, deopotrivă individual și colectiv). „Nu cred că l‑am urât pe Ceaușescu. Cred că nu am avut nici un fel de sentimente pentru el. Sentimentele presupun o legătură cât de cât personală, iar el pentru mine era nu o persoană, ci un produs al sistemului.” Ceaușescu: născut de sistem, fiul al acestuia, el însuși instrument al sistemului.
Iată și punctul central al confesiunii: „Ceea ce mă revolta nu era atât samavolnicia dictaturii, cât nevolnicia, pasivitatea noastră în fața ei.” Aici e rana atinsă. Revoltă, în umilință, sau în curajul umilinței. Nevolnicie față de samavolnicie, neputință față de puterea excesivă, revoltă interioară, răbufnind în afară aluziv, retoric‑figurativ – și, deodată, dispariția sistemului, ascunderea lui în dosul unei cortine de catifea cu urme de fier. Un portret al vremurilor. Dar vom vedea că nu doar atât.
■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar
Marian Victor Buciu
