Parafrazându‑l pe Hölderlin, ne putem întreba la ce bun festivalurile în viața muzicală a unui popor? Fără îndoială, ne așteptăm la altceva decât la virtuozitate și paradă de celebrități, care sunt așteptările publicului de la stagiunile curente. Festivalul are în centru o figură iconică a unei culturi care conferă unei națiuni semne de identitate. Mai mult decât atât, festivalul este un moment de reașezare a acelui reper cultural în canon, în percepția publică, de redescoperire sau reevaluare. Cum poți să travestești Răpirea din serai pentru a o face atrăgătoare pentru un alt public decât cel obișnuit, unul alcătuit din copii, de exemplu? Ce sunet are muzica sacră mozartiană în Domul din Würzburg servind chiar ritualului religios? Cum e perceptul Mozart în familie sau în spații neconvenționale? Încercările de a apropia muzica clasică de mediul neinstituționalizat și de neprofesioniști mizând pe apelul nemijlocit al limbajului muzical sunt frecvente.
Festivalul Smetana de la Litomyšl este un prilej pentru reunirea celor mai buni interpreți, dirijori și orchestre din țară. Deși sunt foarte mulți invitați străini, acest festival și‑a menținut caracterul de festival național.
În 2024, organizatorii Festivalului Sibelius în Lahti și‑au propus o temă ambițioasă: integrala simfoniilor și poemul Luonnotar pentru soprană și orchestră cu participarea sopranei sud‑africane Golda Schultz.
Festivalul Enescu de anul acesta nu a oferit vreo montare revoluționară, precum Oedip în regia lui Andrei Șerban din 1995, nici un program cu cele mai importante creații românești contemporane ca în 2007, ci a ales să‑și promoveze propriii premiați din anii anteriori și să invite orchestre și interpreți de notorietate în concerte cu programe alcătuite după preferințele acestora. Accesul românilor la câteva dintre cele mai mari orchestre ale lumii este un dar al organizatorilor, care, în același timp, a ridicat mult nivelul festivalului și șansa evaluării lui ca fiind unul dintre cele mai prestigioase din lume.
Între timp, însă, Enescu și‑a urmat singur calea în universalitate. Reprezentările operelor sale devin repere rememorate în timp. De exemplu, Paris Update. Insiders Weekly Guide to the City of Light actualizează în acest septembrie cronica la Oedipe din 29 septembrie 2021, „Live Opera Returns with the Myth of Oedipus” (Opera în direct se întoarce cu mitul lui Oedip), de Nick Hammond, unde acesta scrie: „Din punct de vedere muzical, Enescu și orchestra Operei Naționale din Paris sunt într‑o formă de zile mari. Chiar dacă se spune despre compozitorul român că s‑a inspirat din versiunea lui Igor Stravinsky a aceluiași mit, interpretată pentru prima dată la Paris în 1927, și din muzica profesorului său Gabriel Fauré și a lui Claude Debussy, idiomul muzical și bogata orchestrație sunt în întregime ale lui Enescu. Unele lungimi ale acțiunii extinse a operei sunt mai mult decât compensate de frumusețea și varietatea partiturii.”
Opera lui Enescu a fost receptată cu aviditatea unui public ținut de pandemie departe de sălile de concert, dar și sensibilizat la spectacolul dramelor extreme.
În ultimul deceniu, interesul tinerilor cercetători pentru opera lui Enescu se manifestă în alegrea operelor sale ca temă pentru lucrări de doctorat, autorii provenind din toate colțurile lumii – Asia, Australia, America. Ia naștere o exegeză enesciană care îi pune acestuia în valoare originalitatea și apartanența la neoclasicimul muzical ce a caracterizat mai toate școlile naționale apărute în jurul anului 1900: Stanislas Renard, „The Contribution of the Lautari to the Compositions of George Enescu: Quotation and Assimilation of the Doina” (2012). Doctoral Dissertations; Yuri Noh. „A Performance Guide to George Enescu’s Violin Sonata No. 3 in A Minor, Op. 25, Emphasizing Its Use of Romanian Lăutari Violin Techniques and Style. Doctor of Musical Arts (Performance), (May 2020); Simina Alexandra Renea, „George Enescu’s Concertstück for viola and piano: a theoretical analysis within the composer’s musical legacy” (2011). Louisiana State University.
Modul în care Enescu a valorificat folclorul și cântecul lăutăresc era un subiect deja cunoscut, dar disertația Revisiting George Enescu’s 1921 Bucharest Recital Series: a performance‑based investigation with recordings and exegesis de Elizabeth Layton (2019), de la Universitatea Adelaide, este o contribuție originală și majoră care îl situează pe Enescu în rețeaua de relații internaționale a vremii mediind ca un personaj influent între România și marile centre muzicale, el însuși bucurându‑se de o mare notorietate, fiindu‑i dedicate lucrări de compozitori recunoscuți ai momentului: „George Enescu a fost considerat de mulți unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii din secolul al XX‑lea. Violonist, pianist, dirijor, compozitor și profesor, a fost o figură influentă în instituții muzicale din Europa și SUA. Un susținător al muzicii contemporane, el a interpretat o serie de douăsprezece concerte cu treizeci și șase de sonate clasice și contemporane pentru vioară în București în 1921 împreună cu pianistul Alfred Alessandrescu. Acest proiect de doctorat bazat pe performanță prezintă pentru prima dată înregistrări ale unor lucrări selectate din serie, puse în lumină de cercetările asupra contextului muzical și influențelor. Alegerea lucrărilor în sine și ordinea aleasă de Enescu la acea dată sunt examinate cu convingerea că seria constituie o oglindă a repertoriului pentru vioară de la începutul secolului al XX‑lea, văzut de unul dintre celebrii practicieni.” Enescu a promovat statornic muzica românească, incluzând deseori în concertele sale prime audiții. Foarte aproape de a deveni dirijor principal al Filarmonicii newyorkeze, distins cu Legiunea de Onoare, apropiat al Casei regale a României, Enescu era cunoscut și invitat în calitate de dirijor și interpret. Deși a dat lecții particulare doar lui Yehudi Menuhin, călătorea în mod curent în Anglia, susținând cursuri de măiestrie la Bryanston și Dartington, precum și la Academia Americană din Fontainbleau, Accademia Chigiana din Siena și universități din SUA.
Exercițiul de critică genealogică îl arată pe Enescu reflectând asupra istoricității limbajului muzical, sonatele alese pentru interpretare din două sute de ani de istorie muzicală fiind studiate în caracterul lor și intenționalitatea compozitorului, în vreme ce creează pentru sine un stil inovator, dar nu rupt de tradiție, cum era cazul avangardei. Ni se pare semnificativă această concentrare a exercițiului exegetic în ultimele două decenii, cu viu inters în rândul tinerilor cercetători care se alătură lucrărilor fundamentale ale lui Noel Malcolm și Pascal Bentoiu. Aceasta poate să indice faptul că muzica lui Enescu, numit de Pablo Casals „cel mai mare fenomen muzical de la Mozart”, vorbește publicului contemporan, semnificativ fiind și faptul că interesul este manifestat mai ales în cercurile academice mai curând decât în cele ale publicisticii muzicale. Organizarea unui simpozion în cadrul festivalului, a unor expoziții sau lansări de carte și discuri, după modelul Festivalului Bartok, ar putea spori prezența muzicologiei romînești în această resurecție a geniului enescian.
■ Profesor de vioară, muzicolog, publicist
Sorana Mănăilescu
