Repertoriul Arheologic al Municipiului București
Repertoriul Arheologic al Municipiului București (volumul I) a apărut la București, Editura Muzeului Municipiului Bucureşti, în anul curent.
A fost realizat de un colectiv format din arheologi și muzeografi din cadrul Muzeului Municipiului București: Camelia‑Mirela Vintilă, Ioana‑Iulia Manea, Raluca‑Iuliana Moţei, Theodor‑Aurelian Ignat.
Adresat, în primul rând, publicului larg interesat de istoria și arheologia bucureșteană și, nu în ultimul rând, specialiștilor, Repertoriul Arheologic al Municipiului București (partea I) include cu precădere siturile arheologice preistorice și antice, dar și principalele situri medievale, urmând ca partea a doua să fie dedicată cercetărilor arheologice care au avut loc la bisericile și mănăstirile aflate pe teritoriul administrativ al Municipiului București.
Poziția Bucureștiului pe o luncă fertilă din mijlocul masivului păduros al Vlăsiei, într‑o zonă cu straturi freatice abundente și la mică adâncime, a fost prielnică vieții omenești din cele mai vechi timpuri. Bucureștii au fost precedați pe vatra lor de o lungă serie de așezări omenești începând încă din epoca paleolitică. Resturile acestor așezări se găsesc în spațiul bucureștean, în mod frecvent răspândite cu deosebire în apropierea râului Dâmbovița și pe malurile lanțului de lacuri din valea Colentinei.
Conform estimărilor făcute de către istoricul C. Giurescu și arhitectul Dana Harhoiu, suprafața orașului crește de la circa 70 ha în secolul al XV‑lea, la 400 ha în secolul al XVIII‑lea, ajungând la 2.800 ha, conform Hărții din 1864. Orașul actual, măsoară, pe ortofotoplan, 23.000 ha! Primele preocupări arheologice în București au fost legate de activitatea anticarilor din secolul al XIX‑lea. Dintre aceștia, colonelul Dimitrie Papazoglu a fost preocupat în mod deosebit de istoria orașului. În lucrarea sa, Istoria fondărei orașului București, se consemna descoperirea unor obiecte păstrate în pământ în zona Curții Vechi: „Un inel de safir, calitate bună, piatra cât o alună, ce a fost găsit de lucrători când săp«au» temeliile pe tărâmul fostei Curţi Domneşti, devenită proprietatea părintelui meu; ţiu o mare ţeavă de tun, de fier, spartă…, şi cu o mică ghiulea pe calibrul lui, găsită mai în urmă, când s‑au săpat temeliile binalelor ce s‑au edificat pe acel tărâm, şi … un cuţit (iatagan turcesc), încrustat cu slove multe de aur; acesta a fost iarăşi găsit de răposatul meu părinte într‑o pivniţă veche de ale fostului palat domnesc”[1]. Vasta sa colecție ce cuprindea diferite antichități a fost expusă în locuința din Str. Văcărești, nr. 151, iar după decesul său a fost vândută statului român.
În anul 1892, în urma unui decret regal, a fost promulgată prima lege pentru conservarea și restaurarea monumentelor publice. Aceasta prevedea înființarea unei comisii (Comisiunea Monumentelor Istorice) compusă din trei membri „dintre bărbații cei mai competenți în științele istorice sau arheologice”[2], din care doi vor fi membrii Academiei Române, directorul Muzeului de Antichități din București și un arhitect. Principalele atribuții erau de inventariere, clasare, declasare, cercetare, restaurare și întreținere a monumentelor. Această Comisiune a fost desființată în anul 1948.
După 1920, cu sprijinul lui Vasile Pârvan și Ion Andrieșescu (care se aflau la conducerea Muzeului Național de Antichități), au loc primele cercetări de suprafață și sondaje de‑a lungul Dâmboviței și Colentinei. Printre specialiștii care au efectuat aceste cercetări s‑au numărat Constantin S. Nicolăescu‑Plopșor, Radu Vulpe, Ion Nestor, Mircea Petrescu‑Dâmbovița, Dinu V. Rosetti.. Ultimul dintre aceștia afirma că 36 de așezări bucureștene și din împrejurimi au beneficiat de cercetările sale arheologice, susținute financiar de Muzeul Național de Antichități, Primăria București, iar după anul 1929 de către Muzeul Municipiului București.
După anul 1945, Eugen Comşa a efectuat o serie de cercetări de teren pe terasele Dâmboviţei și Colentinei, descoperind numeroase obiective arheologice, printre care se numără și aşezările de la Dudeşti şi Căţelu.
În 1953 a fost înființat Șantierul Arheologic București, format din 13 membri: șapte arheologi (Constantin S. Nicolăescu‑Plopşor, Dinu V. Rosetti, Bucur Mitrea, Gheorghe Cantacuzino, Vlad Zirra, Eugen Comşa, Sebastian Morintz), patru istorici (Ion Ionașcu, Gheorghe T. Ionescu, Gheorghe Astancăi, Letiția Lăzărescu‑Ionescu), un numismat (Bucur Mitrea), un arhitect (Horia Teodoru), precum și studenți ai Facultății de Istorie.
Acestui colectiv îi revine meritul descoperirii așezărilor de la Giulești Sârbi, Fundenii Doamnei, Dudești‑Malul Roșu, Lacul Tei, Militari‑Câmpul Boja, Străulești Măicănești etc.
În deceniile următoare campaniile de cercetare arheologică în zona centrală a orașului au fost legate de diverse proiecte de construcții, consolidare sau reabilitare a sistemelor de utilități. Astfel, au fost realizate săpături în zona bisericilor Sfântul Gheorghe Vechi, Sfântul Gheorghe Nou, Răzvan, Colțea, a hanului Manuc, Pasajului Comercial și a Bd. I.C. Brătianu, Regina Elisabeta, Calea Moșilor, Str. Gabroveni etc. Un proiect de reabilitare și punere în valoare a vestigiilor Curții Vechi a prilejuit noi săpături între anii 1967 și 1971.
Printre zonele cercetate în a doua jumătate a sec. XX s‑au numărat și câteva situri arheologice și monumente care au dispărut în anii ’80 în timpul lucrărilor de sistematizare a centrului capitalei. Printre acestea menționăm Biserica Albă din Postăvari, dealul Mihai Vodă (singurele edificii salvate prin translatare fiind biserica şi turnul clopotniţă), Curtea Nouă, Spitalul Brâncovenesc și Palatul Brâncoveanu din Piața Splaiului. Cercetările arheologice nu au epuizat în totalitate suprafețele, iar rezultatelor săpăturilor nu au fost integral publicate.
În acest prim volum sunt incluse 154 de puncte de interes arheologic. Le‑am denumit așa, întrucât între cele 154 de puncte regăsim situri arheologice bine‑cunoscute ale căror limite au fost determinate de arheologi în cadrul multiplelor studii pentru planurile de urbanism, puncte cunoscute în care au fost efectuate cercetări arheologice, ce sunt incluse în perimetrul unor situri arheologice mai mari, dar și puncte a căror localizare este imprecisă, vagă, sau prea generală pentru a putea delimita un perimetru concret.
Datele au fost organizate luând în considerare criteriul administrativ de împărțire al Bucureștiului, anume pe sectoare. Din rațiuni atât administrative, cât și științifice am ales să prezentăm separat situl arheologic Centrul Istoric București. Situl se întinde integral în limitele sectorului 3, fiind cel mai complex și cel mai dinamic sit, locul de unde a început practic dezvoltarea orașului București, având drept nucleu Palatul Voievodal de la Curtea Veche.
La finalul studiului se regăsesc câteva puncte a căror localizare nu este foarte precisă. Sunt descoperiri punctuale pe care le găsim doar menționate în bibliografie, fără prea multe detalii asupra localizării sau a contextului arheologic, care nu au beneficiat de cercetări suplimentare.
Datele cartografice au fost prelucrate într‑un soft GIS (sursă deschisă), rezultând hărți de distribuție pentru toate zonele și punctele de interes arheologic. Astfel, pentru situri arheologice documentate, reprezentările au fost realizate sub forma unor poligoane, iar pentru cele documentate deficitar și a căror localizare nu este exactă, am folosit puncte.
Majoritatea siturilor au fost identificate în teren, iar pentru a consemna starea lor de conservare s‑au realizat fotografii. De asemenea, au fost utilizate fotografii vechi preluate din articole sau imagini din arhiva Muzeului Municipiului București.
Pentru fiecare sit/ punct arheologic a fost întocmită o fișă de sit după modelul RAN (Repertoriul Arheologic Național), în care am introdus informații disponibile din mai multe surse: (scrise, web, fotografice etc.), dar și pe cele generate de integrarea cartografică.
Toate fișele de sit cuprind o serie de elemente-cheie precum denumirea sitului/ punctului, tipul de sit, localizarea, coordonate GPS (sursa Google Earth) și Stereo 70, o scurtă argumentație arheologică bazată pe principalele descoperiri, starea de conservare, elemente de cronologie și nu în ultimul rând o bibliografie cât mai bogată.
Am ales utilizarea modelului de fișă RAN cu precădere datorită codificărilor pentru tipurile de sit și a codurilor de epocă. Folosirea acelorași coduri și noțiuni face ca parcurgerea informațiilor să fie comparabilă cu cea folosită la nivel național, oferind în același timp uniformitate textului. Acolo unde au existat discrepanțe sau adăugiri la informațiile disponibile în RAN am corectat sau adăugat folosind același sistem.
Azi, Bucureștiul este în plină expansiune imobiliară, iar acest lucru pune o mare presiune pe patrimoniul imobil. Siturile arheologice sunt afectate în mod constant de proiecte de construcții, dar mai ales de lucrările premergătoare acestora. În cursul multiplelor cercetări de teren efectuate ca parte a studiilor pentru întocmirea planurilor urbanistice am constatat cum pantele din vecinătatea Colentinei sunt nivelate prin adaos de material (pământ, resturi de materiale de construcții, și nu de puține ori gunoaie), pentru a îndrepta terenurile și a le pregăti pentru construirea de case și blocuri. Asta face uneori imposibilă identificarea de situri arheologice noi prin metode clasice, precum periegheze, și crește nevoia utilizării metodelor noi de investigare arheologică non‑invazivă. Totodată, patrimoniul arheologic se confruntă în ultimii ani cu un fenomen din ce în ce mai răspândit și extrem de nociv, anume detecția cu detectoare de metale. Această activitate separă obiectele de contextul lor, lăsându‑le fără povestea care le dă de altfel valoarea. Rămâne să ne bazăm în continuare pe responsabilitatea civică a oamenilor care au obligația de a anunța și declara descoperirile arheologice întâmplătoare, pentru ca arheologii să aibă șansa de a le scrie povestea.
■ Arheolog, Secția Arheologie Preventivă, Muzeul Municipiului București
Note:
[1] Istoria fondărei oraşului Bucureşti (wikimedia.org) ‑ (accesat 18 august 2024).
[2] https://arhivacomisiuniimonumentelor.ro/?page_id=8638 (accesat 18 august 2024).
Camelia‑Mirela Vintilă
