Să revenim la întâlnirea cu Pleşiţă…
Din cei cinci care trebuiau să plecăm în Suedia, şi eram pe lista C.C., Preda a refuzat plecarea. Nichita şi‑a rupt mâna, era cu mâna în ghips. Trebuia să plecăm noi doi, eu şi Ivasiuc. Gabriela Melinescu primeşte paşaport. Breban nu primeşte. Şi sunt invitat la Securitate. Prima oară. Nu fusesem niciodată în localul Securităţii. Îi spun lui Ivasiuc ce se întâmplă şi el face un act formidabil: refuză să plece. Dă telefon la Uniunea Scriitorilor şi spune că refuză să plece dacă nu plec şi eu. De altfel, eu mai fusesem refuzat de vreo două ori. Din ’72 până în ’76 eu n‑am plecat deloc din ţară – nu mă lăsau să plec. Nici n‑am insistat, cu toate că primisem vreo două invitaţii, dar mi se refuza viza la paşapoarte. Şi n‑am făcut nimic, n‑am insistat. Deci, Ivasiuc a refuzat să plece dacă nu pleacă Breban. Gabriela Melinescu a plecat singură şi de atunci a rămas în Suedia, nu s‑a mai întors. Eu am fost chemat peste câteva zile la Securitate şi acolo, în faţa mea, am văzut nişte militari. Erau îmbrăcaţi în civil, toţi, nu ştiam cine erau, dar unul din ei era acest colonel. După aceea, mi‑am dat seama că mai erau doi‑trei colonei şi un individ cu părul argintiu. La un moment dat, am văzut că cei de faţă i se adresau cu semne de respect, spunându‑i „tovarăşul Pleşiţă”. Cineva îmi spusese mai demult că tovarăşul Pleşiţă era secretar general al Ministerului de Interne. Nu era încă ministru adjunct. Şi, timp de două ore, am fost atacat foarte tare de aceşti domni…
Deci, nu aţi avut o întâlnire cu Pleşiţă în particular, între patru ochi…
Eram într‑o comisie de anchetă. Iar pe masă se afla manuscrisul Buneivestiri, confiscat la vamă de la un editor suedez. Au început cam aşa: „Tovarăşe, vă daţi seama că aţi încălcat legea…” Şi eu intervin foarte repede: „Ce lege?” „Păi, noi am confiscat acest manuscris de la cetăţeanul străin suedez Coeckelberghs.” „Da, zic, şi ce‑i grav în asta?” „Păi, ştiţi că e un decret…” „Care decret, domnule, Coeckelberghs e editorul meu, am contract cu el?” „Dar ştiţi că nu‑i voie să publicaţi în afară o carte care nu e publicată în România?” Era vorba, deci, de Bunavestire. Eu eram foarte atent la amănuntele discuţiei: „Dar ce, eu am publicat‑o?” „Nu, dar i‑aţi dat‑o unui cetăţean străin.” „Dar era un editor. Dumneavoastră vorbiţi de România şi de patriotismul românesc şi împiedicaţi cultura română să se exporte peste graniţă?” După aceea a urmat un schimb de replici al căror ton urca. Atacurile lor au devenit mai violente, dar mă apăram. Le‑am spus că am dat şi nişte interviuri, că Coeckelberghs m‑a îndemnat să dau nişte interviuri în presa de acolo, că el voia să rămân în Suedia, să‑mi fac deja un nume acolo. Ca disident era cel mai rapid mod de a‑ţi face nume. El avea un bun prieten, Schwartz, care lucra la cel mai mare cotidian suedez. Cele două interviuri apăruseră cu poza mea în acel ziar. Şi unul dintre acei colonei, care avea în faţă, pe masă, unul dintre interviuri, a vrut în cele din urmă să mă vadă speriat şi mi‑a arătat ziarul. „Asta‑i poza dumneavoastră? De ce spuneţi dumneavoastră aici că C.C. trădează cultura?” „Păi eu aşa cred”, i‑am răspuns. „Da? Şi spuneţi tot… Cum criticaţi dumneavoastră cultura din România?” „Da, zic, eu produc cultură şi am dreptul şi autoritatea s‑o critic.” La această replică vreo doi dintre colonei au săltat din scaune şi au devenit agresivi. „De ce se agită, i‑am întrebat, că toate astea sunt franjuri”. Atunci, Tăbăcaru, cel care încercase în câteva rânduri să mă tragă de limbă, a răspuns în numele agitaţilor. „Cum franjuri?” Eu am văzut că ăştia, coloneii, nu ştiau până unde pot să meargă, dar nu aflasem ce‑i cu acel om cu părul argintiu, care stătea liniştit. Am început şi eu să atac la rândul meu: „Da, sunt franjuri”. Şi ei şi‑au dat seama că au fost oarecum înşelaţi de faptul că eu stătusem liniştit. În luptele de tipul ăsta eu am stat totdeauna liniştit. E o metodă de‑a mea din tinereţe, de a‑l lăsa pe celălalt să‑şi arate faţa. Şi‑am continuat pe acelaşi ton: „Eu am vorbit despre cultură.” „Aţi înjurat‑o!” „N‑am înjurat‑o, şi mie nu‑mi plac termenii ăştia de mahala. Am criticat‑o! Eu sunt creator de cultură şi pot s‑o critic. Eu am spus ceva despre agricultura română?” La care unul pufneşte: „Ei, asta mai lipsea!” „Cum să nu, zic eu, se întâmplă foarte multe rele în agricultură, şi scriitorii români mari s‑au preocupat de agricultură. Sadoveanu, alţii… Dar eu n‑am zis nimic de agricultură, deşi lucrurile merg foarte prost. Am zis eu ceva de Armata română?” Atunci coloneii au simţit că eu întorc foaia. Unul dintre inşi a mârâit: „Noroc că n‑aţi spus nimic”. Apoi eu am continuat: „Am zis eu ceva de conducerea Partidului Comunist Român?” La care ăştia au înţepenit. „Tovarăşe colonel, eu am fost membru în conducerea de partid. Ştiţi care‑i cel mai scump argument al tovarăşului Ceauşescu?” Şi atunci s‑au speriat. Atunci am văzut că‑i sperie orice se spunea în legătură cu Ceauşescu. Începuse deja cultul personalităţii. Zic: „Unitatea conducerii de partid… Tocmai că eu n‑am călcat asta. Eu puteam să spun că nu există unitate, că am fost membru al conducerii de partid”. De altfel, şi actul meu de la Paris arată că nu exista unitate în conducerea de partid. Şi unul răspunde: „N‑aţi făcut”. „Păi, zic, vedeţi că sunt franjuri astea cu cultura?” De‑abia atunci Pleşiţă a deschis gura, vorbind relaxat: „Da. Sunt franjuri, tovarăşul Breban are dreptate. Sunt franjuri interviurile astea. Tovarăşe Breban, eu nu vă cunosc personal, dar v‑am citit şi vă admir. Cărţile dumneavoastră stau în biblioteca mea…” Se pare că toţi securiştii mă citeau. „Eu sunt, noi suntem bucuroşi că dumneavoastră aţi făcut actul de bărbăţie de a vă întoarce în România. Sigur, aţi făcut greşeli acolo, dar balanţa între greşeli şi calităţi la dumneavoastră înclină foarte mult spre calităţi. Şi noi vă stimăm foarte mult.” La care coloneii au răsuflat uşuraţi şi atmosfera s‑a destins. Am mai fost la ei, tot aşa, într‑o anchetă mascată, când ambasadorul RFG mi‑a dus manuscrisul Buneivestiri peste graniţă. M‑au chemat din nou să mă întrebe cum a ajuns manuscrisul meu peste graniţă. Confund acum, poate, puţin cele două discuţii. În orice caz, Pleşiţă mi‑a dat manuscrisul înapoi. Aşa a început lupta pentru publicarea Buneivestiri.
Aţi plecat în Suedia?
Am plecat cu o săptămână mai târziu decât Gabriela Melinescu. Şi, când avionul se înălţa, Ivasiuc mi‑a spus: „Ei, acuma?…” Era convins că mă pregătisem să fug. Dar n‑am fugit, m‑am întors.
■ Fragment din vol. Confesiuni violente. Convorbiri realizate de Constantin Iftime, Ediţia a II‑a, definitivă, Editura Ideea Europeană, 2021
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române
Nicolae Breban
