Clujeanul Vasile Igna, de care nu mă leagă decât privilegiul unei admirații exercitate de la distanță, mi s‑a părut a fi dintotdeauna omul gesturilor și expresiilor publice esențializate. Fost diplomat, cunoaște la perfecție arta de a se purta cu stil, rafinat și cu vorbe puține, cumpănite. Invitat să citească un poem sau să rostească o alocuțiune ocazională, poți fi convins că nu va face nimic la întâmplare, poemul fiind cel mai bun dintre cele pe care atunci le deține în portofoliu, iar conferința va întruni sufragiile maxime, având atât un miez care te pune pe gânduri, cât și un înveliș lexical dintre cele mai elevate. Se simte, în tot ceea ce Vasile Igna face, ținuta discret‑seniorială a celui care‑și respectă statutul de scriitor și dorința de a‑i face părtași la acest ceremonial și pe cititorii cărora li se adresează. M‑am surprins nu o dată uitându‑mă după el pe stradă: coregrafii domoale, prevenitoare, fixate cu zâmbetul melancolic al celui care și‑a făcut o religie din interiorizarea solicitudinii față de cei din jur. Același stil de fraze vătuite, atent șlefuite conferă excelență și prozelor sale, motiv pentru care am fost oarecum surprins că singurul episod mai violent al romanului Paragina (Ed. ART/Cartea Românească, București, 2023) se consumă atunci când cei doi protagoniști, Carolina Prodan și Axinte Nestor, se ciocnesc unul de celălalt pe stradă, la prima lor întâlnire. În rest, acțiunea „poveștii” (așa o numește autorul) curge firesc înspre un sfârșit inexorabil, laolaltă cu lumea și cu universul, a căror menire este, în cele din urmă, să‑și ofere „pretexte de supraviețuire”, ridicate efemer în calea inevitabilei extincții.
Cu un termen pretențios, scos oarecum din contextul scrisului circumspect utilizat de către autor, am putea spune că Paragina face parte categorial din blocul foarte variat al romanelor saturate cu o substanță dispersivă, de tip escatologic. Drumul spre rugină și spre negru își face apariția foarte de curând în paginile sale, dominând apoi fiecare nou detaliu al unei infrastructuri epice simplificate, al cărei prim rol nu este acela de a dinamiza sau diversifica acțiunea, ci de‑ai oferi autorului șansa de a‑și articula ideile despre universalitatea fizică, biologică și metafizică a degradării și „paraginii”. Dacă excludem micile apariții pasagere, cum este aceea a patronului de la „Consul”, barul‑restaurant de cartier frecventat de către eroi, întreg romanul nu se bazează decât pe doi protagoniști, deja amintiții Carolina (bioloagă) și Axinte (fizician teoretic), pe două „anexe” de‑ale lor, culese la restaurant, Utopilă (Gheorghe Berechet) și Iorgu (Camilian Danciu), pe două pisici, Spirt, respectiv Motan, și pe un porumbel numit Luca, ținut inexplicabil de mult într‑o colivie, după ce în prealabil fusese liber, venind după mâncare pe pervazul protagonistei.
În culisele acestei interfețe aproape abstractizate se profilează, de‑a lungul a mai multor microcapitole, figura profesoarei de matematică Constantina, fosta gazdă a lui Urechilă și Iorgu, al cărei rol este, pe de o parte, acela de a le oferi stabilitate emoțională și de apartenență foștilor chiriași, care o invocă ori de câte ori simt că terenul le fuge de sub picioare, și, pe de alta, de a submina prejudecata celor care cred că drumul cel mai scurt înspre certitudine și stabilitate trece prin cartea de algebră. Surprinzătoare filosoafă de cartier pe alocuri, Constantina reprezintă fundamentul ideii potrivit căreia relativul e omniprezentul dizolvant al stabilității din univers, ea susținând, ca atare, și țesătura materială „spongioasă”, ambiguă, „gelatinoasă” de care se atașează și celelalte personaje, protagoniștii mai cu seamă lansându‑se, pe alocuri, în adevărate meditații filosofice aflate dincolo de condiția lor imediată, confirmând, pentru a nu știu câta oară, suspiciunea cititorului că ei sunt, mai degrabă, pretexte pentru lansarea unor platforme ideatice decât ființe aievea, de carne și sânge. Nici Carolina nu se lasă mai prejos („Da, Axinte, paragina e ucigătoare, dar nu despre o dispariție de pe o zi pe alta este vorba, ci despre o desprindere lentă, despre o alunecare ale cărei urme rămân ascunse, dar nu pentru că nu se văd, ci pentru că nu vor fi nicicând descifrate”), dar maestrul incontestabil al notațiilor cu miez e Axinte, care înțelege abia după ce devine un fizician teoretic de reputație internațională, cu stagii de cercetare externe și cu participări la conferințe simandicoase, că disciplina căreia i s‑a dedicat are drept finalitate nu terenul ferm, verificabil matematic, al certitudinilor, ci transcendența alburie, incertă, de dincolo de el: [Carolina] „știe că sunt adeptul lucrurilor clare, al miezului, nu al conturului schimbător, instabil și evaziv. Echivalențele sunt rodul hazardului, iar întâmplarea poate naște fie anarhia, fie disoluția.” Într‑o altă notație de jurnal, paginată la sfârșitul unora dintre capitole, speranța de „ordine” e exprimată în termenii paradoxali ai dezordinii energetice: „Doar întâmplarea și, din când în când, vitregiile naturii sau revoltele sângelui pot pune oarecare ordine în lucruri.”
Numeroase inserții generalizante de acest fel ancorează Paragina lui Vasile Igna în tipologia laxă a modernismului parabolic, al cărui maestru a fost, la noi, Octavian Paler (Viața pe un peron). Vasile Igna recurge și el la subtilități constructive de tip speculativ cu scopul de a‑i oferi cititorului cheia unor înțelegeri ambigue sau chiar intertextuale. Porumbelul Luca, de care am mai vorbit, rămâne captiv într‑o colivie oarecum inexplicabil, intenția curativă (o ață agățată de un picior) fiind subsidiară, dacă ținem cont de faptul că umblase până atunci liber, fără ca lațul să îl stânjenească. În consecință, calitatea lui de simbol (cu mici irizări alchimice, aproape inobservabile) e prevalentă, el „meritându‑și” eliberarea în secvența finală a textului, când își ia zborul pentru a deveni… Luca Popescu, regizorul întregului, Paragina având, între alte iscusințe constructive, și pe aceea de a fi un text în ramă, transmis realizatorului său (nu se știe de către cine) sub forma unui manuscris aparent străvechi și incontestabil bizar, „imprimat cu majuscule. Literele erau asemenea unor inițiale din manuscrisele medievale, cu blancurile dintre cuvinte cel puțin duble”. Într‑o altă ordine de idei, logica cuaternară a careului central de personaje (Carolina, Axinte, Utopilă, Iorgu) sugerează inclusiv o formulă evanghelică, cu rol soteriologic, mai ales dacă ținem cont de faptul că eroina e numită de către cei din jur „Fecioara”: „Carolina era unul din acei soldați ce se pregătea mereu pentru victorie, doar pentru victorie. Fecioara ce purtase în pântece nu rodul iubirii ei pentru Axinte, ci pe Axinte însuși. Se hrănise din «supa lui primitivă», și acum el se preface că doarme.” (Etc.) Aceluiași registru inițiatic îi aparține și faptul că romanul se încheie cu (re)găsirea unei nestemate, că Utopilă vorbește de „poarta pe care se intră în grădina zeului” și îl citează pe Nietzsche („omenesc, prea omenesc”). De altminteri, însărcinată fiind, Carolina uită să mai nască, finalul sugerând că adevărata ei zămislire (inclusiv prin decizia eliberării lui Luca) o reprezintă întruparea în spirit a lui Axinte, „regele” ei de odinioară, trecut între timp la cele veșnice din cauza unei insuficiențe coronariene.
Faptul că aspectul ideatic, demonstrativ al romanului îl covârșește pe cel pauper, epic, este cel mai bine ilustrat de subita „părăginire” a celor doi protagoniști care, în loc să‑și trăiască exuberant frumoasa iubire în care se angajează, încep să se adâncească în marasm de îndată ce se mută împreună și se realizează profesional. Spre nemulțumirea trecătoare a părinților, Carolina optează pentru cariera de biolog tocmai din dorința de a cerceta degradarea căreia i se dedică: „Ceea ce se străduia ea să înțeleagă nu era cauza sau procesul însuși al degradării, ci momentul începutului acestuia: milionimea de secundă, lungă cât un salt între regnuri, în care o celulă devine altceva, iar o genă primește un impuls irepresibil.” După cum am văzut, ceva similar, dar în alte categorii epistemice, gândește și Axinte, pentru care certitudinea matematică pe care se bazează fizica teoretică nu e decât un soi de teren ferm provizoriu, suspendat între o incertitudine elementară preformală și una formală. „Nu există întâmplare, conchid personajele; totul face parte dintr‑o ordine, chiar dacă uneori ascunsă.” Dimpotrivă, miza teoretică a scriitorului este aceea de a demonstra, cu ajutorul puținelor elemente epice de care el se folosește, că forța originară a universului este una de tip dizolvant, dispersiv, că „paragina” e mult mai relevantă în economia lumii decât eventuala zăgăzuire a ei în limitele unor forme finite, fixe. Nici o formă nu rezistă în roman: firele se rup de la sine, rugina se insinuează peste tot, dispersia și destructurările sunt atotstăpânitoare. Omul se naște doar pentru a învăța instantaneu să moară: e citat Eminescu pentru legitimarea acestei formule, dar trimiterea nu depășește calitatea ei de reverență livrescă. De fapt, ceea ce e elementar se dovedește a fi, prin definiție, atât destructiv, cât și thanatic.
Ne putem juca, în contrapartidă, cu ideea de a ne imagina două personaje iubitoare de viață (vârsta e de partea lor), sau măcar unul depresiv, ținut în viață de către cel de‑al doilea, a cărui exuberanță vitală dă pe dinafară. În romanul lui Vasile Igna, cea mai relevantă consecință a consensului funerar o reprezintă tipologia mereu abulică a eroinei, aceasta constituind și cel mai bun racord pe care, ca atmosferă, îl putem stabili cu personajul „învrăjit” al multor romane interbelice, inclusiv ale lui M. Eliade. Peste tot în calea Carolinei apar „semne”, „viziuni” și „apariții” neliniștitoare. Simpla ei intrare într‑un lac, la scaldă, generează un „Bărbos” și, probabil, o știmă. Plecând cu trenul spre Cluj, se trezește într‑un salon de spital, sub perfuzii. Ieșind pe cheiul Dâmboviței, vede o pereche de înecați cu mâinile împreunate. E dominată de impulsuri „de nepătruns” și de o irepresibilă chemare a atrocelui: pornind‑o spre serviciu, spre laborator, simte „brusc dorința de a merge la mormântul bunicii, la cavourile familiei”, ceea ce și face, lăsând serviciul în plata Domnului. Recepționează „mesaje” transumane, e sugrumată progresiv, inexorabil, de o inerție „spongioasă”, care o paralizează. Romanul, ca realitate textuală, se colmatează și el odată cu fiecare nou capitol pe care scriitorul îl așterne pe hârtie, lăsând în cele din urmă impresia că ideologia „paraginii” surmontează fără dificultăți verosimilitatea ca atare a epicului, translând‑o în direcția unei forme literare hibridizate, din care eseul, atâta cât este el, iese uneori în câștig.
■ Scriitor, profesor universitar, teoretician, critic şi istoric literar, membru al Academiei Europaea
Ştefan Borbély
