Ne aşteptam ca, după relativa relaxare a evenimentelor cinematografice din vară, să avem parte de oferte de neratat în toamnă, să fim „ţinuţi ocupaţi” de tentaţia de a vedea pe marile ecrane de la noi ceea ce era semnalat fie prin palmaresurile marilor festivaluri, fie prin prezentarea într‑un festival specializat precedent. Sigur că, după Animest, marele festival de animaţie desfăşurat în octombrie (vezi Contemporanul nr. 11/2024), trebuia să urmeze un altul foarte atractiv, ai cărui fani am devenit de câţiva ani încoace, Les films de Cannes à Bucarest. Iniţiat de cineastul Cristian Mungiu, premiatul cu Palme d`Or din 2007, festivalul şi‑a croit anul acesta o structură mai ambiţioasă, sfidând criza ecranelor bucureştene (din ce în ce mai puţine în centru) şi încercând să „ acopere” şi alte zone încă ne (sau puţin) frecventate de organizatorii de festivaluri, Băneasa Cineplex, Muzeul Naţional de Artă etc. Ediţia a avut, de altfel, un titlu puţin schimbat, Les films de Cannes à Bucarest în Cartier.
Şi programul a fost unul mai amplu ca de obicei, incluzând filme premiate la Berlin, San Sebastian şi alte mari competiţii internaţionale, dar şi avanpremiere, dovedindu‑se mai generos cu documentarul şi animaţia. În acest sens depune mărturie şi Premiul de popularitate, câştigat de lungmetrajul documentar Tata, de Lina Vdovîi şi Radu Ciorniciuc, excelentul film despre paradoxurile patriarhalităţii care a inaugurat şi Festivalul Astra de la Sibiu.
O altă particularitate a ediţie 2024 a festivalului Les films de Cannes à Bucarest a fost organizarea unor întâlniri relevante cu figuri marcante ale cinematografului internaţional, masterclassurile de la UNATC cu Kristin Thompson, autoarea principală a volumului al doilea din Istoria filmului: o introducere, lansată de editurile UNATC Press şi Vellant, şi cu legendarul producător Marin Karmitz, născut în România (producătorul lui Lucian Pintilie la Balanţa sau
O vară de neuitat), devenit o figură centrală a cinematografului francez. Şi, nu în ultimul rând, un mare eveniment a fost şi lansarea unei noi ediţii, francofone, a cărţii lui Cristian Mungiu despre bunica lui, „Une vie roumaine. Tania Ionaşcu, ma grande‑mère de Bessarabie”. Fiecare dintre aceste evenimente centrate pe mari figuri ale cinematografului ultimelor decenii a adus cinefililor noi informaţii despre cineaştii admiraţi, detalii obţinute uneori prin sesiunile de întrebări şi răspunsuri unde s‑au aflat direct lucruri puţin cunoscute în legătură cu protagoniştii acestor întâlniri valoroase. Apărută de curând la Editura Marest, cartea lui Mungiu se referă la o perioadă dramatică din istoria noastră, răpirea teritoriului devenit Republica Moldova, prin pactul Molotov‑Ribbentrop, şi la urmările catastrofale pentru cetăţenii printre care se numără membrii ai familiei cineastului. El a prezentat spectaculos cartea sa, însoţind captivanta expunere de prezentarea unor documente video despre Basarabia în 1940, folosind secvențe din filmul Războiul nostru sfânt (1942) de Ion I. Cantacuzino. El a adăugat apoi scene filmate cu noile tehnologii în anii ’80 şi începutul anilor ’90, precum şi fotografii de familie care dezvoltă portretul eroinei, dar oferă şi date despre viitorul cineast. Cred că niciun participant nu a rămas indiferent la prezentarea lui Cristian Mungiu, generatoare de emoţii şi de întrebări neliniştitoare privind prezentul plin de ameninţări similare. Mungiu ne‑a amintit că a consemnat cu numele Tatiana Ionașcu scenariul filmului Lemonade (2018) de Ioana Uricaru, ca o reverenţă în faţa amintirii bunicii.
Zigzagul deplasărilor cinefililor din ultimele zile de octombrie şi primele trei ale lunii noiembrie a fost în bună măsură răsplătit pentru că, deşi unele dintre titluri au fost sau vor fi în curând programate în distribuţia oficială, prezenţa unor cineaşti care au luat parte la realizarea lor (fizic sau online) a contribuit la o mai bună înţelegere. A fost prezent, printre alţii, şi cineastul de origine daneză Ali Abassi, semnatarul foarte discutatului The Apprentice, acel biopic despre începuturile corporatiste ale lui Donald Trump, interpretat de actorul de origine română Sebastian Stan. Mai atractiv și pentru că, prezentat în preziua alegerilor din Statele Unite, filmul a generat dezbateri palpitante după proiecţie. Rămas în distribuţia obişnuită a sălilor noastre de cinema, lungmetrajul a revelat mai mult talentul actorului din rolul avocatului care a influenţat retorica lui Trump, Jeremy Strong, şi a arătat că reacţiile publicului nu pot fi atât de limpede anticipate, după victoria electorală decisivă a protagonistului.
Un alt motiv de amplificare a interesului pentru filmele alese de organizatorii festivalului bucureştean a fost anunţarea nominalizărilor la Premiile Academiei Europene de Film. Printre ele se numără The Substance de Coralie Fargeat (cel mai bun scenariu la Cannes), pamfletul împotriva exceselor cultului imaginii care duce la sacrificii uriaşe şi la direcţia horror a naraţiunii. De mare interes a apărut şi documentarul câştigător al Ursului de Aur la Berlin, Dahomey de Mati Diop, o foarte inventiv‑estetică reflecţie asupra colonialismului şi sechelelor sale, urmărind restituirea unor obiecte furate din Africa de Republica Franceză şi retrocedate după mai bine de un secol.
A mai fost, pe Zoom, portughezul Miguel Gomes, care a explicat semnificativ lungmetrajul câştigător pentru Premiul de regie la Cannes, The Grand Tour, de asemenea o combinaţie între o dramă, un road movie şi o reflecţie asupra colonialismului. Sigur că majoritatea spectatorilor au aşteptat cu emoţie să vadă Anora de Sean Baker, câştigătorul Palme d’Or de anul acesta şi să asculte sesiunea de întrebări şi răspunsuri cu realizatorul său, intervenind pe Zoom.
Şi evident, o bună parte din public a urmărit cu interes secţiunea Avanpremierele toamnei, unde au putut fi văzute mai ales documentarele, rareori distribuite pe marile ecrane la noi. În afară de marele câştigător al sufragiilor publicului, Tata, au putut fi văzute producţiile autohtone Alice on & off de Isabela von Ţenţ, O familie aproape perfectă de Tudor Platon ori Ink Wash de Sarra Tsorakidis. Tot realizată în principal în România, adaptarea nonconformistă după Caragiale Săptămâna Mare de Andrei Cohn, premiată la Berlin cu Premiul criticii independente, a generat reacţii interesate de mesajul său anti‑xenofob. Şi, last but not least, nu se poate să nu amintim de lungmetrajul lui Francis Ford Coppola Metropolis, declanşator de reacţii vehemente pro şi contra, deja lansat în premieră pe ecranele noastre. Pamfletul său contra decăderii Imperiului american (adică SUA), comparat cu Imperiul Roman, cea mai costisitoare producţie a sa din ultimele două decenii, făcută cu bani proprii (cam 120 de milioane de dolari, după declaraţiile proprii), arată spectaculos şi rafinat vizual (imaginea e semnată de operatorul Mihai Mălaimare jr.), dar e cam prolix. Înclinaţia didactică a lui Coppola, ambiţia grandorii şi citatele culturale expuse la tot pasul fac din film un „conţinut audiovizual”, cum se zice azi, greu de urmărit şi de înţeles. Dar publicul nostru s‑a dovedit respectuos cu cineaştii care au marcat progresul acestui mediu (Coppola e considerat figura centrală a Noului Hollywood) şi a apreciat prezenţa filmului său în selecţie. Au fost zile care au lăsat urme greu de şters din amintirile noastre cinefile.
■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist
Dana Duma
