În Nota cu care se deschide volumul Radiografii. Scriitori contemporani al regretatului Petru Poantă, Irina Petraș explică criteriul după care a organizat sumarul: a ales, din cărțile publicate de Poantă după 1989, texte ce pot fi citite „ca portret/ comentariu critic”, adăugându‑le „câteva prefețe și postfețe”. E vorba despre o primă selecție din scrisul criticului, editoarea alegând acum „cu precădere scriitori ai Transilvaniei”. Ulterior se va vedea mai bine aria de cuprindere a criticii lui Poantă, nu numai pe verticala temporală a diferitelor perioade și epoci culturale, ci și pe orizontala geografiei literare. Seria aceasta de volume, precum și cartea de față, care o deschide, reproiectează în actualitate o critică solidă și subtilă dedicată literaturii contemporane, mai exact, celei cuprinse între momentul desprinderii de realismul socialist și un moment ce se poate fixa la douăzeci de ani de la Revoluția din 1989 (Poantă a murit în 2013, iar ultimul său interviu, reluat în finalul cărții, este din iunie acel an). Două reviste jalonează, în contribuțiile critice și rememorările de aici, epoca literară din regimul trecut. E mai întâi „Steaua”, analizată în strânsă legătură cu cei care i‑au imprimat direcția, scoțând‑o din realismul socialist și apoi ținând‑o departe de el. A.E. Baconsky și Aurel Rău sunt analizați ca poeți, dar și ca intelectuali fără de care „Steaua” ar fi arătat altfel. E apoi „Echinox”, căreia Poantă îi reface istoricul în mai multe rânduri, arătând cum a fost posibilă apariția unei asemenea reviste. Câteva elemente sunt comune celor două reviste: mizează pe estetic și pe un estetism ce devine în cazul lui Baconsky o atitudine existențială; sunt „cosmopolite” și sincroniste cu literaturile și culturile occidentale; au un „elitism” aproape neverosimil în epoca „democrației populare” și apoi a naționalismului izolaționist ceaușist, în care accentul se punea pe manifestări de tip „Cântarea României”; în fine, mai ales la „Echinox”, distincția dintre critica universitară, academică și critica foiletonistică a actualității literare se estompează.
În legătură cu acest ultim aspect, în medalionul consacrat lui Ion Vlad, Petru Poantă punctează diferența față de critica interbelică, pe care nu o numește ca atare, dar care e implicită. În interbelic, opoziția dintre critica universitară și critica făcută în publicațiile literare era netă. În schimb, în condițiile specifice postbelicului autohton, mulți profesori universitari au fost și critici de întâmpinare, ceea ce a dus la o manifestare duală. Explică bine Poantă: „la noi nu a existat, în anii din urmă, o critică universitară propriu‑zisă, doctrinar‑conservatoare. Dimpotrivă, adeseori inovațiile, mai exact sincronizările, au început chiar din aceste medii aulice. Așa‑zisa critică de întâmpinare (comentariul la zi al fenomenului literar) i‑a ispitit pe majoritatea criticilor universitari, asta însemnând, înainte de orice, o șansă formidabilă pentru însăși existența literaturii contemporane. Ea a fost admisă masiv în universități, privilegiată chiar și de‑colonizată…” (pp. 244‑245).
Este, de asemenea, urmărită și documentată solidaritatea, tot așa, estetică între diferitele generații literare. Dacă Cercul literar de la Sibiu, căruia Poantă i‑a dedicat o carte, își afirma în cunoscutul manifest aderența la critica lovinesciană (manifestul însuși era publicat sub forma unei scrisori adresate lui E. Lovinescu), „echinoxiștii”, unii dintre ei, vor căuta modelul „cerchist”, în care toate elementele enumerate anterior ca valabile pentru „Steaua” și „Echinox” sunt prezente. „Cerchiștii” erau și ei cosmopoliți, elitiști, estetizanți, într‑o perioadă istorică și mai convulsionată, aceea a celui de‑Al Doilea Război Mondial. Astfel, dacă „steliștii” sunt un fel de părinți, unchi sau frați mai mari pentru „echinoxiști”, „cerchiștii” fac figura unor bunici peste care a trecut tăvălugul istoriei și care, în anii 1960, ies la lumină și își pot arăta din nou personalitatea. În portretul făcut lui Ion Vartic, Poantă îl numește „un fel de «copil» fantasmal al cerchiștilor”. Prin el „se conștientiza o relație de descendență între Echinox și Cercul literar de la Sibiu”, iar contribuțiile lui marchează relația: „Nu întâmplător debutează în Tribuna (1968) cu un articol despre Radu Stanca, iar în 1978, publică volumul Radu Stanca. Poezie și teatru, urmând ca, mai târziu, la Apostrof, să‑i includă pe cerchiști (I. Negoițescu, Radu Stanca, I.D. Sîrbu, Nicolae Balotă) într‑un proiect de restituire și reevaluare.” (p. 234).
Trei dintre cei patru „cerchiști” menționați aici, și anume Negoițescu, Radu Stanca și Balotă, figurează totodată în sumarul acestei cărți, dovadă, pe de o parte, a profesionalismului critic, și pe de alta, a unor afinități intelectuale. Poantă scrie excelent, analitic și sintetic deopotrivă, despre aceștia, dând și citate relevante. Iată unul din Negoițescu, cu o distincție de finețe între foiletonul critic și critica de analiză: „Foiletonul critic și critica de analiză au fiecare avantajul său și presupun fiecare o vocație specială. În vedere (sic!) ce critica de analiză profită de împrejurarea că se dedică operelor consacrate, în general trecute prin sita criticii foiletonistice, aceasta din urmă presupune un gust viu și rapid, o inteligență disociativă acționând ca un declic, spre a se adapta dintr‑odată noului. Iată de ce critica analitică pretinde o trăire în amplitudine spre a‑și realiza sondajele revelatoare, pe când cea foiletonistică e legată ombilical de probitatea celui care o profesează.” (p. 144).
În aceste medalioane și portrete critice, făcute nu în regimul cronicii literare, ci dintr‑o perspectivă ulterioară asupra unor opere și autori, se observă nu atât gustul „viu și rapid” al cronicarului Poantă, cât capacitatea sa de a integra o anumită creație individuală într‑o generație, într‑o grupare literară și într‑un context cultural‑istoric. Criticul e aici în primul rând un istoric literar, cunoscând precedențele și filiațiile, urmărindu‑le atent și reconstituind, prin intermediul fiecărui portret, mutațiile artistice produse în diferitele epoci și perioade istorice. Autorul analizează atât rupturile și emergența unei noi sensibilități literare, cât și continuitățile asumate, revendicarea unei generații noi de la anumite nume luate ca modele. Într‑o parte, vedem analizat capitolul de noutate a unei generații și a unei individualități, elementul lor distinctiv; în cealaltă, regăsim tocmai constituirea unei tradiții care, paradoxal, dar adevărat, tocmai prin „rupturi” se regenerează și se recontextualizează. Poantă seamănă, în această privință (a unor analize în care critica și istoria literară se împletesc și se susțin reciproc), cu alți autori prezenți în sumarul cărții. De la I. Negoițescu și Nicolae Balotă la Ion Vlad, Mircea Zaciu, Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Simuț, se conturează un anumit model, diferit accentuat de fiecare personalitate, dar în care amplitudinea operei critice se datorează nu numai ambiției individuale. Sunt critici și istorici literari care văd literatura română ca pe un întreg și plasează fiecare titlu luat în discuție (mai vechi sau mai nou) într‑un context istoric și într‑un continuum istoriografic. La toți putem constata o „bulimie” a lecturii și încercări de sistematizare a literaturii contemporane, pusă în relație cu alte literaturi și, nu în ultimul rând, cu… ea însăși. Încăput, așa zicând, pe mâna unuia sau altuia dintre acești istorici literari, un autor contemporan merituos putea fi liniștit: exceptându‑l pe Negoițescu, adeseori impredictibil, autorul în chestiune era analizat cu toată seriozitatea și metodic. Îi era și îi este urmărită opera întreagă, carte cu carte, nu numai în capitole sintetice, ci și în contribuții exegetice aplicate.
Petru Poantă, ca și ceilalți critici literari din sumarul cărții editate de Irina Petraș, ilustrează ardelenește, adică sistematic și temeinic, o formă de critică având ambiția totalității și a exhaustivității.
Petru Poantă, Radiografii. Scriitori contemporani, I, Editura Școala Ardeleană, Cluj‑Napoca, 280 pag.
■ Critic şi istoric literar, profesor
Daniel Cristea‑Enache
