Viața. Comentez, din nou, această denominație, această ultrauzuală expresie, încărcată de o uzură greu perceptibilă: viața mea! Da, e drept, ea conține o banalitate exasperantă, dar și o aroganță, greu de definit: pronumele posesiv, a mea. Or, în clipa în care scriu, ea, această viață – în tinerețea mea se scria vieață! –, încă îmi aparține și eu pot foarte bine, cu o aroganță pe care mi‑am exprimat‑o nu de puține ori, în felurite forme, ficționale sau nu, să vorbesc în numele ei. Sunt încă aici, am încă acest drept al posesiunii, deoarece, nu‑i așa, a trăi e și o formă a posesiei, chiar dacă în acest caz ne aflăm în fața unei posesiuni oarecum stranii, una care se mișcă necontenit – sau ni se pare astfel! –, iar această senzație, nu rareori doar aparentă, adeseori ia forme brutale, contondente, de mișcare, ne dă senzația de ceea ce filosofii, germani mai ales, au numit devenire. De aici până la schimbare nu era decât un pas și noi, romancierii, l‑am făcut, cu o rară impertinență, numind această schimbare epicul. Homer, Tatăl nostru, al tuturor europenilor, a mers până la capăt și l‑a definit drept Mitul, iar noi, urmașii săi, numeroși și nu totdeauna foarte atenți la consecințele actelor noastre, ne‑am îngrămădit în acest culcuș extrem, prodigios de încăpător și… ne‑am simțit bine, aproape protejați în acest înveliș aproape sublim.
O, cu siguranță, sublim! Acestuia, multi‑milenar, i s‑a adăugat un altul, semn al vitalității excepționale a acestui continent, a acestei umanități distincte, numită Europa, ceea ce numim creștinism; dar despre acesta vom vorbi, dacă vom avea aceeași cutezanță ca cea a zilei de azi, altă dată, deoarece istoria magnifică a Fiului dulgherului, ce tresare din zonele de intersecție ale Sudului celor două continente și moduri de a fi, pare diferită, deși nu pare total ruptă de Mitul homeric; cel homeric ne amintește, de fapt ne învață, ne instruiește în modul de a fi, de a ne apăra posesiunile ca și în odiseea de a ne re‑găsi, de a ne întoarce în vâltoarea eternă a firii, a naturii și a acelor cu care ni se pare că ne asemănăm, descoperind, printr‑o singură siluetă, cea a lui Odyseus, contradicțiile și enormitatea fizică și dramatică a lumii: cea de atunci, cea dintotdeauna! Cealaltă, cea magică, a lui Iisus, cel sacrificat în zilele lui Tiberiu, ne salvează, da, de… urâtul existenței și ne dăruiește nu atât sublimul locuirii materiei, ci răspunsul la atâtea întrebări care se nasc, în secole, în mintea unor bipezi, întrebări care se pare că nu‑și află nicicum răspunsuri sau, oricum, nu se potrivesc cu legea profundă a fenomenelor în care aceștia sunt aruncați, cu legătura tiranică, oarbă între cauză și efect. Darul numit iubire, mai exact iubirea de aproapele, ca o formă de esență a moralei, de fapt o consolare, o salvare din păienjenișul de metal al diferențelor dintre pulsiunile firii și ale așa‑ziselor idealuri umane.
Deoarece… nu mai am mult timp, voi fi nu… scurt, o, nu‑mi stă în fire și nici în stil aceasta: sunt, se pare, prea germanic și excesiv de contorsionat, de labirintic, de „ezitant” în multe din frazele mele! Voi fi însă radical – o calitate ce mi‑a stârnit nu puține adversități, neînțelegeri și obstacole în carieră, dar care m‑a salvat. De la ce, din fața cui? De… mine însumi, cel mai adesea, așa cum sunt înclinat, mai ales în prima – sau, dacă vreți, în primele mele tinereți! – spre… un fel de nehotărâre, spre o bolnăvicioasă, prea înnăscută ezitare în fața marii idei, spre o necontenită, aproape nevrednică lașitate în fața asumării unui destin ce mă speria. Mă sperie încă și azi, deși el, acest destin, mi‑a devenit organic, ca un alt organ esențial, adăugat ființei mele chiar și de carne, ca un al doilea, poate chiar ca un al treilea alter ego. Dacă așa ceva există! Da, s‑ar putea, cine mă va contrazice?!…
O, nu, nu vreau să spun totul. Așa ceva nu există, nu e un instrument pe care putem să‑l apucăm noi, oamenii, chiar și cei mai îndrăzneți, cei mai nechibzuiți în a ne gospodări scurtul, firavul (sau nu?!) fragment de existență. Absolutul! Da, nu‑nu, el nu e de nasul nostru șiii… eu cred că nici nu ni s‑ar potrivi. Iar una dintre cele mai peremptorii, mai brutale, mai ultimative argumente este incapacitatea sau dezolanta, ridicola, copilăreasca și îngâmfata, ridicola noastră manieră de a ne mișca, de a reacționa, de a nega sau de a ne face că înțelegem, că acceptăm, ba chiar slujim Ființa Divină, acel das absolute Wesen al lui Fichte, Zeul unic, Dumnezeul atâtor popoare! Căruia îi cerem pur și simplu să existe, oarecum în felul nostru, ba chiar să ne dea și dovezi de existență!
O, nu, nu Totul, ci doar acea parte rezervată mie de la… începuturile lumii; o, cât orgoliu, vor suspina unii, fără să înțeleagă bine acest atribut, deoarece, da, orgoliul, la unele persoane, în timp, devine iute și o povară, Aș zice aproape o umbră. Și… vă trimit la geniala gravură a maestrului german Dürer, Cavalerul, moartea și diavolul. În acest caz, fiind, aici, germana, Moartea este de sex masculin și în imaginația mea ea – sau El! – este nu numai Umbra sa, a Cavalerului, dar și… Orgoliul său! Cel medieval și mândru, părtașul, confidentul dacă vreți, dar, cu siguranță, certitudinea destinului său, în amploarea de nezdruncinat a Măreției sale trecătoare!
Unii, sunt convins, vor avea pretenția să vorbesc mai ales de Timpul meu, cel social, se înțelege, cel politic, deoarece, după cel războinic și religios, se pare că timpul, cel al comunității, națiunii sau al continentului, azi, s‑a năruit în politic, ceea ce numim azi politic, ceea ce a devenit azi, la începuturile mileniului trei, politicul. Nu revolta, magnifica dezordine și entuziasmul, cum a fost cea franceză, nu anarhia barbară cum au visat‑o carbonarii italieni și bolșevici ruși, ci revolta burgheză, mercantila și înțeleapta chiverniseală monetară, profitându‑se de un reflex absolut genial al tinerei burghezii, marea descoperire a banului, a monedei: o, nu cel de metal august cu fața imperatorului înscris în metal, dovadă a unei existențe înalte, ci a celui de hârtie, acel petic de celuloză înghețată, numit cec, sau acțiune sau divident, care e capabil, ca un monstru marin de tipul balenei‑rechin, să transforme toate valorile materiale și pe cele spirituale într‑o singură cifră.
… Am venit azi, fuga, la acest text pentru a mă… apăra oarecum!… Eram și mă simțeam vulnerabil, adică slab. Or, pentru mine, pentru firea pe care o am, a fi slab e un fel de neplăcută mâncărime, un fel de impetigo sau psoriazis, o măruntă boală rușinoasă, o pată nepotrivită, stridentă și dezonorantă, așa cum e acea ipostază în care ești surprins fără să te poți apăra, dezbrăcat în fața cuiva nepoftit, murdar sau mărunt‑laș tocmai în mijlocul unei fraze avântate ce ar trebui să dea asistenței tăcute ce te înconjoară o dovadă a tăriei, a zvelteței, aș zice a sculpturii antice a gândului tău!… Nu, bătrânețea nu poate fi o scuză pentru aceste mărunte și felurite alunecări de pe piedestalul nostru pe care ni l‑am construit cu atâta fervoare, eroism ascuns, răbdare ciclopică uneori și chiar și fantezie: zbor al Gândului! Două lucruri, spus grosso modo, am făcut de când mă știu în fața acelei fantome a slăbiciunii, brusc apărute, în fața unui început de panică, așa cum se întâmplă cuiva care se pierde, se rătăcește într‑un spațiu necunoscut și advers: 1. M‑am azvârlit în somn, indiferent la ce oră din zi sau din noapte, dând la o parte toate obligațiile, promisiunile chiar și un fel de rest al demnității. 2. Cu câțiva ani mai târziu, după prima tinerețe, așteptam – mi se părea zadarnic, în stări corupte de idei ce mi se păreau josnice – da, așteptam, cu adevărat, ca un semi‑nătâng, ca „scrisul” să mă salveze, să mă restituie mie. Or, în acei ani…, un lung deceniu al anilor mei douăzeci, scrisul meu nu‑mi era prieten, complice în nici un fel, deoarece, dezlânat și fals sau riguros semifals, putea fi semnat de aproape oricine. Eram mai departe de mine decât Proxima Centauri! Apoi, imediat râdeam de vanitatea exorbitantă a acelui eu care se credea departe sau superior acelui scris, frazeologiei sau compozițiilor mele dezlânate. Târziu, foarte târziu mi‑am dat seama că avusesem dreptate: vanitatea mea fusese un bun profet! Acel eu, de atunci, chiar dacă nu era superior propriului text, avea un bun instinct: știa că va mai trebui să aștepte, oricât l‑ar fi umilit și exasperat acea răbdare, care putea fi foarte bine o reală ratare sau nici măcar atât. Eu, atunci, în acel deceniu nu aveam cum rata, deoarece nu sclipisem vreodată! Și devenisem, abrupt, surpat în ruina unei adolescențe lipicioase și mărunt grotești, bătrân! Peste nu foarte mulți ani, am inserat într‑unul dintre textele compacte pe care le‑am definit drept romane acea frază ce‑mi sclipește și azi ca unul dintre puținele adevăruri despre ceea ce se spune că ar fi ființa noastră: „Avea douăzeci și patru de ani – afirma naratorul meu despre un personaj – și era atât de bătrân cum nu avea să mai fie niciodată!”
Din vol. Viața ca o posesie, în lucru
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române
Nicolae Breban
