Îmi reamintesc de revelaţia pe care o are un personaj dintr-o nuvelă a lui Gabriel García Márquez. El constată că şi iubirea se învaţă… Se învaţă, da, inclusiv din cărţile mari, adevărate ca însăşi viaţa.
Până în ultimul deceniu al secolului trecut, pentru mine, imperiul de la Răsărit însemna, în primul rând, marii săi scriitori: Vasili Şukşin, mistuit de flacăra unui talent polivalent, mort, ca şi Cehov, la numai 44 de ani, a cărui „Călină roşie” (şi povestirea şi filmul sunt capodopere) am regăsit-o şi pe mormântul său din celebrul cimitir moscovit Novodevicie; Valen
tin Rasputin, cu a lui „Matiora” şi o întreagă lume care parcă se învecinează cu Dumnezeu; Cinghiz Aitmatov, datorită romanului căruia – „O zi mai lungă decât veacul” – am călătorit în stepa asiatică, nu departe de faimosul cosmodrom de la Baikonur, fascinat de navele cosmice, dar mai ales ispitit să călăresc o cămilă cu numele Karanar, personaj fabulos, un alt fel de Rosinantă care „umaniza” pustiul înfiorat de vuietul uriaşelor motoare ale rachetelor; Soljeniţin cu terifiantele sale gulaguri şi pavilioane ale morţii lente; Evtuşenko, poate cel mai „european” dintre toţi, care descindea – în acele vremuri – la Paris, la Londra sau la Cannes cu aerul discret-superior al luminătorului celor din provincii (întrebat într-o capitală occidentală de un ziarist: dacă ştie englezeşte, s-a uitat îngăduitor la anonimul, intempestivul reporter şi i-a răspuns: ni nada!, ceea ce în ruseşte poate avea, dacă nu mă înşel, mai multe sensuri, unul aproape ghilotinant, ceva în genul „lipsăşti!”, pe care, într-o anumită împrejurare, la Iaşi, Mihail Sadoveanu i l-a aruncat peste umăr unui atentator insolent la tăcerea sa).
Acum constatat că ştiu mai multe despre activitatea politicienilor şi a oligarhilor din uriaşa ţară de la Răsărit. Sunt şi aceştia, desigur, importanţi. Vorbesc foarte bine englezeşte, iar puternicul lider actual de la Kremlin se exprimă chiar şi în suedeză, iar germana îi este tot atât de familiară ca şi rusa… Le cunosc – cum ar spune Noica – textul şi contextul? Dar nu mai ştiu aproape nimic despre scriitorii de acolo afirmaţi în anii 6o şi 70.
De aceea sunt tentat să lansez o scrisoare şi să întreb: Ce mai faceţi, domnule Rasputin? Mai scrieţi, mai publicaţi cărţi? Sau şi la dumneavoastră literatura, care a fost întotdeauna mai puternică şi decât poliţia ţarilor, şi decât cenzura, şi decât bomba atomică, şi decât toate KGB-urile şi gulagurile, a căzut în desuetudine? Eu nu cred totuşi că puteţi trăi fără să scrieţi povestiri şi romane, dar mai ştii?! Lumea s-a schimbat atât de mult şi atât de repede, a devenit o imensă tarabă, încât totul este posibil…
Găsesc, totuşi, un răspuns la întrebarea mea. El vine din partea lui Evgheni Evtuşenko, pe care am toate motivele să-l cred. Şi asta nu numai pentru că este un mare scriitor, un cunoscător al fenomenului literar contemporan, ci şi un mare caracter, o conştiinţă. Invitat la Festivalul „Zile şi nopţi de literatură” de la Neptun, unde i s-a decernat şi Marele Premiu „Ovidiu”, Evgheni Evtuşenko, născut în 1933, în Siberia, exmatriculat din şcoală pe motive politice la vârsta de 15 ani, primul din generaţia sa care a criticat stalinismul, inclusiv cel de după Stalin, şi a spart cortina de fier cu faimoasele sale recitaluri poetice în străinătate, în faţa unor mulţimi electrizate de verbul şi rostirea maiakovskiană ale celui mereu îmbrăcat în haine multicolore („Războiul a răpit toate culorile copilăriei mele. Unicul loc colorat era taigaua. Mă îmbrac astfel ca să compensez toate culorile furate de război”) i-a îndemnat pe europenii noştri literatori să reînnoade, prin traduceri, legăturile cu scriitorii ruşi contemporani. Cu prestigiul său de autor a peste 50 de volume de poezie şi proză, traduse pe toate meridianele globului, în 72 de limbi, Evtuşenko, astăzi cu reşedinţa la New York, a depus mărturie că scena literară rusă actuală este una dintre cele mai vii şi mai spectaculoase. Şi a lăsat să se înţeleagă că a o ignora înseamnă a da dovadă de provincialism şi nu de europenism. Aviz talibanilor noştri, care, deşi toţi se pretind intelectuali, ba chiar şi scriitori sau mari artişti şi filosofi, ignoră ceea ce urmăreşte cu maximă atenţie şi admiră o lume întreagă.
Am păstrat într-una din mapele mele „de sertar” un interviu pe care o ziaristă i-l lua în 1988 lui Valentin Rasputin, unul dintre exponenţii aşa numitului curent ruralist în literatura rusă a celei de a doua jumătăţi de veac XX. Creatorul „Matiorei” (o Matioră „spirituală şi morală”) se autodefinea (în acel interviu) ca scriitor şi ca intelectual-cetăţean. O făcea cu o simplitate şi o gravitate a confesiunii care mi-au adus aminte de Marin Preda şi de tulburătoarele lui reflecţii şi întrebări. Un mod de a merge direct la esenţe, de a mărturisi cu parcimonie, dar şi cu sinceritate, de a respinge orice
fard aplicat vieţii şi, deci, şi literaturii – cu toate că, observa marele prozator de la Irkutsk, „adevărul literaturii nu este în mod obligatoriu adevărul vieţii…”.
La vârsta de 50 de ani (câţi avea la data interviului), după ce publicase cărţi care nu întreceau cu mult, ca număr, degetele de la o mână, dar toate capodopere, trăind la mii de kilometri de Moscova, în singurătatea imensă, copleşitoare a mirificelor tărâmuri siberiene de la Baikal şi Angara, Rasputin dădea o lecţie de prestigiu tuturor acelora care mai credeau sau mai cred că a exista în viaţa literară, în literatură, şi nu numai, presupune doar a face zgomot, fie şi cu oarece talent. Dacea sa, o căsuţă de lemn pierdută în taigaua nesfârşită şi misterioasă, a putut deveni în acei ani de dinaintea sfârşitului Uniunii Sovietice un punct important pe harta literară a imperiului, iar locatarul ei o adevărată instituţie. Citea cu maximă curiozitate şi responsabilitate, în liniştea paradisiacă de la Baikal, numeroasele scrisori primite de la cititorii săi de pretutindeni, unele dintre acestea fiind, cum le aprecia el „de interes de stat, de gândire de stat”. Propunerea lui Valentin Rasputin de a se edita cărţi cu epistole ale cititorilor către scriitori mi se părea atunci şi mi se pare şi azi extrem de interesantă şi profitabilă din mai multe puncte de vedere.
Două sunt ideile pe care le-am reţinut în mod deosebit din acel reportaj-interviu care, în treacăt fie zis, era realizat cu un profesionalism fără cusur. Prima are poate şi o motivaţie subiectivă, întrucât, cu câţiva ani în urmă, avusesem prilejul să călătoresc la Irkutsk, să scrutez lacom şi cu respiraţia tăiată întinderea albastră a Baikalului, să străbat, cu o ambarcaţiune rapidă, apele repezi şi limpezi ale legendarei Angara, să zbor apoi pe firul ei circa 600 de kilometri până la Bratsk, acolo unde se află o mare hidrocentrală, şi chiar să-l caut pe adevăratul, inegalabilul meu „ghid” pe acele îndepărtate meleaguri, Valentin Rasputin, pentru a-i lua un interviu. L-am sunat la locuinţa sa din Irkustk, dar nu am avut şansa să-l găsesc, el fiind plecat atunci la dacea sa de pe malul Baikalului. Apropo, vorbind despre „omul acestui spaţiu”, Rasputin observă: „Însuşi faptul că trăieşte pe malul Baikalului poate presupune că este un om pur şi moral. Natura ne influenţează mai mult decât ne închipuim”.
După ce am văzut un sat din acea parte a lumii şi am intrat, la întâmplare, în una din ospitalierele case de lemn de acolo, cu ferestrele larg deschise, inundate de soarele unei veri scurte şi de florile taigalei, îi dau dreptate întru totul lui Rasputin.
A doua idee din interviul-reportaj pe care l-am recitit acum, este legată de o amintire a scriitorului din perioada studenţiei: „Atunci (în deceniul şase – nota mea) se obişnuia să mergi la bibliotecă. Zi şi noapte stăteam la bibliotecă, fugeam de la cursuri… Principalele contacte se stabileau acolo: se făceau cunoştinţe, se îndrăgosteau, se transcriau cursurile. Trăiam într-adevăr ca într-o familie”.
Era setea de lectură a unei generaţii, potenţată fără îndoială şi de împrejurările social-istorice, de îngrădirile ideologice ale regimului sovietic; era însă şi o formă de protest şi de revanşă, dar şi un mod de existenţă la etajul superior, intelectual, integrând lectura, biblioteca, opera de artă în viaţa cotidiană şi apropiind-o pe aceasta din urmă de exemplaritatea şi de miracolul celor dintâi.
Simptomatic, cuvântul morală revine des în limbajul lui Rasputin şi nu m-a mirat răspunsul său, atât de simplu şi de orgolios în fond, la întrebarea:
– Credeţi că sunteţi un mare scriitor? : „Cred că sunt un scriitor cinstit. Şi a fi cinstit este mult şi greu”. După cum nu m-a surprins parafraza titlului uneia din cărţile sale „Trăieşte şi ia aminte!”: – „Trăieşte un secol – iubeşte un secol”. Scriitorul argumenta nu fără un sens polemic: „Ştiţi, există un proverb: trăieşte un secol, învaţă un secol. Şi aceasta este foarte important. Dar acum important este altceva. Acum toţi suntem învăţaţi şi poate chiar prea învăţaţi. Acum, în viaţă, nu ne ajunge dragostea. Însuşindu-ne ştiinţa, învăţând tot ce se poate, explicând totul, noi nu putem totuşi să devenim mai buni. Nu putem folosi uriaşele noastre posibilităţi morale. E bine: trăieşte un secol – învaţă un secol!, dar şi mai bine este: trăieşte un secol – iubeşte un secol!”.
Îmi reamintesc de revelaţia pe care o are un personaj dintr-o nuvelă a lui Gabriel García Márquez. El constată că şi iubirea se învaţă… Se învaţă, da, inclusiv din cărţile mari, adevărate ca însăşi viaţa… Deoarece, ca „fii ai romanului”, cum zice Milan Kundera că am fi noi europenii (dar parcă numai europenii?!), înclin să-l cred pe Alexandru Paleologu care, în binecunoscutu-i stil paradoxal, călinescian aş spune, afirma într-un sclipitor eseu că iubirea este mai degrabă de sorginte livrescă.
