Acţiunea simbolică a romanului – simbolul e preeminent ca intenţie – e în aşa fel construită, încât ea generează o „problemă” interesantă, pe care Eugen Uricaru o poziţionează aproape de sfârşit, când securistul Neculai Crăciun şi colonelul de Miliţie Panduru se întâlnesc la Timişoara în misiunea de a expedia la Bucureşti, într-un TIR frigorific, cele 46 de cadavre ale victimelor strânse de pe străzi.
Cu totul întâmplător, mi-a fost dat să citesc în ultima vreme, în succesiune imediată, două romane care ne sosesc de la extemele măiestriei literare, dar prezintă similitudini de organizare care merită să fie discutate. Primul dintre ele e Naufragiaţii din Brăila, de Elena Nentwig-Dumitrescu (Ed. Limes, 2013), adică romanul unei debutante care vine din afara literaturii, fiindcă autoarea, deşi dunăreancă de origine, trăieşte acum în Portugalia, în retragere după o prestigioasă carieră internaţională de soprană. Al doilea e Beniamin, de Eugen Uricaru, fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor (Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2013) – adică un maestru. Ambele îşi plasează acţiunea în provincie, în ultimii ani ai regimului ceauşist; în ambele, totalitarismul ca sistem e mai degrabă sugerat decât analizat în interstiţiile sale mai profunde şi ambele se bazează pe dihotomia contrastivă dintre arbitrar totalitarist şi firescul depolitizat al oamenilor simpli, de rând, simpatia autorilor aparţinându-le – e aproape inutilă precizarea… – acestora din urmă.
Dihotomia de care aminteam se bazează, în ambele cazuri, pe reprezentarea eufemizată a totalitarismului ca „sistem prostuţ”, neputincios, derivat din aceea – mai amplă în istoria culturii – a „diavolului prostuţ”, ale cărui intenţii şi inflexibilitate sunt lejer dejucate de către „supuşi”. Ambele conţin ceva ludic, gratuit, decanat din teatralizare: naivă în primul caz, metafizică în cel de-al doilea. Astfel, în romanul Elenei Nentwig-Dumitrescu, o ceată de prieteni bonomi goleşte punitiv, în miez de noapte, cu ajutorul unui ditamai… autobuz, locuinţa şefului zonal al Securităţii, fără ca vreun vecin sau sectorist să se sesizeze că acolo se întâmplă ceva bizar. Mai mult chiar, obiectele – între care şi un masiv pian cu coadă – sunt încredinţate justiţiar Dunării, tot fără ca vreun intrus să zărească acţiunea şi
s-o raporteze. În romanul lui Eugen Uricaru, un ins cu evidente atribute christice stârneşte o emulaţie de masă în faţa casei în care locuieşte (la Lespezi, în „fundul [uitat de lume al] Moldovei”), Securitatea limitându-se la monitorizarea contemplativă a pelerinajului dintr-o Dacie hârbuită, trimisă la faţa locului cu doi agenţi plictisiţi, serviţi cu ceai, bere şi floricele de către cei filaţi, până în clipa când au nenorocul de a călca un câine. Beniamin, noul Isus, se limitează să „pună mâna” şi să discute cu oamenii sosiţi la poarta sa din toate părţile ţării, adică prestaţia lui nu are nimic subversiv sau politic, ceea ce înseamnă că nici pericol pentru sistem nu poate să fie sau să devină. Cu toate acestea, securiştii o privesc ca atare, o redimensionează ipotetic, aşezând-o în categoria virtualităţilor sociale explozive, care, deşi pot fi trecute „uşor în rândul isteriilor de masă”, „pot provoca fenomene de mare gravitate”.
În mod ciudat, însă, niciunul dintre ei nu intervine, deşi ştim din experienţă şi din documente că totalitarismul ceauşist nu aşa funcţiona, vigilenţa Securităţii şi a Miliţiei tăind în carne vie pentru culpe mult mai mici decât aceea de a strânge o „masă critică” într-un loc cu potenţialităţi mesianice. Expectativa sistemului – opusă adevărului său de funcţionare – e prima dintre convenţiile romanului. Desigur, ne aflăm în clipa de crepuscul ultim al totalitarismului ceauşist, când schimbarea liderului e deja hotărâtă la Kremlin şi în cancelariile occidentale, suntem în momentul în care Securitatea, ca instituţie, se pune la adăpost pentru a trece cu bine de furtuna care e iminentă şi pe care nu e dispusă să o preîntâmpine, însă expectativa de sistem în cazul evenimentelor (blânde, totuşi) de la Lespezi nu corespunde modului uneori trivial de acţiune de atunci, ceea ce duce la o concluzie esenţială pentru economia internă a romanului scris de către Eugen Uricaru, şi anume: parabola e mai puternică, mai relevantă epic, decât realitatea.
Eugen Uricaru a scris un roman simbolic, şi i-a reuşit, deşi textul are, pe alocuri, verbozităţi onctuoase, excedentare, care îi îngreunează lectura, dar indică şi faptul că autorul se află într-o fază alexandrin-artificializantă a scrisului său, mai puţin naturală şi spontan-imaginativă decât aceea de la începuturi. Dau trei exemple: (1) „Durerea de dinţi este de nesuportat în primul rând pentru că este inimaginabilă, nu vedeai cauza, nu înţelegeai de unde vine”; (2, despre contribuţia căldurii din decembrie ‘89 la declanşarea Revoluţiei): „Organismul nostru e programat, el se pregăteşte de geruleţ, de aia şi taie oamenii porcul, le trebuie grăsime pentru a îndura frigul, iar temperatura asta de peste 20 de grade Celsius îi făcea nervoşi. Aici era problema. Cu oamenii nervoşi poţi să faci lucruri care n-au sens, dacă îţi pui mintea!”; (3) „Puterea era ca o pasăre, se aşeza o vreme pe o creangă, apoi îşi lua zborul, se rotea şi apoi cobora pe un alt ram. Puteai spune că e nestatornică, puteai spune că e călătoare, că e nehotărâtă, sau doar părea – ea urma reguli secrete şi cobora întotdeauna pe umerii, pe creştetul cui trebuia.” Simpla amintire a ultimei vizite la stomatolog îţi poate deconstrui prima afirmaţie; o rapidă ochire a contextului declanşator, social, economic şi ideologic, al Revoluţiei din decembrie 1989 – pe a doua. A treia, bazată pe metafora arboricol-aviformă a Puterii, poate oferi, însă, delicii exegezei, fiindcă e inedită, se poate chiar dezvolta, ca de pildă înspre sefiroţi. (Ca o completare, bunul cititor mai poate parcurge tirada antimonetară de la pag. 42, de unde aflăm că „nu cu bani se trăia bine” în ceauşism, ci cu „putere”.)
Acţiunea simbolică a romanului – simbolul e preeminent ca intenţie – e în aşa fel construită, încât ea generează o „problemă” interesantă, pe care Eugen Uricaru o poziţonează aproape de sfârşit, când securistul Neculai Crăciun şi colonelul de Miliţie Panduru se întâlnesc la Timişoara în misiunea de a expedia la Bucureşti, într-un TIR frigorific, cele 46 de cadavre ale victimelor strânse de pe străzi. Sugeram mai sus că, sub aspect constructiv, acţiunea romanului se desfăşoară pe două paliere. Primul ţine de epifania lui Beniamin/Isus de la Lespezi, personajul având toate caracteristicile clasice ale Mântuitorului: origine incertă (simplă apariţie dintr-un lan de păpuşoi?), certificat de naştere fără precizarea numelui tatălui, tată adoptiv tâmplar, numit Iosif, anturaj (Scândurica, Marlena, fratele Simon etc.) care îl reproduce pe acela evanghelic. Plecat în condiţii neelucidate la Timişoara, el e regăsit, apoi, în lotul „coletelor” pregătite pentru a fi expediate, de unde „dispare”, fiind căutat frenetic de către Panduru, obligat să predea un „inventar” complet. Dialogul dintre Panduru şi Crăciun e voit ambiguu, uşor decriptabil. „– Unde naiba a dispărut? – întreabă ofiţerul de Miliţie, evident mai pragmatic decât colegul său de misie. – Doar nu s-a ridicat la cer, pe nevăzute!” „ – Dar dacă s-a ridicat? – întreabă securistul. – Noi ce facem?” Dacă mai persistă dubii, ele se destramă în momentul în care Beniamin este găsit în camera de gardă, adică acolo unde nu căutase nimeni până atunci: avea răni la încheieturi (mâini, picioare) şi o tăietură în dreptul coastelor.
Interesanta „problemă” de care aminteam se referă la palierul secund, propriu securistului, care, contrar opiniei terre-à-terre a colegului său, acreditează ferm identitatea christică, în contextul unui regim care extirpase, programatic şi intolerant, orice conotaţie neatee. Mai mult decât atât, Neculai Crăciun aminteşte regulat de Naşterea Domnului atunci când i se rosteşte numele sau când se prezintă, în condiţiile în care – o ştim prea bine – religia şi Securitatea erau cam incompatibile în totalitarismul ceauşist. Partea interesantă este că, în romanul lui Uricaru, Securitatea este cea care crede, care-i conferă amploare simbolică lui Beniamin; fără proiectarea sa în rândul „evenimentelor incontrolabile”, care pot „provoca fenomene de mare gravitate”, Isusul din Lespezi ar fi rămas, probabil, o mică notorietate locală, suficient de insularizată pentru a se stinge de la sine atunci când lumea se va fi plictisit de el şi de idealismul pe care îl propovăduieşte.
Or, cei doi securişti, Neculai Crăciun şi Todor Grancea (cu precădere primul) receptează de la început apariţia lui Beniamin ca pe un „semn”. Ei ştiu (cu precădere primul) că orice sistem social-politic aparent hiper-organizat, hiper-controlat, hiper-raţionalizat (măcar ca intenţie…) e vulnerabil doar atunci când în textura sa apar fenomene care vin din afara logicii. Inversul formulei e la fel de adevărat: doar epifaniile de acest fel pot duce la răsturnări de sistem, la „tulburări” decisive sau „evenimente”. Vizita pe care, după dispariţia lui Beniamin, securistul o face la Lespezi – suntem deja în democraţie – confirmă perspectiva. Metafizician de ocazie, Neculai Crăciun vrea să afle de la fratele dispărutului cum apar „semnele”, pentru a le face „dosarul” la timp. Mai cu seamă că în noua eră religia „se poartă”, nu e prohibită, ceea ce înseamnă că şi sarcinile de serviciu devin mai subtile, mai complexe…
