Alexandru Surdu: Memorialul de la Valea Plopului
Despre Nae Ionescu s-au spus şi s-au scris multe, şi de bine şi de rău, cum se face de regulă despre orice mare personalitate care iese în evidenţă prin ceva anume. Or, Nae Ionescu s-a evidenţiat de tânăr prin multe calităţi excepţionale. Este de ajuns să ne referim aici la cunoştinţele sale deosebite din domeniile filosofiei şi ale matematicilor. Cum, necum, dar tocmai atunci, prin anii 1916-1919, când îşi desăvârşea el studiile în Germania, începuseră şi celebrele dispute în legătură cu fundamentele matematicii care au avut o mare influenţă în gândirea filosofică din secolul trecut.
Valea Plopului este o localitate retrasă pe traseul de la Vălenii de Munte spre Sibiu, care trece prin Drajna, Ogretin şi Nucşoara, la Ogretin obişnuind să petrec vara câteva zile la prietenul Titel Vulpescu. Nu mi-a fost greu să ajung la tabăra de vară a studenţilor de la Facultatea de Sociologie, organizată de către profesorul Radu Baltasiu prin Asociaţia Română de Geopolitică găzduită de către părintele Nicolae Tănase, al cărui orfelinat (Pro Vita) a ajuns vestit în toată ţara. Aici se desfăşoară în fiecare an cursurile Şcolii de Vară „Mircea Vulcănescu” de sociologie aplicată, la care am fost invitat. Alături de gazde, m-a întâmpinat însă şi fiica lui Mircea Vulcănescu, ceea ce m-a obligat să las pentru altă ocazie tema propusă, despre spiritualitatea românească, şi să le vorbesc studenţilor despre Mircea Vulcănescu. Cum era şi firesc, a trebuit să încep „povestea” cu mentorul acestuia Nae Ionescu şi cu mentorul nostru Constantin Noica, profilându-se astfel un fel de „memorial al durerii” care, oricum, ţine tot de spiritualitatea românească. Ţine de paginile acesteia stropite cu lacrimi şi sânge.
Despre Nae Ionescu s-au spus şi s-au scris multe, şi de bine şi de rău, cum se face de regulă despre orice mare personalitate care iese în evidenţă prin ceva anume. Or, Nae Ionescu s-a evidenţiat de tânăr
prin multe calităţi excepţionale. Este de ajuns să ne referim aici la cunoştinţele sale deosebite din domeniile filosofiei şi ale matematicilor. Cum, necum, dar tocmai atunci, prin anii 1916-1919, când îşi desăvârşea el studiile în Germania, începuseră şi celebrele dispute în legătură cu fundamentele matematicii care au avut o mare influenţă în gândirea filosofică din secolul trecut.
Spre deosebire de apologeţii logicii matematice, a cărei instituire se făcuse prin celebra Principia Mathematica (1914) a lui Whitehead şi Russell, Nae Ionescu, având o bună pregătire matematică, în teza sa de doctorat Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik, pe care am tradus-o (în Nae Ionescu, Neliniştea metafizică, Edit. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993, cu titlul Logistica – încercare a unei noi fundamentări a matematicii), încearcă o prezentare critică a tendinţelor logiciste, în special a reducerii matematicii la logica simbolică. Tânărul Nae Ionescu face consideraţiuni istorice referitoare la idealul exactităţii, pe care l-au urmărit filosofii din cele mai vechi timpuri, şi la faptul că matematicile corespundeau acestuia în cea mai mare măsură. Din această cauză, el consideră că problema mecanismului intim al matematicii şi legătura sa cu logica apare din Antichitate, se face vădită la Platon şi la Aristotel şi este pusă ca atare în filosofia lui Kant. În „lumea” Ideilor, în domeniul raţiunii sau în formele intuiţiei, la Platon, Aristotel şi Kant, Nae Ionescu găseşte principiile celor trei orientări din fundamentele matematicii care se vor contura abia peste câteva decenii: formalismul, logicismul şi intuiţionismul. În primul deceniu al secolului 20 nu se conturase însă decât logicismul, propagat de Russell, Couturat şi Whitehead, pe care îl şi expune succint Nae Ionescu în teza lui, punând accentul pe deosebirea dintre judecata tradiţională de forma S-P şi relaţia între cel puţin doi termeni, corespunzătoare operaţiilor aritmetice, care pot fi astfel transcrise în forme logice.
Nae Ionescu admiră străduinţa de identificare a logicii cu matematica, dar subliniază eşecurile principiale la care se ajunge pe această cale. Este vorba despre o logică specială, el îi spune „logistică”, mai târziu s-a numit „logică matematică”. Aceasta împrumută multe elemente proprii matematicii: definiţia prin egalitate sau echivalenţă, în loc de gen proxim şi diferenţă specifică, şi demonstraţia prin implicaţie în locul celei silogistice. Pe de altă parte, matematica însăşi, a cărei diversitate este recunoscută, a fost redusă la aspectele sale formale, la un fel de „matematică pură” care nu este, să zicem, nici aritmetică, nici geometrie. Ceea ce înseamnă că „jocul” acesta de identificare fie a matematicii cu logica, fie a logicii cu matematica nu poate să fie continuat.
Nae Ionescu a avut dreptate, „jocul” a fost oprit, dar numai după apariţia ulterioară a unor dificultăţi majore pe care le-au soluţionat în parte formaliştii şi, în final, intuiţioniştii. Influenţat într-o oarecare măsură de lucrările lui H. Poincaré, Nae Ionescu adoptă o poziţie de tip intuiţionist, care va fi elaborată ca atare şi acceptată abia după câteva decenii de către matematicienii olandezi. Nae Ionescu consideră că matematicile, ca şi celelalte ştiinţe, au obiectele lor de studiu (anumite domenii ale realităţii) la care sunt aplicate metode diferite. Geometria, la care se referă el, nici n-ar fi apărut dacă n-ar fi existat spaţiul, şi nici aritmetica dacă n-ar fi existat timpul şi succesiunea şi, fireşte, dacă n-ar fi existat intuiţia acestora. Şi, conchide Nae Ionescu, „este imposibilă izgonirea intuiţiei din domeniul matematicii”.
Nae Ionescu va susţine această poziţie intuiţionistă avant la lettre în toate cursurile sale referitoare la raportul dintre logică şi matematici, având o influenţă deosebită asupra lui Octav Onicescu, autorul unor lucrări importante în domeniul fundamentelor matematicii şi asupra lui Grigore Moisil, citat în lucrările matematicienilor olandezi.
Ajuns profesor la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, s-a dovedit un bun orator, cursurile sale fiind un fel de „spectacole” pentru toţi studenţii Universităţii, dar mai ales pentru filosofi. Concepţia lui despre fenomenologia religiei l-a influenţat decisiv pe Mircea Eliade, îndreptându-l spre studiul istoriei religiilor. Este vorba de considerarea religiozităţii ca fenomen şi studiul ei, „morfologic”, va zice Mircea Eliade, pentru fiecare cult în parte, indiferent de gradul ei de evoluţie, ceea ce a îndreptăţit mai ales cercetarea religiilor primitive. Cursul lui Nae Ionescu despre problema salvării la Goethe, l-a determinat pe Constantin Noica să scrie un fel de „Anti Goethe”, o lucrare amplă din care s-a păstrat doar Despărţirea de Goethe, carte pentru care Noica a fost primit, după ieşirea din detenţie, în Uniunea Scriitorilor Români.
Influenţa hotărâtoare asupra lui Constantin Noica s-a exercitat însă mai ales în privinţa modalităţii în care Nae Ionescu repunea în discuţie cele mai importante idei filosofice, considerate de obicei ca fiind lămurite şi ca ţinând de istoria filosofiei. Noica le numea „concepte sau probleme deschise” care merită să fie, şi chiar au fost, mereu rediscutate.
Mircea Eliade şi Constantin Noica au fost numai doi dintre „apropiaţii”, cum li se ziceau, lui Nae Ionescu, şi cei mai cunoscuţi. Au fost însă şi alţii, căci Nae Ionescu „avea mână bună”. Realitatea, care nu prea este cunoscută şi nici amintită, ducând uneori şi la învinuiri gratuite aduse acestui profesor, este că el ţinea şi seminarii sau cel puţin ţinuse o bună perioadă. Cu ocazia discuţiilor de la seminar, la care nu participau, ca la cursuri, toţi curioşii, ci numai studenţii propriu-zişi, Nae Ionescu, uneori numai după câteva răspunsuri sau întrebări ale câte unui student, îşi exprima preferinţa pentru acesta, după care, considerându-l „apropiat”, îl stimula pentru studiu sau scris, înscenând uneori, după ce îi trimitea cu burse în străinătate sau aceştia îşi găseau propriul lor drum în viaţă, un fel de „despărţiri”, termenul fiindu-i plăcut şi lui Constantin Noica.
Constantin Floru, fiul istoricul Ioan S. Floru, unul dintre primii „apropiaţi” ai lui Nae Ionescu, a fost trimis, cu o bursă în Germania, la Husserl. După ce a revenit, Floru, de care Nae Ionescu se considera „despărţit”, începuse să-i frecventeze din nou cursurile şi să-i solicite întrevederi. La una dintre acestea, Nae Ionescu i-a spus: „Nu-mi place cum arăţi, nemţii te-au făcut şi mai rigid (C. Floru făcuse liceu militar), te trimit în Franţa să te aeriseşti !”. Şi l-a trimis, „despărţindui-se” astfel de el, după ce, bine familiarizat cu istoria filosofiei clasice germane şi franceze, începuse să publice primele studii.
Au mai fost şi alţii, dar nu prea mulţi, căci Nae Ionescu era extrem de selectiv şi de sever. Era o persoană rece, care te respingea. Vorbea dur şi sentenţios, unii rămânând marcaţi pe viaţă în urma vreunei discuţii cu profesorul. L-am cunoscut însă şi pe Virgil Bogdan, un alt „apropiat” al lui Nae Ionescu, descendent al dinastiei de cărturari a Bogdanilor braşoveni, care s-ar fi ridicat şi el la elevaţia predecesorilor săi dacă n-ar fi fost o victimă a regimului represiv al comuniştilor. Numai că represiunile începuseră chiar înainte de venirea comuniştilor la putere, iar una dintre primele victime a fost chiar profesorul Nae Ionescu.
În 1938 (17 aprilie) Serviciul Cenzurii din Ministerul de Interne îi suprimă lui Nae Ionescu ziarul „Cuvântul”. Ce-i drept, n-a fost singura publicaţie interzisă fără vreo motivaţie specială. Au început însă şi arestarea conducătorilor legionari şi, cu această ocazie, şi a celor bănuiţi că ar fi fost simpatizanţi, declaraţi sau nu, ai acestora. Printre ei s-a aflat şi profesorul Nae Ionescu (8 mai 1938), internat în lagărul de la Miercurea Ciuc, neştiind nici de ce şi nici pentru cât timp.
La 8 iulie 1938 este suspendat din învăţământ pentru doi ani. Între timp este arestat (14 iulie 1938) şi Mircea Eliade, asistentul lui Nae Ionescu, ţinut 40 de zile la Siguranţa Generală şi trimis şi el în lagărul de la Miercurea Ciuc. Nae Ionescu suportă cu greu detenţia. Slăbit şi bolnav, după multe intervenţii, dar în realitate pentru a nu muri în lagăr, este internat (19 octombrie 1938) la un spital din Braşov, iar Mircea Eliade, având o afecţiune pulmonară, este dus la sanatoriul din Moroieni. Nae Ionescu se întoarce la Bucureşti în 20 decembrie 1938, unde rămâne cu „domiciliu obligatoriu”. Este arestat din nou în 12 ianuarie 1939, readus la Miercurea Ciuc şi eliberat la 21 iunie 1939 după o altă spitalizare la Braşov. Afecţiunile cardiace de care suferea devin tot mai grave. După toate pedepsele, în mod evident nedrepte, care i-au zdruncinat sănătatea, Nae Ionescu a avut parte şi de o moarte, la 50 de ani, cel puţin stranie (15 martie 1940).
La ultima întâlnire a lui Nae Ionescu, la casa din Băneasa, cu „apropiaţii” săi, care era de fapt o întâlnire gen „simpozion”, un fel de curs şi seminar în acelaşi timp, dar şi petrecere, pe care a încercat s-o imite şi Constantin Noica în diferite feluri, chiar cu „despărţiri” simulate, şi care a rămas şi pentru noi ca un fel de „concept deschis”, acela de „filosofie ca sărbătoare”, se povesteşte că profesorul era în mare vervă, vorbind, contrar obiceiului său, despre tot felul de proiecte, printre care şi despre un sistem filosofic românesc, el fiind în genere un adversar al filosofiei sistematice. Se mai spune că întregul „recital” s-ar fi desfăşurat în „duet” cu Mircea Vulcănescu, cel mai elevat dintre „apropiaţii” lui Nae Ionescu, mândria Şcolii sale.
Dar Mircea Vulcănescu era cel care chiar concepuse un fel de sistem filosofic românesc pornind de la faptul că, după primul Război Mondial, în România erau create condiţiile pentru dezvoltarea unei filosofii autohtone, fiind cunoscut faptul că aceasta nu apare oriunde şi oricând, indiferent de starea evolutivă, de puterea sau de bogăţia unei ţări. Trebuie să existe o tradiţie îndelungată, uneori milenară, mitologică, teologică şi filosofică păstrată în cultura populară şi în creaţiile culte; o sincronizare cu realizările filosofice contemporane; un învăţământ universitar şi mediu la care să fie predată şi învăţată filosofia (la noi erau celebrele facultăţi de litere şi filosofie, o îmbinare fericită, ale cărei rezultate au fost ilustrate de cele câteva generaţii de literaţi-filosofi şi filosofi-literaţi); mijloace adecvate pentru popularizarea filosofiei prin publicaţii, cărţi, reviste, cursuri şi manuale, şi însuşirea filosofiei de către principalii reprezentanţi ai ştiinţelor şi ai artelor din România şi antrenarea lor în investigaţia filosofică şi, în fine, esenţială după Mircea Vulcănescu, existenţa unei limbi capabile să exprime toate noţiunile şi enunţurile filosofice.
Mircea Vulcănescu, în demersurile sale, concretizate în lucrarea Dimensiunea românească a existenţei, susţine mai mult decât practicarea filosofiei la noi şi în limba română, şi anume elaborarea, sistematică sau nu, a unei filosofii româneşti cu terminologie românească deosebită de cea universală.
Terminologia filosofică este de sorginte grecească şi orice termen filosofic trebuie, indiferent în ce limbă a fost tradus, să conţină şi explicaţia etimologică, adică înţelesul originar al termenului grecesc, chiar şi atunci când acesta a fost redat în limba latină, sau, pentru noi, preluat din franceză. Să zicem: gr. to ti esti; lat. essentia; fr. l’essence; rom. esenţa.
Ultimele două sunt traduceri prin preluare de termeni. Dar gr. to ti esti ar putea fi tradus direct în română prin ce estele, căreia Cantemir îi zicea estimea, ceea ce denotă valenţele filosofice ale limbii române. Dar dacă există cuvinte româneşti cu valenţe filosofice care ar putea să devină termeni filosofici inexistenţi în alte limbi? Şi dacă există, atunci nu s-ar putea face cu ele sisteme filosofice? Mircea Vulcănescu era convins că se poate, şi chiar începuse căutarea unor astfel de termeni. Dar, între timp, începuse cel De Al Doilea Război Mondial şi, cum se ştie, membrii guvernului, dintre care făcea parte şi Mircea Vulcănescu, după intrarea trupelor sovietice în România, au fost condamnaţi o parte la moarte şi alta la temniţă grea, fiind consideraţi criminali de război.
Mircea Vulcănescu a murit în închisoarea de la Aiud. Avea 48 de ani.
Tot pe linia filosofiei româneşti şi a sistemului de filosofie s-a străduit să meargă şi Constantin Noica, unul dintre „apropiaţii” declaraţi ai lui Nae Ionescu care, a şi colaborat la editarea cursurilor ţinute de Nae Ionescu. Noica, apreciat şi de către Lucian Blaga, era şi un bun „stilist”, cunoscător al literaturii vechi şi populare româneşti, pe care îl interesau semnificaţiile deosebite ale cuvintelor noastre, atât ca echivalente originale de traducere a terminologiei filosofice greceşti, cât şi ca termeni fără echivalenţe în alte limbi.
Noica n-a ocupat funcţii remarcabile în regimul capitalist, „burghezo-moşieresc”, cum i se spunea, dar, fiind totuşi suspect, ca fiu de moşier, avea domiciliu forţat la Câmpulung Muscel. Aici, în maniera lui Nae Ionescu, încerca să reînvie, în felul său, spiritul acestuia de Şcoală filosofică, ceea ce l-a costat o condamnare la 25 de ani de închisoare, împreună cu 23 dintre „apropiaţii” şi cunoscuţii săi, în aşa-numitul „lot Noica-Pillat”.
Nici nu mai ştii ce să crezi, dar înainte de 1990 închisoarea începuse să devină un fel de recomandare de „bună purtare”, aceasta în ciuda faptului că închisoarea comunistă nu era o glumă, ci un adevărat „poem” al durerii, despre care unii dintre supravieţuitori au scris mii de pagini. Interesant este faptul că, după 1990, n-a fost tras la răspundere sau pedepsit niciunul dintre cei care i-au condamnat şi nici dintre cei care i-au executat şi torturat. Noica a reuşit să scape. Nu arăta prea bine, dar şi-a revenit. Preţuind libertatea, încerca să lucreze excesiv, să folosească fiecare clipă, pe toate fronturile filosofiei: sistematice, de Şcoală, disciplinare, eseistice, patriotice.
Nu este de mirare că Noica şi-a propus să continue cercetarea filosofiei româneşti în maniera lui Mircea Vulcănescu şi chiar a reuşit să elaboreze Sistemul Rostirii Filosofice Româneşti, adică un sistem de filosofie în care principalele concepte să fie redate prin termeni româneşti cu semnificaţii inexistente în alte limbi.
Rostirea filosofică românească este una dintre cele mai frumoase cărţi de filosofie, de la noi şi de pretutindeni, păcat că este aproape intraductibilă, datorită faptului că presupune nu numai o cunoaştere bună a limbii române, ci mai ales a gândirii şi a simţămintelor româneşti, a „sentimentului românesc al fiinţei”, despre care vorbeşte Noica; a Neamului Românesc, despre care zicea Mircea Vulcănescu, în termenii aceleiaşi Rostiri, că este o „unitate superioară” care stă la „încheietura metafizicii cu istoria noastră”, cu limba, cu datinile şi credinţele noastre, cu bucuriile şi suferinţele românilor de ieri şi de astăzi.
Nu este de mirare că frumuseţea acestei cărţi are şi o notă de gravitate. Pentru cine îi cunoaşte „încheietura”. Şi dacă se poate vorbi şi despre „parfumul” unei cărţi, din ea emană „aromele” inconfundabile ale gândirii lui Nae Ionescu şi alcătuieşte, aşa cum a dorit-o şi Constantin Noica, buchetul miresmelor de primăvară pentru mormântul necunoscut al lui Mircea Vulcănescu şi pentru amintirea milioanelor de români necunoscuţi din Memorialul Durerii.
