Lipsa de stil, de care se plânge Devuşkin în mai multe locuri, nu este altceva decât lipsa de personalitate, de identitate şi de originalitate. Funcţia de copist îl condamnă la acestea şi atrage dispreţul celorlalţi.
Atunci când se aminteşte numele lui F.M. Dostoievski, de cele mai multe ori se enumeră titlurile binecunoscutelor romane Crimă şi pedeapsă, Idiotul, Demonii şi Fraţii Karamazov. Pentru publicul larg, romanele de tinereţe ale marelui scriitor rus rămân astfel în umbră. În aceste condiţii, noua traducere a romanului dostoievskian de debut, Oameni sărmani, realizată de profesorul Livia Cotorcea şi apărută la Editura Polirom din Iaşi are din start meritul de a readuce în atenţie o scriere ce trebuie recitită, cu atenţie la detalii, în sensul afirmaţiei lui Nabokov: „Nu poţi citi o carte – o poţi doar reciti”. Pentru necunoscătorii de limba rusă, această traducere este o foarte bună cale de acces la textul romanului, fiind o reuşită artistică ce nu trădează originalul şi nu uniformizează stilul dostoievskian nivelându-i „asperităţile”, lucru dificil de realizat, după cum mărturiseşte autoarea traducerii:
„Desele semne de pauză concretizate prin punct şi virgulă pun în dificultate pe traducătorul care trebuie să găsească cumpăna între respectul pentru «dezordinea» frastică dostoievskiană, fără îndoială semnificativă pentru profilul şi trăirea personajelor, şi nevoia de a-i oferi cititorului un text care să nu ridice prea multe probleme de înţelegere la lectură”. În plus, ediţia discutată beneficiază de o serie de note care aduc explicaţii şi bogate informaţii necesare înţelegerii romanului (aşa cum este, de exemplu, nota amplă referitoare la cinul de „consilier titular”).
Dostoievski a lucrat timp de nouă luni (din ianuarie până în septembrie 1844) la romanul cu care avea să debuteze în 1846. Începuse Oameni sărmani curând după finalizarea traducerii romanului balzacian Eugénie Grandet, iar în 30 septembrie 1844 îi scria fratelui său, Mihail: „Termin de scris un roman în genul Eugénie Grandet. Romanul este destul de original. […]. Sunt mulţumit de lucrarea mea”. Se pare că, sub impresia pe care i-a făcut-o romanul balzacian, punctul de plecare a fost tema reprezentată de soarta unei fete nefericite, însă romanul dostoievskian depăşeşte cu mult acest nivel. Originalitatea, de care scriitorul este conştient la cei doar 23 de ani ai săi, va fi remarcată şi de criticul V.G. Belinski, care va recunoaşte talentul extraordinar al autorului, nu fără a semnala, în acelaşi timp, unicul defect al romanului – prolixitatea.
În romanul de debut se întrezăresc deja tendinţe care se vor dezvolta în romanele viitoare, devenind aspecte dostoievskiene inconfundabile. Acestea sunt excelent punctate de Livia Cotorcea, în „Nota traducătorului”, într-o enumerare demnă de reţinut: „În vibraţia fonică a scrisorilor şi a micilor naraţiuni propuse de cele două personaje ale romanului distingem clar tonalitatea idealismului mîşkinian, imprevizibilul limbajului omului paradoxal, protestul şi interogaţia timidă a omului «umilit şi obidit», fulgerul de luciditate şi de demnitate orgolioasă a «omului mândru» etc.”.
Oameni sărmani este un roman epistolar. În general, forma epistolară poate să-l descurajeze pe cititorul dornic să afle ce se „întâmplă” în roman, interesat numai de o dinamică a acţiunilor. Aici există, însă, o dinamică a stărilor sufleteşti atribuite celor două personaje – Makar Devuşkin (consilier titular cu funcţie de copist, în vârstă de 47 de ani) şi Varvara Dobroselova (o tânără orfană, nu lipsită de educaţie, care îşi câştigă existenţa din croitorie). Schimbul de scrisori se desfăşoară pe o perioadă de şase luni, de la 8 aprilie până la 30 septembrie, când Varenka hotărăşte să accepte cererea în căsătorie a moşierului bogat Bîkov – singura cale de a scăpa definitiv de sărăcie şi necazuri, deci un compromis, dar şi o formă de sacrificiu.
Încă din prima scrisoare a lui Makar Devuşkin, cea care deschide romanul, se face simţită nevoia de comunicare, consecinţă a singurătăţii pe care o vom recunoaşte şi în situaţia „omului din subterană”. Singurătatea, la rândul ei, este una dintre urmările sărăciei în care trăiesc ambele personaje (dar şi altele din acest roman) în Petersburgul secolului al XIX-lea. Sărăcia aduce cu sine, aşadar, singurătatea, umilinţa, pierderea respectului de sine şi apariţia sentimentului inutilităţii. În aceste condiţii, ca o reacţie de apărare se iveşte nevoia de comunicare, de iubire, de definire a personalităţii şi de afirmare a demnităţii. Dintre toate acestea, esenţială se dovedeşte iubirea, unica soluţie pentru a dobândi şi identitate, şi demnitate, şi sentimentul utilităţii, într-un cuvânt, sensul atât de necesar în lumea care altfel îi este complet ostilă „omului sărman”. Iată un fragment grăitor din confesiunea lui Devuşkin: „Cunoscându-te, am ajuns să mă cunosc mai bine şi pe mine şi am început să te iubesc; până la tine, îngeraşul meu, am fost singur şi parcă am dormit în loc să trăiesc. Duşmanii mei spuneau că şi figura mea e respingătoare şi le era silă de mine, aşa că şi mie a-nceput să-mi fie silă de mine; spuneau că sunt prost, am crezut şi eu că sunt prost cu adevărat, dar de cum mi-ai apărut în cale, mi-ai luminat toată viaţa mea întunecată, mi s-au luminat şi inima, şi sufletul, mi-am dobândit liniştea sufletească şi am aflat că nu sunt cu nimic mai prejos ca alţii; că, deşi nu strălucesc cu nimic, nu am stil şi nici educaţie, totuşi sunt un om, sunt un om prin inimă şi gândire”.
Lipsa de stil, de care se plânge Devuşkin în mai multe locuri, nu este altceva decât lipsa de personalitate, de identitate şi de originalitate. Funcţia de copist îl condamnă la acestea şi atrage dispreţul celorlalţi („un şoarece de conţopist care stă şi copiază”), făcând din el „omul mărunt”, neînsemnat din punct de vedere social. Evident că, în calitate de tip literar, Devuşkin se plasează în descendenţa lui Vîrin şi a lui Akaki Akakievici, protagoniştii povestirilor Căpitanul de poştă de A.S. Puşkin, respectiv Mantaua de N.V. Gogol. De altfel, trimiterea la Gogol a fost făcută încă de la începutul existenţei primului roman dostoievskian de către N.A. Nekrasov, cel care i-a predat manuscrisul lui Belinski spunându-i: „Un nou Gogol a apărut!”. Mai târziu, Dostoievski însuşi avea să afirme: „Noi toţi am ieşit din Mantaua lui Gogol”.
Povestirile acestea, pe care Devuşkin le citeşte la îndemnul Varenkăi, îl tulbură profund deoarece el se recunoaşte în consilierii titulari plăsmuiţi de Puşkin şi de Gogol. Identificându-se cu ei, „omul mărunt” al lui Dostoievski arată că îşi conştientizează condiţia, însă tocmai prin faptul că se exprimă singur (ceea ce nu se întâmplă la Puşkin şi Gogol) şi meditează asupra lui însuşi, se delimitează de personajele respective. Respectul de sine şi valoarea umană sunt cu atât mai importante cu cât starea socială şi materială este mai precară. Aşa se explică încercările lui de salvare a aparenţelor (face eforturi financiare pentru a bea ceai bun), care devin încercări de depăşire a condiţiei umile. Aşa se explică, de asemenea, teama de bârfe, de privirea oamenilor străini indiscreţi şi batjocoritori („duşmanii” îi spuseseră că este respingător). Ruşinea lui în faţa oamenilor este, într-o comparaţie care îi aparţine, un sentiment asemănător cu pudoarea fetelor (de altfel, numele lui este derivat de la devuşka – „fată”). În plus, bârfele oamenilor sunt semne de ne-iubire. Ele îi construiesc imaginea în societate în condiţiile în care el este incapabil s-o facă, deci îi construiesc o identitate pe care el ajunge să şi-o însuşească în lipsa unui sprijin moral solid. Bârfele semnalează penibilul în care eşuează Devuşkin, dar toate cele văzute drept penibile de ochii dispreţuitori sunt, de fapt, manifestări ale unui om cu o viaţă sufletească bogată. Pe nimeni dintre cei din jurul lui nu interesează că „penibilul” îndrăgostirii ascunde sentimente de o mare delicateţe şi generozitate, că „penibilul” căderii temporare într-o „patimă nedemnă” (beţia) ascunde disperarea la vestea că Varenka urmează să se mărite cu Bîkov, iar „penibilul” din scena petrecută în faţa şefului (când i se rupe un nasture de la haină, iar el aleargă să-l prindă) ascunde ruşinea profundă faţă de condiţia sa.
Scrisoarea care încheie romanul marchează spaima lui Makar Devuşkin în faţa pericolului de a se întoarce la singurătatea şi lipsa de sens în care el a trăit până să cunoască iubirea pentru Varenka. Tânguirea din final, amestec de luciditate şi delir, cuprinde şi gelozia celui care iubeşte, şi explicaţia iraţională a despărţirii, şi iluzia că a identificat problema şi a găsit soluţia pentru ca Varenka să se răzgândească, dar şi disperarea că nu stă deloc în puterea lui să schimbe situaţia: „Căci ce-i el pentru tine, măicuţă, acest Bîkov? Cu ce ţi-a devenit el drag deodată? Probabil pentru că îţi tot cumpără falbala, de asta! Dar ce-i aia falbala? La ce e bună falbala? O prostie, măicuţă! Aici e vorba de viaţa unui om, iar falbala, măicuţă, e o cârpă acolo; măicuţă, falbala nu-i decât o cârpă. Uite, şi eu, imediat ce iau salariul, îţi cumpăr falbala; îţi cumpăr, măicuţă; cunosc şi un magazin de unde o pot lua; mai lasă-mă până iau salariul, îngeraşul meu, Varenka! Ah, Doamne, Doamne! Deci pleci în stepă cu domnul Bîkov, pleci definitiv!”.
La Dostoievski noţiunea de „oameni sărmani” se îmbogăţeşte cu un nou sens, prin punerea accentului nu pe cuvântul „sărmani”, ci pe „oameni”, deci nu pe compătimire, ci pe recunoaşterea umanităţii din om. A fi om „nu mai prejos ca alţii” atât în proprii ochi, cât şi în ochii celor din jur este ceea ce vor mai mult decât orice atât Devuşkin, cât şi Varenka. Cea mai mare spaimă a lui Devuşkin este că ar putea să piardă sentimentul conştiinţei de sine şi respectul de sine, din cauză că pierderea acestora înseamnă moarte – nu fizică, aşa cum se întâmplă la Gogol, ci spirituală.
F.M. Dostoievski, Oameni sărmani. Roman, traducere din limba rusă şi note de Livia Cotorcea, Polirom, Iaşi, 2014.
