In memoriam Valentin Rasputin. Mihai Ciucanu: Ultimul soroc
Nu ştiu alţii cum sunt dar eu mereu simt un gol imens atunci cand marii scriitorii ne părăsesc. Aşa s-a-ntâmplat şi sâmbătă, pe 14 martie, când la Moscova a murit Valentin Rasputin. Născut în 1937 la 
Ust-Uda, a trăit aproape toată viaţa în Siberia la Irkutsk, reuşind să se impună la începutul anilor ’70 în literatura sovietică împreună cu alţi scriitori ca Fiodor Abramov, Aleksandr Iaşin, Boris Mojaiev, Vladimir Solouhin, Gheorghi Semionov, Vasili Şukşîn, Belov, Viktor Astafiev etc., având ca precursor pe Soljenitîn, care publicase în 1963 în Novîi Mir povestirea Gospodăria Matrionei. Şi s-au impus prin refuzul realism-socialismului, alegând să descrie adevăratul realism – în special cel al satului distrus. Şi cum a remarcat Soljenitîn, această trecere/revolutie, s-a „desfăşurat în tăcere, fără tulburări, fără umbra unei provocari dizidente. Fără a arunca nimic în aer şi fără a arunca provocări în mod declarativ”1.
A murit „părintele prozei rurale” au scris ziarele ruseşti în această perioadă, dar cred ca definiţia dată de Soljeniţîn acestor scriitori, numiţi rurali, ar fi mai potrivită: aceea de scriitori moralişti (нравственники). Pentru că scrierile lor au depăşit, în fond, micul spaţiu al satului din epoca sovietică, şi-şi pot găsi loc oricând în realitatea românească de astăzi de pildă, cu satele ei părăsite pentru a emigra aiurea prin Europa.
Bunăoara cugetările Dariei din Despărţirea de Matiora: „D-apăi ce-aveţi voi de jelit, după ce să vă plângă inima? (…) Numa cu gându la ducă sunteti, n-aveţi pic de astâmpăr; toată grija voastră asta-i: un’ s-o ştergeţi d-acilea? (…) N-aţi prins rădăcini acilea şi nicăieri n-o să prindeţi, de nimica n-o să vă pară rău… Că aşa sunteţi voi… nişte hoaspe”2. Sau reflexiile cehoviene despre omul supus accelerării ritmului vieţii prin intermediul maşinilor: „Mititel cum o fost, aşa a ramas. Două mâini şi două picioare-o avut, şi tot atâtea are, nu i-or sporit. Dar o ţînut viaţa tot într-o fierbere, pân-o răsfiert-o… ţi-e şi frică să te uiţi cum o săsfiert-o. Şi o făcut-o el sîngur, el s-o ostenit, nu i-o dat nime ghes. El crede că-i e stăpân, da nu-i mai e hă-ăt de mult stăpân. De mult i-o scăpat din mâni. L-o biruit ea pe dânsu, ea-i cere amu lui ce pofteşte, şi-l ţine tot într-o goană, tot într-o goană. S-ar cuveni să-i mai pună el frâu, s-o ia mai domol, să mai cate-mprejurul lui să vadă ce-o mai rămas şi ce-o mai vânturat vântu… Da ţ-ai gasit! El zoreşte mai straşnic – şi mână! si mână!”3 continuând pe linia lui Dostoievski: „Tu, bunăoara, ai auzit barem că el, omu, are suflet? (…) Numa voi v-aţi învăţat să credeţi că ceea ce nu-i e dat omului sa vază ori să pipăie, aceea nici nu se află. Cine are suflet, acela-l are şi pe Dumnezău într-însu, băiete. Şi chiar de nu crezi o iotă, n-ai decât, da el sălăşluieşte colo, în tine. Să te naşti om şi să rămâi om. Să fi bun la suflet şi milostiv. Că cine şi-o lepadat sufletul, acela nu mai e om, nu-u! Unu ca acela-i în stare de orce, nici nu se uită. D-apoi cred şi eu că fără suflet o duci mai uşor. Voi aţi croit-o ’nainte cu sloboda, fără poveri. Fieşcare face numa ce îi place. Pe tine n-o să te zgândăre nica şi nime n-o să-ţi stârnească vreo durere. N-o să te-ntrebe nime nimica. Îmi grăieşti de maşini. Că ele, dragă doamne, lucrează pentru voi. Ei aş! De multişor nu mai lucrează ele pentru voi, voi lucraţi pentru ele – ce, parcă eu nu văd! Cî-îte nu cer maşinile aiestea!”4.
Talentul literar al scriitorului siberian are această trăsătură, capacitate de a releva în cuvinte potrivite marile motive filosofice folosind descrieri cât mai simple, fără zorzoane: „Luaţi seama! Omul nu-i o singură făptură, într-însul sălăşluiesc, adunaţi laolaltă-n aceeaşi piele, ca în aceeaşi barcă, destui semeni ce lopătează de la un ţărm la altul, şi omul adevărat şi-arată faţa poate numai în momentele despărţirii şi suferinţei – aceea-i adevărata lui faţă, pe-aceea s-o şi păstraţi în amintire”5. Aşa cum a arătat cineva, „lucrările lui au reprezentat mai mult decât studiile sociologice despre ţărăncile tradiţionale siberiene”6. Fiindcă „nu avea fantezie, avea doar adevărul”7. Timp de 4 zile a stat în comă. „Trebuie să mă jeliţi” îi spune Ana fiicei sale Varvara în Sorocul cel de pe urmă şi cred că aceste bocete i se potrivesc şi lui Rasputin acum:
„În ce parte îndepărtată?
Pe ce cale neumblată?
Prin pădurea înverzită,
Spre biserica sfinţită,
Unde bat clopotele,
Şi cântă prohodurile,
Din maica biserică creştinească,
Cobori în maica glie stramoşească”8.
Înmormântarea lui Rasputin ne mai arată ceva: noi, românii, nu ne cinstim scriitorii aşa cum fac ruşii. Şi nu pot să nu citez cu invidie cuvintele premierului rus Dimitri Medvedev despre Rasputin: „Prin carţile lui, multe generaţii au învăţat cum să traiască, cum să aprecieze frumuseţea acestei lumi, cum să iubească”.
Se impune cât mai repede traducerea Operelor complete ale lui Rasputin în româneşte. Cu sau fără timbru literar!
1. А. СОЛЖЕНИЦЫН, „Слово при вручении премии Солженицына Валентину Распутину 4 мая 2000” în Новый Мир, № 5 pe 2000
2. Valentin, Rasputin, Despărţirea de Matiora, Univers, Bucureşti, 2000, trad. Mircea Aurel Buiciuc, p.158
3. Ibidem, p.170
4. Ibidem, p. 171
5. Ibidem, p.154
6. April O’Donoughue, Women in the work of Valentin Rsputin, McGill University, Montreal, 1988, p.9
7. Ольга Кузьмина, „Валентин Распутин. Честно глядя в глаза человечеству” în ВЕЧЕРНЯЯ МОСКВА, din 16 martie 2015, № 44, p. 5
8. Valentin Rasputin, Sorocul cel de pe urmă, Univers, Bucureşti, 1975, p. 268
