Constantin Coroiu: Un eminescolog avant la lettre: Anghel Demetriescu
Poezia, deşi mai adevărată decât Istoria, cum ne învaţă Aristotel, nu repovesteşte istoria (tocmai de aceea este mai adevărată) şi nici nu reproduce biografia personalităţilor acesteia
În timp ce unii, care, înainte de 1990, când, de pildă, Ion Cristoiu publica documentatul şi, în acea vreme, spectaculosul serial despre literatura postbelică, cu accent pe „obsedantul deceniu”, în SLAST (Suplimentul literar al Scânteii tineretului), nu suflau o vorbă, dar au găsit, în haosul tranziţiei, ca tot românul curajos, o „bună oportunitate” (formula preferată a semidocţilor politicieni şi gazetari) de a se ocupa de maculatura din epoca dogmatismului stalinist, unii critici au optat pentru o altfel de arheologie literară şi culturală şi pentru restituiri cu adevărat necesare. Între ei, Alexandru Dobrescu, care a publicat la Editura Academiei Scrierile istorice şi literare ale lui Anghel Demetriescu (1847-1903), un „erudit comparabil pe timpul său numai cu Hasdeu şi, mai târziu, cu Iorga”, cum îl caracterizează realizatorul ediţiei.
Pe aproape două treimi din masivul tom (800 de pagini, format mare) se întind studiile de teorie, istorie şi critică literară, cele ce interesează în primul rând fiind, desigur, textele referitoare la Eminescu. Ele l-au aruncat pe învăţatul Anghel Demetriescu în tagma detractorilor poetului şi gazetarului de la Timpul. Dacă pe Alexandru Macedonski, care a pătimit cu asupra de măsură din cauza binecunoscutei epigrame, opera l-a salvat în posteritate de la, aşa-zicând, excomunicare, Anghel Demetriescu nu a avut un asemenea atú şi nici prea mult noroc. În plus, a fost judecat pe nedrept numai în ipostaza de eminescolog avant la lettre, în care singur şi imprudent s-a înfăţişat. La aproape patru decenii de la moarte el avea să fie „executat” fără drept de apel de însuşi G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent. După un portret necruţător, în care Anghel Demetriescu este „pictat” ca impostor, ca unul a cărui erudiţie „constă în a spune lucrurile cele mai banale în forma cea mai plată”, preocupat de „a umple pagina cu citate decorative greceşti, latineşti, engleze, germane, franceze, italiene, fără nici un rost”, Călinescu observă că toată critica sa privindu-l pe Eminescu „se limitează la punerea chestiunii pe terenul patologiei şi al sensului comun”. Concluzia „divinului” este ca o etichetă greu de dezlipit: „Judecăţile lui Anghel Demetriescu sunt ale unui cretin”. Dar şi judecata lui Călinescu, care pune în seama victimei sale inclusiv articolele într-adevăr cretine ale unui misterios G. Gelianu, despre care crede, ca şi Nicolae Iorga, că ar fi un pseudonim al lui Anghel Demetriescu, este impardonabilă.
Studiile Inovaţiile lui Eminescu ca versificator: rima, îndeosebi analiza poeziei Floare albastră, cuprinsă în el, şi cel mult mai amplu, intitulat Mihail Eminescu, fac dovada veleităţilor de comparatist ale lui Anghel Demetriescu, deloc neglijabile pentru vremea sa. Apoi, sunt de reţinut nu puţine puncte de vedere privind situarea poetului în contextul literaturii române şi universale. Lăudabil este şi efortul de identificare a ceea ce este la Eminescu noutate absolută, originalitate, inclusiv în planul limbajului liric. Din păcate, aproape toate sunt minate de flagrante incomprehensiuni. Comentariile consacrate poemelor Epigonii ori Scrisoarea a III-a, de exemplu, ar putea fi, în ordinea simţului comun, la care făcea trimitere şi Călinescu în portretul său din marea Istorie, acceptabile. Numai că ele suferă de o vădită inadecvare la obiect. Poezia, deşi mai adevărată decât Istoria, cum ne învaţă Aristotel, nu repovesteşte istoria (tocmai de aceea este mai adevărată) şi nici nu reproduce biografia personalităţilor acesteia, cum îi pretinde Anghel Demetriescu poetului. Cu deosebire în cazul lui Eminescu putem vorbi de ceea ce N.Steinhardt considera a fi mitizarea Istoriei. „Eminescu – credea ilustrul cărturar – a făcut din istoria românilor mitologie, a ridicat-o la rang de mit, a dat adevărului istoric autoritate şi prestigiu de mit”. Apoi, Călinescu are dreptate când incriminează faptul că Demetriescu, psihanalist amator şi, repet, inadecvat, ori poate chiar rău intenţionat, „se limitează la punerea chestiunii pe terenul patologiei…”. Dar Anghel Demetriescu este de-a dreptul ridicol atunci când consideră că Eminescu ar constitui un pericol pentru generaţia tânără, în sufletul căreia – vezi Doamne! – poetul ar turna letala otravă a pesimismului!
Meritul lui Anghel Demetriescu este că l-a citit atent, chiar cu un fel de încrâncenare, pe Eminescu şi poate s-a străduit să-l înţeleagă. Nu a izbutit însă decât într-o foarte mică măsură. Interpretându-l, şi-a asumat o misiune care l-a depăşit. El pare mai degrabă lipsit de metafizică şi de „organ” pentru marea poezie eminesciană, în pofida erudiţiei, pe care pe nedrept i-o contestă Călinescu, şi a culturii filosofice de care dispune. O scuză a sa ar putea fi aceea că se afla prea aproape de fenomen (Steinhardt avea să vorbească după aproape un secol de „fenomenul Eminescu”) pentru a-l înţelege. Numai că au fost alţii tot atât de aproape, ba chiar mult mai aproape, care cel puţin au intuit că se află în faţa unui poet genial. E de menţionat totuşi că Anghel Demetriescu a intuit, şi el, originalitatea, valoarea, noutatea („direcţia nouă”) poeziei celui care – cu vorbele memorabile ale lui Nichita Stănescu – a convertit Mioriţa în Odă, în metru antic.
Studiul Mihail Eminescu al lui Anghel Demetriescu figurează în bibliografia la Viaţa lui Eminescu de G.Călinescu, apărută în 1932. E limpede că studiul amintit îl contrariase pe Călinescu, ca să nu spun că poate chiar îl înfuriase, încă din perioada în care se documenta pentru inegalabila biografie şi pentru la fel de neegalata până astăzi exegeză – Opera lui Eminescu, în mai multe volume. Pare că, la un moment dat, „divinul” scrie anumite pagini din Viaţa lui Eminescu, ca şi capitolul din marea Istorie…, având în faţă studiul din 1903 al lui Anghel Demetriescu, de care se delimitează net, acordându-i, totuşi, o prea mare importanţă. Studiul Mihail Eminescu al lui Demetriescu, ce urma să fie continuat, fiind proiectat ca „o judecată definitivă a procesului eminescianismului”, are într-o oarecare măsură, asupra lui Călinescu, un efect catalizator, vizibil nu doar în conţinutul unor pasaje, dar şi în tonul acestora. Să comparăm textele. După ce vorbeşte despre boala şi moartea Poetului, Anghel Demetriescu încheie cu un portret la creionarea căruia concură deopotrivă criticul şi moralistul: „Aşa se stinse acest talent nenorocit, care imprimă poeziei noastre o direcţie nouă, îmbogăţi metrica cu forme necunoscute până la dânsul, întineri limba veche punând în circulaţia literară cuvinte uitate prin cronici şi psaltiri, dete limbii poetice o vigoare şi o frumuseţe pe care nimeni n-o întrevăzuse până la dânsul. Muncit de o trufie enormă, pe care o nutreau succesul şi admiraţia amicilor săi, îndoctrinat de teorii incoerente, chinuit de neproporţia dintre facultăţile şi aspiraţiile sale, el năzui la toate celebrităţile şi la toate mărimile, fără să poată ajunge decât la reputaţia unui poet. Privat de mângâierile ce oferă viaţa contemplativă, incapabil de a îmbrăţişa ocupaţiile vieţii politice, filosof ignorant cum se credea şi ziarist de nevoie, prea mândru ca să coboare la serviciile ce putea face, prea mărginit ca să se înalţe până unde mândria lui îndemna, prea egoist ca să-şi deschidă inima marilor simpatii, osândit, prin firea lui şi prin împrejurările în care fusese aruncat, a lupta fără convingere, a fi ziarist fără a iubi această meserie, a scrie cu patimă personală fără motive personale, el fuse gonit din sânul fericirii, al amorului, al puterii şi al ştiinţei. Dar chiar acest complex de calităţi superioare şi de defecte nevindecabile au făcut dintr’însul idolul împrejurul căruia s’a grupat o parte din tinerime. În adevăr, sensibilitatea sa delicată, acută şi pe alocurea bolnăvicioasă, cultura sa exclusiv germană şi prin urmare originală pentru noi, ambiţia sa de a întrece pe toţi cei dinaintea şi dimprejurul lui, i-au făurit un stil unic, aci simplu ca o poezie populară, aci îmbogăţit prin citiri întinse, un stil nou şi viguros, scânteietor şi întunecos, luminos şi vag ca o legendă nordică, plămădit în cele din urmă cu despreţ suveran şi cu o ură ce-l apropie de Juvenal. Pamfletar în satirile sale extravagante, el văzu în generaţia actuală numai greşelile şi viciile ei, fără să presimţă nimic din adevărata ei mărire, şi o prigoni cu o furie de canibal; însă poezia lui plină de simţiri tinere şi adânci, de imagini originale şi de viziuni puternice –, acei nuferi şi acele liane, pe care el le-a descoperit întâi; acel murmur ce se rostogolesc peste prund, în care el a găsit isvoare noi de inspiraţie; acele flori de cireş, de salcâm şi de tei, pe lângă care toţi treceau fără a le culege, – au dat poeziei sale un parfum, un farmec şi o frumuseţe, care îl pun deocamdată pe aceeaşi linie cu cei mai mari din poeţii noştri”.
La rândul său, să ne amintim, G.Călinescu scrie parcă replicându-i lui Anghel Demetriescu, în capitolul Masca lui Eminescu: „El avea ca atare un suflet etic, simţitor la toate ideile şi sentimentele, care, alcătuind tradiţia unei societăţi, sunt ca grinzile afumate ce susţin acoperişul unei case, nefiind lipsit totdeodată de viziunea unui viitor mai drept. Nu nutrea nici o aspiraţie pentru sine, ci numai pentru poporul din care făcea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un individ. Deoarece nu urmărea un interes propriu, ci unul social, n-avea însuşirea de a alerga repede pe treptele vieţii, spre a ieşi sus în fruntea scării, dar era cu atât mai îndârjit şi mai muşcător în lupta pentru idei. Răzvrătit, cu o lipsă de prefăcătorie ruinătoare pentru om, Eminescu a fost un patriot înflăcărat şi un denunţător al mizeriei muncitorului rural, industrial şi intelectual, îndrăzneţ în numele ideii, sfios şi blazat în numele său. Din această pricină, dacă avea umor, era totuşi un om lipsit de ironie… ”.
E regretabil că Anghel Demetriescu a scris relativ puţin, mai ales la insistenţa prietenilor. Mort prematur, la numai 57 de ani, el ne-a lăsat totuşi o serie de eseuri, portrete, „caractere”, studii monografice, unele neterminate, publicate în diverse reviste, ce ilustrează un remarcabil spirit critic şi un comparatist care se mişcă cu dezinvoltură în istoria, literatura şi gândirea europeană. Stilul său este de o impecabilă fluenţă, fiecare idee e argumentată riguros, enunţul se sprijină pe fapte, pe documente, pe observaţii profunde, pe analiză. Două dintre portretele antologice sunt cele ale lui Titu Maiorescu (o postfaţă la un volum consacrat acestuia) şi B.P. Hasdeu. Simptomatic, Anghel Demetriescu remarcă, înainte de toate, la mentorul Junimii „eleganţa frazei” şi „logica strictă”, apoi, fireşte, farmecul elocinţei şi însuşirile de debatteur ale lui Maiorescu. Anghel Demetriescu a avut oarecum aceeaşi soartă ca a lui E.Lovinescu. A fost doar profesor (şi director) de liceu, dar spre deosebire de marele critic, el s-a bucurat totuşi, în penultimul an al vieţii, de o recunoaştere de care Lovinescu nu a avut parte: a fost ales membru al Academiei Române.