Mai târziu, aceeaşi impresie de grandoare îmi vor lăsa unele statui – între care pădurea de preafrumoase himere ale văzduhului, apei, pământului, nopţii, vulturului – ale lui Dimitrie Paciurea şi ulterior ale lui Vasile Gorduz, care îmi aduc aminte că dimensiunea nu are întotdeauna printre rudele ei, obligatoriu, măreţia, care se poate isca şi din lucrurile de proporţii medii sau reduse, peste care se lasă boarea harului divin.
Născută în data de 10 decembrie 1830 şi – aproape oarbă – decedată pe 15 mai 1886 în aceeaşi casă din Amherst, Massachussets, Emily Dickinson intră în istoria literaturilor lumii în secolul al XX-lea. Alături de fratele său, William, şi sora sa, Lavinia, poeta creşte şi se formează într-o familie protestantă, marcată, firesc, de firea tatălui, Edward Dickinson, judecător, apoi senator al statului, părinte reţinut în istoria 
literaturii ca o personalitate din cale afară de aspră. Emily ia lecţii de latină, greacă veche, canto, pian, botanică; studiile la Seminarul pentru domnişoare Mary Lyon sunt întrerupte de boală. E un copil obişnuit, am spune, păstrând o brumă de reticenţă, fiindcă despre această domnişoară – călugăriţa din Amherst i s-a mai spus – a cărei poezie va fi descoperită peste câteva decenii după moartea ei, s-au păstrat extrem de puţine mărturii, unele dintre acestea făcând aluzii la două iubiri nefericite, altele referindu-se în doi peri la firea ei recalcitrantă şi la refuzul de a ieşi din reşedinţa familiei sale, apoi din camera în care scria, iar celelalte consemnând nedorinţa de a-şi face publice textele. În timpul vieţii sale au văzut lumina tiparului şase poeme. Peste patru ani scurşi de la plecarea Emilyei dincolo de râul Lethe apare primul volum de poezie, iar în 1924, graţie unei rude – Marthe Dickinson Bianchi – văd lumina tiparului trei cărţi importante, inclusiv un volum de scrisori, care o consacră definitiv pe singuratica poetă, exegeţii vorbind despre un abia descoperit Walt Whitman sau William Blake – e adevărat, se nuanţează mai de fiecare dată – în versiune feminină. Moştenirea lăsată de poeta de la Amherst cuprinde circa două mii de poeme.
Rândurile de mai sus sunt cunoscute publicului larg, iubitor de poezie. Ca şi alte câteva amănunte. Bunăoară, faptul că – în afară de sute, mii de poeme – printre manuscrisele Emilyei au fost găsite o sumedenie de scrisori şi ierbare, ce conţin câteva sute de specii de plante excelent păstrate. Majoritatea informaţiilor strecurate prin negura vie a timpului rămâne a fi extrem de sumară; nu puţine dintre acestea se limitează la aproximaţii, dibuiri şi, nu rareori, presupuneri crescute din textura poemelor acestei făpturi de excepţie, dăruite lumii, probabil, într-o clipă de ezitare. O făptură în al cărei suflet nobil sunt disputate forţa şi fragilitatea, luciditatea şi nebunia de a fi dincolo de limite, smerenia şi orgoliul, umilinţa şi mândria, viaţa şi moartea, iubirea şi ura, relaţia maestru-ucenic. Adică temele mari ale poeziei dintotdeauna. Poezie care îşi hrăneşte rădăcinile din versurile acestui poet, analizate, disecate, scrupulos studiate de milioane de admiratori, critici şi istorici literari, doctoranzi, studenţi la litere, elevi şi copii care abia silabisesc alfabetul limbii engleze, încercând să pătrundă nuanţele limbajului folosit de domnişoara din Amherst. Un limbaj dens, sincopat, tăiat ici-colo de majusculele folosite adesea de această prinţesă discretă a literelor, care de la treizeci de ani a optat pentru o existenţă retrasă, trăită ochi în ochi cu cerul, arborii, păsările, plantele şi buburuzele, duh în duh cu divinitatea şi anotimpurile.
Am mai scris despre acest poet în dorinţa de a pricepe de nepriceputul. L-am citit şi recitit cu dragoste, curiozitate, încântare, admirând unitatea existentă între poeme şi scrisori. Fiecare rând scris de mâna aceasta iubită de zei e poezie; poezie care îţi taie respiraţia. Scriind câteva sute de pagini despre opera acestui poet a cărui postumitate stârneşte admiraţie, dispute, controverse, vrajă, toate laolaltă amplificând şi dând vigoare legendei acestui singuratic inimitabil, Françoise Delphy îl aduce alături de Dumnezeu şi oferă publicului francez traducerea ediţiei complete a poemelor Emilyei Dickinson, apărute pentru prima dată în 1999 în SUA. Am încercat nu o dată să ghicesc dincolo de aparenţe şi documentare riguroasă ce o făcea pe Emily să aibă o atitudine de… era să zic pegas năbădăios şi recalcitrant, de pildă, în relaţia ei cu criticul Thomas Wentworth Higginson, cu care a purtat o laborioasă şi sugestivă corespondenţă, ce are calitatea de a ne deschide larg uşa spre laboratorul de creaţie al poetei. Emily Dickinson – spune istoria literară sau legenda – obişnuia să-i trimită poemele abia scrise acestui critic nelipsit de curiozitate şi, totodată, de perspicacitate, grăbit să ofere sfaturi de îndată ce corecta în proaspetele producţii literare… greşelile de gramatică. Mereu recunoscătoare şi respectuoasă faţă de acest domn impunător şi autoritar, interesat în gradul cel mai înalt de versurile ei, poeta nu prea obişnuia să ţină cont de sugestiile higginsoniene, preferând să fie atentă la ritmurile ei, căci în timpul escapadelor ei în forurile lăuntrice aflase ceva extrem de important despre sine însăşi şi despre lume. Încăpăţânare de neclintit? Vârtejul dumnezeiesc în care a fost prinsă era mai puternic decât ea, mai puternic decât sfaturile unei personalităţi. Cum să urneşti din loc o silabă dintr-un vers, dacă ea pare aşezată de când lumea acolo? Admirabilă e rezistenţa poetei. Nu mai puţin admirabilă e reacţia higginsoniană: „La urma urmelor, când gândurile cuiva îţi taie respiraţia, lecţiile de gramatică par o impertinenţă; cititorul va găsi aici poezie adevărată, cu rădăcina ei cu tot. În nici o altă poezie din câte cunosc, sugestia versului lui Blake nu poate fi regăsită atât de clar: nu pentru că Emily Dickinson l-ar fi imitat, ci pentru că între ei există o afinitate spirituală – aceleaşi străluciri ale originalităţii, aceeaşi înţelegere profundă a naturii şi a vieţii”. Acel la urma urmelor vădit excedat sugerează o realitate de neevitat.
Ca această dimineaţă sfântă a Naşterii Domnului, cu un soare primăvăratic şi un cer senin, fără nori, cu narcise care au uitat sau probabil nici nu vor să afle că e sfârşit de decembrie şi vibrează uşor sub greutatea bobocilor ce stau să se desfacă, lumea acestei poete e construită din elemente simple: cerul, clopotul, tăcerea, sămânţa, filosofia, roua, albina, floarea, suflarea, toba, suferinţa, iulie, zăpada, moartea, viaţa, nimeni, inima, lumea, lumina, noaptea, sălbaticele nopţi, adevărul, ancora, harta, vânturile zadarnice, veşnicia ca răspântie, fiinţa, frumuseţea, prăpădul, fereastra, ciulinii, marea, locul lui Dumnezeu, malul, pasărea, speranţa, grădina, verdeaţa, cărarea şi multe altele. Sunt elemente lesne de regăsit în glosarul imagistic al oricărui alt mare poet. Cum de reuşeşte Emily Dickinson să construiască un univers unic, lesne recognoscibil, din piesele abia enumerate, transformând unele dintre ele în noduli imagistici de o forţă de netăgăduit? Cum să explici şi să descrii miracolul şi mecanismele absconse, prin care o seamă de imagini se transformă, dând naştere poeziei, în a cărei matriţă se recunosc generaţii după generaţii de lectori? Ce suflu îşi găseşte oază, liman, pământ prielnic în mintea şi duhul unui om, dând naştere poeziei? Conform căror principii se face selecţia? Moirele ghicesc din secunda naşterii în cine vor fi aruncate zarurile? Ce anume îl face pe Emil Cioran – acest sceptic pătimaş, acest profesionist al contradicţiilor, îngenunchiat de un răsărit de soare – să exclame oarecum excedat: „Aş da toţi poeţii pentru Emily Dickinson”? Altundeva filosoful care invoca o definiţie dată poeziei de mexicani – vânt venit dinspre zei – consemna că este tulburat până la lacrimi de o lectură din poemele dickinsoniene: „Am recitit câteva poeme de Emily Dickinson. Mişcat până la lacrimi. Tot ce vine de la ea are darul de a mă răscoli”. Oare din ce motive ne tulbură unele poezii ale acestei singuratice? Unul dintre posibilele răspunsuri ne sunt sugerate de ea însăşi, la mijloc fiind „pecetea Regească/ A Disperării/ Din Văzduh trimeasă”.
Am studiat, contemplat, savurat, analizat chipul acestei poete nu o dată. Imaginile păstrate ne aduc în faţa ochilor o femeie nu atât frumoasă, cât expresivă; părul smead şi des, cu o cărare pe mijlocul capului, dezgoleşte o frunte neobişnuit de înaltă şi pune în valoare sprâncenele prelungi, expresive, pierdute spre tâmple, nasul puternic, buzele groase, senzuale, faţa prelungă, obrajii emaciaţi, ochii neobişnuit de mari şi o gravitate întipărită în fiecare trăsătură a feţei atât de luminoasă, încât îţi magnetizează privirile. Pe măsură ce studiezi mai aplicat fiecare trăsătură, imaginea de ansamblu îţi transmite puternica impresie că ai privilegiul de a sta faţă în faţă cu un suflet ales: o femeie de un belşug sufletesc extrem de rar, care o transformă într-un om de o frumuseţe ieşită din comun. Ai şansa de a urmări un om ales, cu ochi mari, „ochi entuziaşti, de copil trecut prin viaţă”, spune un prieten drag inimii mele, Gabriel Andreescu. În alte fotografii voi remarca felul în care trăsăturile se aspresc uşor, devenind mai pronunţate; ochii însă rămân identici cu cei descrişi adineaori, de parcă – crescută în intensitate şi lucidă maturitate – lumina interioară ar fi devenit mai puternică, mai nuanţată, mai profundă. Din păcate, nici ochii dickinsonieni nu-mi răspund la tornada de întrebări. Ce ne face să vibrăm citind poezie şi apoi să revenim, iarăşi şi iarăşi, la opera unui mare poet? Prin ce alchimie savantă versurile unui poet se răcesc în timp – ca magma vulcanelor – şi împrumută ceva din măreţia tăcută şi glacială a marmorei, făcându-le de neclintit, ca marea, ca munţii, ca cerul şi pământul? Ce materie inefabilă e aşezată într-un poem? Din ce este făcută acea materie? Sufletul unui poem să-şi tragă vigoarea din sufletul lumii? Inima unui poem să fie oare înrudită cu inima lumii, să crească din acelaşi trunchi, să-şi tragă sevele din acelaşi izvor secret? Sistolele şi diastolele celor două inimi gemene se succed cu aceeaşi ritmicitate? Am scris pe vremuri că poezia este respiraţie a îngerilor. Poezia e limba universală folosită de mesagerii lumii nevăzute pentru a o apropia cât de cât de imperiul lucrurilor care se văd; dacă acestea, totuşi, nu pot fi văzute, unii dintre noi le percep prezenţa imposibil de demonstrat prin recursul la logică sau la armele altor ştiinţe. Prin poezie ne vorbeşte inexprimabilul. Prin poezie respiră inefabilul. Boare divină, poezia sugerează taina, misterul, forţa care ţin larg desfăcute aripile condorilor. Poezia e tăcerea lăsată peste culmi.
Scriu toate aceste lucruri şi-mi aduc aminte de reproşul unui prieten apropiat, cu care m-am trezit în toiul unei discuţii.
– Eu îţi cer definiţii, iar tu te refugiezi în metafore. Şi asta tot timpul!
Ţin minte că l-am privit uluită, pentru că abia atunci mi-am dat seama că modul meu de a mă apropia de lume, mai exact, modul meu de a edifica propria lume şi de a o proiecta în afară îşi are originea în metafore. Ce este o metaforă dacă nu o comparaţie căreia îi lipseşte un termen, termenul absent fiind substituit printr-o imagine sugestivă?
Mă apropii de lumea dickinsoniană aşa cum în epoca de piatră a existenţei mele mă apropiam de cuiburile de lăstuni de sub streaşina casei bunicii mele materne. Era o sumedenie de cuiburi. Cineva din vecini i-a sugerat bunicii mele, Axenia Karaman, să le distrugă, fiindcă se spune că nu poartă noroc. Surâsul acestei mari femei, care m-a crescut şi m-a format, iubindu-mă enorm, a căzut aidoma unei securi peste sugestia acelui binevoitor. Îngerul păzitor al prunciei şi adolescenţei mele nu s-a atins, fireşte, de cuiburile de lăstuni. Din contră, a continuat să trateze aceste păsări sfinte, cu un penaj spectaculos, ce îmbină albul catifelat şi griul cu negrul albăstrui, ca pe nişte soli ai primăverii, ai prieteniei şi ai seninătăţii. Aveam interdicţia de a le atinge. Deşi le-am urmărit, studiat, cântărit cu ochiul, an de an, până să intru, în 1984, la facultate, niciodată n-am ştiut dacă sunt aceleaşi familii de lăstuni. Erau aceleaşi, după cum am aflat mai târziu, lăstunii având calitatea de a fi fideli. Eram fascinată de cuiburile lor, construite din bobiţe de noroi. Mi se păreau intacte, perfecte, inaccesibile, căci erau cvasiînchise. Toată copilăria şi o bună parte a adolescenţei am fost fermecată de cântecul lăstunilor, de lecţiile de zbor date puilor de părinţii-lăstuni, de această pasăre migratoare, al cărui alb curat şi coada-foarfecă, ne atrăgeau privirile. Contrastul dintre trupul ei mic, pufos pe ici-colo, şi anvergura aripilor era impresionant. Când stătea locului pe creanga vreunui salcâm – proprietatea bunicilor era împrejmuită de salcâmi uriaşi – din neatenţie puteai s-o confunzi cu o vrabie rătăcită; era suficient însă să-şi ia zborul, să-i admiri anvergura aripilor, care, brusc, o transforma într-o zeitate minusculă, de trei ori mai mare, şi aveai vie în faţa ochilor proiecţia monumentalităţii. Mai târziu, aceeaşi impresie de grandoare îmi vor lăsa unele statui – între care pădurea de preafrumoase himere ale văzduhului, apei, pământului, nopţii, vulturului – ale lui Dimitrie Paciurea şi ulterior ale lui Vasile Gorduz, care îmi aduc aminte că dimensiunea nu are întotdeauna printre rudele ei, obligatoriu, măreţia, care se poate isca şi din lucrurile de proporţii medii sau reduse, peste care se lasă boarea harului divin.
În mintea mea de-atunci – ca şi în mintea mea de-acum – cuiburile de lăstuni erau şi sunt, în continuare, o proiecţie vie a desăvârşirii. Privite de la distanţă, cuiburile erau fără reproş. Arătau ca un fel de halucinante marsupii, lipite de grinzile din lemn de stejar. Erau de un cenuşiu dens, inegal, fără fisură. Mi-am ucis tentaţia de a urca pe o scară şi de a vedea cum sunt făcute; n-aş fi ajuns până la ele chiar dacă m-aş fi căţărat pe o scară fermecată:
înălţimea la care se aflau mi se părea ameţitoare. Odată însă, după o furtună, dimineaţa devreme, pe trotuarul din faţa casei am găsit un asemenea cuib. Scriind aceste rânduri, îmi amintesc intensitatea cu care mă apropiasem de acea minune care era atât de aproape de mine. O furtună oarecare, e adevărat, neaşteptat de puternică, mi-a adus la picioare misteriosul cuib; de-atunci, apropo, am îndrăgit furtunile, cu fulgere şi tunete apocaliptice, despre care bunica spunea că sunt aduse de Sfântul Ilie, care traversează cerul într-o cvadrigă de foc, tunetele fiind zgomotul produs de loviturile de bici. Ştiu că toţi caii Sfântului Ilie scuipă foc, ca balaurii din basme.
Descoperirea făcută depăşea orice imaginaţie; cuibul desprins de grinda-matcă era intact la picioarele mele. Nu s-a desprins de textura acestuia nici o crenguţă, nici un fir de iarbă uscată, nici un rest din materiile – noroi, pene, plante uscate şi ce o mai fi fost la mijloc – din care era construită casa-miracol, ce semăna cu un fel de scoică atipică. Totul era sudat; totul era topit într-o materie compactă, unitară, încât abia distingeam părţile componente enumerate adineaori cu o oareşce îndoială, pentru că nu sunt sigură că acel culcuş în miniatură – extrem de solid, aparent de nedizlocat – fusese construit din ele. Eram uimită cum de s-a desprins un asemenea templu în miniatură de grinda casei. Mâna cui a intervenit într-o lume care nu era a ei? Întrebările curgeau în cascade de neoprit cu atât mai mult cu cât celelalte cuiburi, intacte, îşi aşteptau gazdele. Mai târziu, la poalele uriaşei stânci unde se afla Mânăstirea de la Japca, voi admira cuiburile lăstunilor de stâncă, diferite de cele de sub streaşina casei bunicii mele.
Poemele Emilyei sunt aidoma cuiburilor de lăstuni din copilăria mea. Spre deosebire de acestea, ajustate, primăvară de primăvară, de părinţii-lăstuni, magma poemelor – solidă precum cristalele – e lucrată tacit de timp. Aşa cum timpul, asistat de apă, e cel care lucrează discret stalactitele şi stalagmitele din peşterile savante, ascunse în apropierea inimii munţilor. După cum în natură există o tablă a legilor sfinte, un soi de procotol imanent, respectat de toate elementele, în poezia marilor poeţi se perpetuează un „protocol formal al rostirii”. Poezia Emilyei Dickinson, în această ordine de idei, nu reprezintă o excepţie. În timp ce versurile unor autori minori se deosebesc flagrant, cât de mult, Doamne, seamănă poezia celor mari, opera înaintaşilor, care abordează – de milenii – aceleaşi şi aceleaşi teme majore, modificând, din când în când, milimetric unghiul din care descriu ceea ce văd, ceea ce li se întâmplă în intimitatea fiinţei, care de la o limită încolo atinge şi apoi se revarsă în fluviul intimităţii lumii. Dansul pe limită, lunecarea de pe o limită pe alta, contemplarea fundului abisului de pe buza prăpastiei, arlechinismul – cum îmi scrie acelaşi prieten – suferinţa, căderea, bucuria ca oază în care îţi tragi temporar sufletul, grăbit extrem de încet să muşte din nou, iarăşi şi iarăşi, din atotputernica durere, oglindindu-se în apele ei, ca preafrumosul Narcis, şi învăţând din vârtejurile ei atotştiutoare – toate îşi găsesc locul, vers de vers, silabă de silabă, icnet de icnet, bocet de bocet, surâs lângă surâs, leat lângă leat, veac lângă veac, toate, aşadar, îşi au locul lor predestinat în „protocolul formal al rostirii” poetului, da, în aburul, în boarea duhului lumii, care în clipe de graţie împrumută termenul de poezie şi alcătuieşte „destinul exemplar al poetului care se dedică fără nicio risipă, care arde de tot pentru menirea lui. Dacă nu asemenea spirite dostoievskiene, cine să merite harul?” se întreba prietenul meu, Maria-Ana Tupan. Recitindu-i scrisoarea electronică, mă întreb dacă lumea sublimă a poeţilor mari, cu aura ei patetică, surâzândă – cum e aura din icoanele sfinţilor părinţi, cum e aura pâlpâind deasupra comorilor – mai poate salva prin frumuseţea ei lumea de azi, salvându-ne pe noi toţi şi dându-ne o şansă de a ne mântui prin creaţie, prin poezie. Poezia care rămâne a fi respiraţie a îngerilor, simţită, auzită, văzută ca tăcerea lăsată peste vârfuri, ca boarea ce-adie peste culmi într-un poem care ne bântuie aşa cum ne bântuie liniştea goetheană a marilor începuturi:
„Peste toate vârfurile e tăcere.
Peste toate culmile simţi tu abia o boare.
Păsările tac în pădure.
Aşteaptă, în curând
te vei odihni şi tu.”
