Cartea a fost prezentă la standul Editurii Eikon, în 10 martie, iar Bătrânu se află cuprins în toate laturile ştiinţei lui de carte: ca etnolog, folclorist, estetician, filosof al culturii, istoric şi critic literar; nu în ultimul rând, ca polemist
„Eu voi da sama de ale mele câte scriu.”
Miron Costin
La Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, am lansat, în 13 februarie 2016, albumul intitulat, după o idee a lui Vasile Gogea, Petru Ursache, Omul Bun al Culturii Româneşti. Iniţial, mă gândeam la altă formulă: Petru Ursache, un român. Atât. Celor prezenţi în sală le-am promis că ne vom revedea pe 15 mai, când Petru va împlini „85 de nemuriri”, pentru o întâlnire cu Iordan Datcu şi cu monografia lui numită şi mai simplu: Petru Ursache. Patriarhul etnologiei româneşti s-a grăbit s-o încheie înainte de 15 mai: cartea a 
fost prezentă la standul Editurii Eikon, în 10 martie, iar Bătrânu se află cuprins în toate laturile ştiinţei lui de carte: ca etnolog, folclorist, estetician, filosof al culturii, istoric şi critic literar; nu în ultimul rând, ca polemist.
Făcutelor mele pentru Petru Ursache (cele 7 volume ale Seriei ETNO şi ediţia a doua a Omului din Calidor, cu un Cuvânt de însoţire semnat de mine), li se adaugă monografia unei autorităţi în etnologie, dacă mă gândesc numai la Dicţionarul folcloriştilor, în două volume şi la Dicţionarul etnologilor români, în trei; la repere şi contribuţii în etnologia românească, la alte şi alte prefeţe şi postfeţe, la studiile despre Petru Caraman, O. Densusianu, Al. I. Amzulescu, Adrian Fochi, dar şi despre Ioan Şerb, ori despre etnologi basarabeni, nord-bucovineni, de la Nistru şi Trans, pân’ la Tisa.
Petru îi datorează lui Iordan Datcu debutul la Minerva, în 1972, în seria „Universitas”, cu o monografie – teză de doctorat despre revista lui Artur Gorovei, „Şezătoarea”; Petru îi datorează recenzarea atentă a cărţilor lui; Petru îi datorează fişele din Dicţionarele citate anterior…
Cei doi prieteni prin cărţi, ca să folosesc sintagma lui Ion Lazu, consună în mai toate ideile lor; mi-i imaginez, verile, la Sinaia, unde Petru pleca să scrie mereu altă carte, dar cobora din „ursăria” lui de pe râul Zgârbura să-l întâlnească pe altruistul său prieten, Iordan.
Presupun că vorbeau multe contra cultivării scârbei de identitate, a spargerii tablei de valori perene, începând cu valorile literaturii orale. Petru Ursache avea darul rar al premoniţiei, gândea anticipativ (şi aici uzez de un vers dintr-un poem dedicat lui de prietenul Dan Mihăescu: „Bătrânu a ştiut”). A anticipat calea neocolonizării impusă de noul canon: fără istorie, fără limbă română, fără limbă latină; a văzut remanenţe ale proletcultismului în cenzura corect politică a rollerilor II. „Gunoaiele astea nu sunt biodegradabile”, obişnuia să repete.
I-a povestit multe Bătrânu lui Iordan Datcu, aşa cum reiese din Schiţa bio-spirituală care deschide volumul. Nu i-a scăpat nimic monografului. Nimic nu lipseşte din momentele esenţiale ale vieţii „ţărănuşului” adus, din Hărpăşeşti, la Liceul Naţional din Iaşi de preotul şi de învăţătorul satului. Copilului de ţăran presupus bun la carte, i se dădea atunci „peticul de cer”, despre care vorbea Gusti; noi desfiinţăm şcoli, facem inaccesibilă învăţătura copiilor din sărăcime. Nu lipseşte nici episodul jerseului verde, „interpretat politic.” Elevul a fost chemat la direcţie şi i s-a ordonat să nu-l mai poarte. „N-am altul”, le-a răspuns copilul. Lui Iordan Datcu, Petru i-a narat episodul când liceeni din clasele mai mari au început să cânte Doina lui Eminescu. N-au mai terminat anul şcolar. Colegul lui de bancă, ridicat din şcoală, a dispărut. Îmi vorbea deseori despre el. Şi cât l-a căutat!
Cu prietenul Iordan a vorbit şi despre şirul de umilinţe sociale provocate „de cei trei A”. În intimitatea noastră relaxată de acasă, încerca să mă ocrotească, nu insista pe aşa ceva. După ce profesorul Constantin Ciopraga, ca şef al Catedrei de literatură română, i-a prezentat dosarul de promovare de la lector la conferenţiar, iar membrii consiliului au votat unanim, s-a ridicat decanul şi a stopat promovarea pe motiv că Petru Ursache ar fi fost „sub anchetă”. Ce anchetă? Minciună crasă, dar dosarul a fost respins. Au mai venit şi cele peste 10 concursuri pentru lectorate în străinătate, aprobate de catedră, dar respinse de Rectorat şi de Securitate. Nesupunerea a plătit-o cu închisoarea în „Celularul mare, Republica Socialistă România”, întins până-n graniţele ţării. „Cei trei A” motivau că ar fi fost instabilă căsnicia noastră. Altă minciună crasă: a durat 50 de ani şi durează încă. Petru m-a protejat şi pe patul clinicii cardio: bunul şi blândul păstor mioritic l-a învăţat să nu fie tulburat de misterul morţii şi n-a fost; n-a dus povara urâtă a fricii de moarte şi m-a şcolit şi pe mine să nu-mi fie frică.
În monografia apărută la Eikon, Bucureşti, 2016, Iordan Datcu a pus accent pe vocaţia pluridisciplinară a lui Petru Ursache. Bătrânu a ştiut să transforme piedicile puse în cariera didactică în reuşite. O repet: profesorul meu de cunoştinţe şi de conştiinţă mi-a predat un curs a cărui temă principală a fost asta: cum poţi schimba înfrângerea în biruinţă. Când aproape m-a omorât eliminarea din presă, mi-a spus: „Te-a trimis Dumnezeu în altă parte. Du-te, Magda!”
A fost silit de „cei trei A” să treacă de la un domeniu la altul, atât de diferite, ca folcloristica şi estetica, teoria literaturii şi cultura populară. Mânat de la o disciplină la alta care, aparent, nu erau în legătură. El le-a legat: teritoriul etnologic de teritoriul estetic. Au ieşit Prolegomene la o estetică a folclorului şi Etnoestetica (era poreclit de studenţii teologi profesorul de frumos), apoi a făcut conexiunea între istoria religiilor, estetică şi etnologie. A intrat astfel, ca să-l citez pe Ioan Constantinescu, pe „calea regală a interdisciplinarităţii şi a dialogului”, având darul paralelismelor.
Petru nu şi-a redactat cărţile la comandă politică, a evitat cu încăpăţânare temele impuse. A făcut-o numai când comanda socială se suprapunea principiilor lui. Altfel, nu. A servit cultura română fără a se gândi la răsplată, la medalii, la onoruri. „Onoare sau onorariu, ce alegi, Magda?” Nu s-a autocenzurat, a scris ce-a avut de scris; la fel Iordan Datcu. N-a editat cu capul plecat în faţa cenzurii şi, pe cale de consecinţă, n-a fost exclus de la comasări, de la tăieri din planuri editoriale, de la schilodirea textelor… Cenzorii vegheau. Le sărea inima (să nu-şi piardă fotoliile) la orice li se părea fitil, scamă ideologică, provocare, notă apolitică. Şi lui Iordan Datcu i s-au transmis sarcini cu duiumul de la Centrala editorială, de la Centrala Cărţii, de la temutul Consiliu al Culturii şi Educaţiei Socialiste, dar editorii de calitate (şi au fost) au folosit orice perioadă de „dezgheţ”, orice semn de „reconsiderare” a unei personalităţi controversate ca Eliade, Cioran, Noica, Blaga, G. T. Kirileanu, Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, D. Gusti, Ernest Bernea….
Iordan Datcu a scris despre „editori de seamă” (v. Sub semnul Minervei, ed. Universal Dalsi, 2000), el însuşi editor de seamă la EPL şi la Minerva. La EPL a fost angajat în ‘63, de Mihai Şora, apoi în ‘69, la Minerva, unde a rămas până la pensionarea forţată din ‘94. Şi aici destinul celor doi prieteni se aseamănă: pe Datcu l-a scos Ornea, mai vârstnic decât el; Petru Ursache a fost eliminat de Iulian Popescu, un Dumnezeu al Facultăţii de Litere, chiar în timpul examenului de admitere la doctorat. „Arderea bătrânilor” s-a făcut pe sărite şi la Bucureşti, şi la Iaşi.
Ca editor (recunoscut de întâiul editor român Al. Rosetti), Datcu a debutat la EPL cu o antologie de cântece bătrâneşti, în uluitorul tiraj de 80.000 de exemplare. Şi trebuie subliniat că, în perioada Şora, EPL s-a opus dez-naţionalizării staliniste. Folclorul tot, de la Poezii populare de Alecsandri la Povestea vorbei de Anton Pann, fusese trecut în acel Index librorum prohibitorum. Predilect, folclorul basarabean, ca să nu mai pomenesc de colinde, de descântece (considerate mistice); mitologia românilor ori vieţile sfinţilor nici nu intrau în discuţie. Însuşi Sadoveanu şi-a scos singur poveştile despre sfinţi din seria Opere.
Fără editura Minerva, unde Iordan Datcu a avut rol important lucrând sub semnul ei 25 de ani, ar fi fost greu de contestat opinia lui D. Drăghicescu şi anume că parte mare din baladele şi legendele româneşti nu-s româneşti. O infirmă marile colecţii tipărite de Minerva. Şi dacă îi numeşti pe Caraman, Caracostea, Papadima, trebuie să menţionezi neapărat numele Iordan Datcu, editor responsabil şi impecabil. Datorită strădaniei sale, se pot reedita fără vreo revizuire şi Şerban Cioculescu, şi Ovidiu Bârlea, şi atâţia alţii.
Documentarea lui Iordan Datcu, privindu-i pe O. Densusianu, Al. I. Amzulescu, Adrian Fochi ori I. C. Chiţimia e fără cusur. Fără cusur e şi monografia Petru Ursache, pornind de la documentare serioasă. Şi cum altfel se poate urmări originalitatea unui scriitor?
Aşa cum mie nu mi-e uşor să scriu despre Iordan Datcu, nici lui nu i-a fost uşor să-l cuprindă pe Petru Ursache: „Doamne, îmi spunea la telefon, câtă publicistică are!” Dar, odată descoperit principiul bazic, formulat de Petru Ursache astfel: „să fii om responsabil pentru ai tăi şi în lume”, dar şi cei patru piloni fundamentali: Mioriţa, Doina lui Eminescu, Mircea Eliade şi Paul Goma, au fost găsite cheile hermeneutice.
Pilonii toţi sunt analizaţi cu acribie filologică de Iordan Datcu. Şi trebuie să adaug: complice, crezând că nu ridici, nu construieşti în dispreţul a ce ai moştenit. Atfel, totul se surpă, cum se surpă zidul din baladă. Iar „temelia temeiului” e tradiţia.
De ce consideră Iordan Datcu Antropologia, o ştiinţă neocolonială (în acord cu Adrian Dinu Rachieru şi Th. Codreanu) cea mai polemică dintre cărţile lui? Pentru că „Bătrânu a ştiut” şi a reacţionat ferm la neocolonizarea prin inducerea ideilor corect politice. A avertizat răspicat că e vorba de alt tip de cenzură. Cenzura „corecţilor” care se lasă corectaţi, a aşa-zişilor formatori de opinie, ieri marxizanţi, azi europenizanţi. Bătrânu şi-a simţit libertatea de opinie ameninţată şi de foştii politruci ceauşişti, şi de cei transplantaţi de peste Ocean.
După vizita lui Ceauşescu la Mao, glumeam a râsu-plânsu: o să purtăm salopete cu toţii, o să mâncăm orez în cantine, o să scriem cărţi colective… Dar Dumnezeii popeşti nu glumeau: erau puşi pe reduceri de tiraje, pe autofinanţarea „unităţilor de cultură”. La Teatrul Naţional din Iaşi se confecţionau sicrie. Pentru ca, după ‘89, uns director la Minerva, Z. Ornea să desfiinţeze Redacţia de istoriografie literară şi folcloristică; a salvat, însă, de la demolare statuia lui Gherea. O explicaţie ar fi: marxistul Dobrogeanu-Gherea susţinea că ţărănimea nu poate fi clasă revoluţionară. Aşa şi este. S-a văzut limpede la noi: rezistenţa din munţi a ţăranilor la colectivizarea forţată de Securitate cu arma-n mână. Mai mult încă, „ignoranţii” şi „primitivii” de ţărani respectau datina, biserica şi costumul naţional, deşi venise vremea şepcii. Sau, cum decupează Petru Ursache din etnosof: „Acu’ e vremea când urlă lupii”, „când se ia omului şi cenuşa din vatră” („aici, şi-ul lui Noica spune tot”). Da, lectura lui Iordan Datcu e una complice. Şi asta pentru că a luptat (alt cuvânt mai „uşor” nu am) pe aceeaşi baricadă cu Petru Ursache, pentru conservarea culturii populare, a principiilor ţăranului clasic, din păcate trimis la muzeu cu tot cu traistă şi cu fluier.
Mi-i imaginez discutând despre arhitectura rurală cu termopane şi turnuleţe, despre second-hand ca solvent pentru costumul naţional. Sub manea, „toate cântecele pier”. Ici-colo, s-au bucurat să observe cei doi prieteni, se mai păstrează modul de viaţă patriahal, mai rezistă valorile adevăratului ţăran. Se mai conservă tradiţia ţărănească? Da, dar pentru asta trebuie strategii speciale, nu o modernizare ridicolă a satului, cu parc lângă pădurea defrişată şi cu teren de fotbal pentru vârstnici. Şi ce facem? Îl aşteptăm pe descălecătorul Charles în Transilvania să desfacă producţia sătească? Şi unde s-o desfacă?
„Bătrânu a ştiut.” Pe urmele lui Constantin Stere, i-a văzut pe ţărani (într-o societate unde ruralul e majoritar) ca o clasă de mijloc, puternică, ancorată pe pământul ei, ajutată de stat pentru a dezvolta o industrie mică, a meşteşugului, a meseriilor.
„Magda, îmi spunea Petru, Uniunii Europene îi place satul global nu satul românesc. Vor urma acţiuni demolante.” Numai că Petru a crezut în tăria României profunde, până la capăt. Argumentul i l-a oferit tot etnosoful: „Vremea vremuieşte şi timpul trage nădejde.”
Fapt straniu, poate, pentru unii, însă pentru mine de înţeles, dat fiind o anume disciplinare a gândirii lor pe o anume direcţie: ultima carte despre care Petru scria în clinică, aşteptând intervenţia blestemată, a fost eseul Mourir à l’ombre des Carpathes de Ioanna Andreesco şi Mihaela Bacou, apărut la Payot, en Poche, 2011, şi recomandat lui de Iordan Datcu. Prietenul a apucat să încheie prezentarea; Petru, nu. Titlul este cutremurator: Moarte „peste tot”.
„Bătrânu a ştiut”?
