Nu, cu siguraţă nu, în faţa unei asemenea viziuni şi mai ales într-un asemenea moment de maximă sinceritate – şi aici, acest substantiv abstract îşi găseşte în fine locul! – orice afară de simpla şi susţinuta, curajoasa contemplare, este nelalocul ei, o simplă şi ruşinoasă pierzanie
…Da, era vremea războiului! L-am simţit mai bine în Kudritz, satul german, unde i-am observat pe unii tineri, adolescenţi sau nu, în haine militare, la unii, impresionantul pentru mine şi imaginaţia mea fluturândă, pe epoleţi, acel cap de mort al armei SS. În Vărădia nu era război, dar dacă aş fi fost mai atent la cele ce vorbeau adulţii din preajmă, probabil că l-aş fi simţit şi acolo. Era mereu vară în acele sate ale vacanţei, ale fugii, ale despărţirii de Tatăl, uneori chiar luni la rând, un bărbat tânăr, autoritar şi dominant chiar când zâmbea, care vorbea româneşte şi adesea eu trebuia să-mi traduc iute şi corect în cap în limba germană pe care o vorbeam şi o citeam împreună cu cele două bunici. La Vărădie am început cu adevărat să citesc, în ambele limbi, acolo, în acei ani a apărut şi a pus stăpânire pe mine demonul lecturii. De pe la şase, şapte ani cursivitatea mea în lectură era deja rapidă, ca şi azi, aproape, şi în orice casă intram, fugeam de adulţii cam zgomotoşi şi excesiv de sarcastici şi căutam, prin dulapuri sau colţuri ascunse, cărţi. Mă aşezam atunci pe jos, undeva, ascuns de o mobilă şi mă afundam în litere ca într-o apă.
La Vărădia căutam avid cărţi şi în casele tinerilor ţărani cu care eram prieten, cu Tomiţă sau cu Valer Iorga şi care uneori mă luau la câmp, la porumb sau la plug, la vie. Găseam în casele lor volume dispărate, hărtănite, în formatul acela cunoscut de in folio, serii de aventuri sau din colecţia Amante celebre, Editura Ig. Hertz, Jockey club, aventurile submarinului Dox, romane chiar, adesea fără început sau cu capitole întregi lipsă, dar mereu primitoare, fierbinţi şi aproape asfixiante pentru spiritul meu care… nu, nu voia 
să fugă, ci era avid de ceea ce mai târziu am numit exotic. O altă lume, alte proporţii şi alte, ciudate relaţii între adulţi – azi le-aş numi crispate, factice şi lipsite de ceea ce numim idei, dar atunci eroii mei de hârtie erau primii semi-marţieni care poposiseră pe tera! – de jungla enorm de verde şi stufoasă şi eu aveam voie şi trebuia să-mi imaginez totul, frunzele lungi, lanceolate, arborii înalţi, ameţitori, ţipetele atâtor animale şi fantasticele surprize, uneori mortale ce se întâmplau acolo, la tropice, întinderea unui ocean care, evident, făcea necontenit valuri de hârtie poroasă, de proastă calitate, moravuri şi siluete iuţi, cafenii, ca şi o enormă capacitate a tuturor de a lua în stăpânire şi de a modela, adesea, lumea. În lumea acestor cărţulii se aflau şi se perindau o sumedenie de fapte şi de eroi, peisaje ample şi fantastic, dureros de diverse şi de colorate pe care în bună parte eu trebuia să le inventez şi să le desăvârşesc singur, ghemuit peste file, lipseau însă şi multe lucruri care au năpădit asupra mea abia peste câţiva ani când am intrat, şovăitor şi extrem, dizgraţios de stângaci în aşa-zisa lume reală: lipsea moartea, acea moarte cu faţa ei glacială, de ghiaţă şi hâdă, lipseau amintirile eroilor, adică trecutul lor, sau el defila doar în câteva fraze care azi mi-ar apărea anoste, detracate, cum sunt azi atâtea pagini sofisticate ale unor autori pedanţi şi sofisticaţi la extrem; existau însă acele relaţii sportive, fără poză, o psihologie a eroilor mereu ancorată în prezent, iar acel prezent al lor era veşnic transparent, tonic şi decisiv, chiar şi mârşăviile unora dintre eroi îmi păreau amuzante, deoarece provocau la dispute eroice şi aveau o coloratură clar infantilă. Abia mai târziu, în cărţile „adevărate”, mi-am dat cu adevărat cont de formidabila şi infinita capacitate a ticăloşilor, sadicilor, intriganţilor de geniu şi a nebunilor sociali de a inventa răul. De infernul posibil de care ne împiedicăm la tot pasul, care curge în pâlnia primitoare şi naivă a existenţei noastre zilnice, dar uneori se strecoară şi în istorie şi în judecăţile logice, şi apodictice ale unor stăpâni ai lumii!
E adevărat că tot în satul Vărădia am dat peste o adevărată bibiotecă a notarului Paul Nica, prieten cu bunicii mei. Romane, romane adevărate, cărţi de aventuri şi de călătorii, de memorii sau cugetări, atlase şi albume de artă, pe scurt inventarul succint şi cumva paradigmatic a ceea ce urma să mă aştepte mai târziu, mai ştii, poate chiar vocaţia mea! O promisiune de univers, o ispită amplă ce sclipea ca un demon amabil din mii de solzi sclipitori, mai mult chiar: o nălucire, o fantasmă a unei alte realităţi, una pe care, azi, încă, o consider singură reală. Alături de celelalte două: visul şi arta! Reală deoarece conţine, pentru a vorbi pe scurt, două elemente esenţiale, incondiţionale: unitate şi semnificaţie. Viaţa, ceea ce numim astfel, spuneam, este o înlănţuire sau juxtapozare, alăturare nu rareori întâmplătoare, atroce, aleatorie a unor fapte, evenimente pe care noi şi cei din jurul nostru le manipulăm după bunul plac, experienţă şi capacitate intelectuală. Fapte şi întâmmplări care la rândul lor se schimbă ciudat, oarecum hazardat aşa cum cad sticluţele colorate într-un tub de caleidoscop şi depind în aşa-zisa lor semnificaţie de prezentul când s-au comis sau au fost remarcate, când de timp, de ceea ce numim amintire, deci, de o altă aşezare şi interpretare nu rareori siluită a lor, sau de ceea ce numim istorie, marea istorie cu farsa ei cu tot; când de interesele afunde sau nu, aceleaşi sau altele, cu totul altele, ale celui ce le-a trăit şi de care el însuşi nu e totdeauna foarte lucid. Sau de firea, de temperamentul său; nu rareori de poziţia sa socială, de contul său în bancă, de buna sau de reaua sa digestie, de cei pe care îi are în subordine sau de şefii de care trebuie să asculte.
În viaţă, în viaţă şi din viaţa adevărată la sfârşit nu rămâne decât scheletul, şi acesta imcomplet, disparat aşa cum sunt găsite rămăşiţele osoase ale unui individ dispărut cu ani în urmă şi căruia trebuie să i se ia mulajul dentar pentru a-l putea cât de cât identifica. Scheletul, adică faptele mari, grosolane, cele pe care le împărţim cu milioane şi în talazul enorm al cărora ne pierdem definitiv acele umbre şi aproape invizibile fire de praf, pete şi iuţi sclipiri de lumină ideatică care, se zice, au fost personalitatea noastră, unică şi misterioasă. Soarta, destinul nostru arogant se topeşte şi dispare cu o iuţeală cosmică.
Dar… despre a cui copilărie înşir eu aici? A mea s-ar zice, dar, la urma urmei, aş avea eu acest drept? Ce legături intime, organice mai pot eu pretinde a avea cu acel copil, brun, slab, zăpăcit până la dezgust de fenomenele absurde şi adesea brutale care îl înconjurau fără încetare, dar şi de vuietul confuz şi uneori strident, de pulsiunile care urcau şi coborau fără încetare în cutia îngustă a trupului său şi adesea se loveau de coastele sale – fizice sau fantomatice – de închisorile în care trăia, ispitele false, de eşecurile sale continui, de marile dezamăgiri ce durau o noapte, ca şi de unele revelaţii ce s-au dovedit apoi, reale, mai mult decât interesante, însă, e drept, mult timp după ce acel copil şi aşa-zisele sale drepturi de a fi sau de a muri, de a dispărea, el a murit într-adevăr, s-a pierdut, s-a făcut cumva nevăzut; ca un fel de fum, de fuior al unui foc nezărit de nimeni, care arde undeva într-o pădurice, poate luminiş, şi căreia îi spunem, cu o aroganţă ce nu ne miră, pur şi simplu, viaţă.
Ce interesant, mie, celui de azi sau celui ce am fost cu un deceniu sau două în urmă, mie, nouă nu ne este dor de acea… fantoşă oarecum familiară; cine are îndrăzneala să afirme că stafiile ne vin doar din lumea celor care nu mai sunt? Şi-apoi, da, dacă e adevărat, lumea aceasta este cu mult mai bogată, mai intempestivă, mai vicleană şi mai prezentă – în sensul autorităţii! – decât vrem noi s-o credem. În orice caz nu este cu siguranţă limitată doar de zidul de var al unui cimitir!
Şi-acum sunt obligat să fac o confesiune. Puţini, foarte puţini oameni, lucruri sau autorităţi produc asupra mea aerul şi impresia aproape paralizantă de zăpăceală, de un fel de spaimă admirativă, de un respect învecinat cu adoraţia de tip religios, ca şi stafia aşa-zisei propriei mele copilării. De pură şi continuă zăpăceală, de parcă m-aş afla în faţa unei autorităţi care nu vrea să-şi devoaleze nu numai secretul, dar nici fiinţa sau vrerea, porunca! A, ar fi foarte simplu, comod şi cumva laş să spun că acela, copilul care părea că seamănă aceluia ce nu puţini mă încredinţează că aş fi fost eu, era un altul! (Acel le moi c’est un autre al unui cunoscut francez.) Dar dacă acea fiinţă, care se pare că a existat, a avut totuşi anumite legături, afinităţi, poate mai ştii, chiar anumite complicităţi cu cel care se pare că sunt eu, azi, dacă el, acea măruntă şi firavă gânganie umană, turtită şi dată la o parte cu neglijenţă de marile trupuri şi evenimente ale acelui timp, până la limita nefiinţei, dacă apariţia aceea ştia totul?! Dacă, nu cumva, în loc să ne închinăm şi să dăm absolută crezare adultului sau acelui înţelept care calcă demn şi respectat pe ultimele dale de marmoră ale existenţei, ar trebui să… ne închinăm lui? Iar dacă avem acest curaj să o facem, da, însă cu o infinită discreţie, zeii, cu osebire cei neîntronaţi, alţii, cu siguranţă, decât cei vopsiţi şi înghiontiţi, sufocaţi de respiraţiile a milioane de adoratori distraţi şi nevrednici, da, aceştia, în candoarea lor infinită se vor speria şi se vor schimba iute în altceva, aşa cum tresare şi dispare un gând mare pentru care nu eram pregătiţi, pentru care nu eram poate nici născuţi, da, ei uneori tremură şi fug, dispar în fiinţa lor ca o briză uşoară pe care abia se clatină aripile unei păsări.
Şi-acum, încă o confesiune. Da, e adevărat, şi nimeni din preajma mea n-a bănuit vreodată, în unele momente ale mele, de zi sau de noapte, când fug de ceva, când sunt laş şi nedemn de propriile mele fraze, când am trădat, deşi cel sau cea pe care i-am părăsit atât de ignobil încă nu au aflat, îmi ignoră scelerateţa; când scâncesc ca un prunc prost înfăşat şi nedezmierdat, când mă izbesc ca un prost, ca un veritabil prost de zidurile mişcătoare şi scârţâinde ca la un cutremur ale fiinţei mele interioare – sau în ceea ce-mi figurez eu, în aroganţa mea instalată demult, de a fi fiinţa mea interioară!… Când îmi pare că mă dezmembrez şi nici suicidul nu mi se pare o rezolvare practică…, da, atunci mă aplec uşor şi mă închin lui şi dacă mai păstrez cumva un rest de insolenţă din viaţa mea „anterioară”, adică din cea cu un ceas, o zi sau o lună de dinaintea cutremurului meu interior, atunci încerc să-l înţeleg. Iar dacă zeii sau norocul meu strict privat mă ajută, îmi dă minte, nu încerc nici măcar aceasta, ci, recules cu adevărat, înfrângându-mi atât cât e posibil pentru un om ultimele resturi de vanitate, mă aşez încet la poalele lui, ca un covor, fin, mătăsos, ca să nu disturb acele furtuni melodice de protoni ce se înfăşoară în jurul său şi încerc, dacă pot, să-l privesc. Da, doar să-l privesc, dacă privirea mea e suficient de rezistentă, de încercată, de clară pentru a-i întâlni fiinţa.
Se spune în scripturi că legiunile îngereşti cele mai apropiate de tronul ultim, tronarii, sunt dotaţi cu şase perechi de aripi pentru a se apăra de lumina, de fiinţa lui, de existenţa, de posibilitatea Sa de necuprins. Nu, nu în acest fel mă apropii eu de acea fantomă sau ce-o fi, în momentele mele de pierdere sau, mai ştii, de odihnă a eului, de adevăr! Şi nici măcar cu reculegere, ca faţă de o divinitate acceptată; în nici un caz cu ideea sau pretenţia de a înţelege cât de cât ceva, chiar dacă mi-ar spune cineva sau mi-aş imagina eu însumi, pretenţios cum am fost mereu, că acel ceva face sau a făcut parte din mine. Nu, cu siguraţă nu, în faţa unei asemenea viziuni şi mai ales într-un asemenea moment de maximă sinceritate – şi aici, acest substantiv abstract îşi găseşte în fine locul! – orice afară de simpla şi susţinuta, curajoasa contemplare, este nelalocul ei, o simplă şi ruşinoasă pierzanie. Un eşec.
■ Fragment din vol. Viaţa mea,
în lucru
