E singura dată când comentatorul din Quebec alunecă în postura cuiva care evaluează din afară, sub impulsul unei scene impresionante, o situaţie de viaţă atât de complexă. Căci e imposibil de stabilit ce e mai halucinant în acele ultime momente petrecute în modesta gară Ostapovo: devotamentul nerăsplătit al Sofiei, soarta lui Tolstoi, fugar la 82 de ani şi pe moarte într-o casă străină, ori prăpastia dintre cei doi după aproape cincizeci de ani de viaţă comună
Victor-Lévy Beaulieu, născut în 1945, este unul dintre scriitorii importanţi din Quebec (Canada) cu o operă întinsă (circa 70 de cărţi), impresionantă nu numai prin avergură, ci şi prin diversitate: romane, 
eseuri biografice, piese de teatru, scenarii de film şi de seriale de televiziune cu zeci de episoade, manuale de istoria literaturii din Quebec. Trebuie adăugate activitatea sa de editor, ca fondator în 1976 al uneia dintre cele mai cunoscute şi mai dinamice edituri din Quebec (VLB), pe care a condus-o până în 1985, numeroase articole polemice, luări de poziţie suveraniste tranşante, în spiritul unui patriotism provincial ardent, pentru ca să avem imaginea sumară a unei mari personalităţi, polivalente şi prolifice. Foarte apreciate sunt cărţile sale dedicate altora, veritabile „exerciţii de admiraţie” cum le-ar fi numit Emil Cioran. Victor-Lévy Beaulieu a scris cu acribie documentară şi cu înţelegere evocări biografice despre Victor Hugo, Jack Kerouac, Herman Melville (în trei volume), Voltaire, James Joyce, Michel Foucault, Mark Twain, Friedrich Nietzsche, precum şi despre scriitori quebecoazi precum Yves Thériault, Arthur Buies şi Jacques Ferron.
Viaţa complexă şi pasionată a lui Lev Tolstoi, sfâşiată până la destrămare de sentimente, impulsuri, idei şi credinţe opuse s-a numărat şi ea printre subiectele de reflecţie şi de inspiraţie ale lui Victor-Lévy Beaulieu care, la 72 de ani, cu statura sa impozantă şi cu barba deasă, de patriarh ori de profet, are el însuşi o alură tolstoiană.
Scriitorul quebecoaz i-a consacrat lui Lev Tolstoi o carte curioasã, cu douã capete (tête-bêche): Seigneur Léon Tolstoï care cuprinde mai întâi un „jurnal de bord” cu însemnări despre cotidianul său de scriitor, extrem de solicitat de editori, de televiziune, de relaţiile sale mondene şi familiale şi, nu în ultimul rând, de proiectele şi responsabilităţile sale literare. Totul, în contextul unui interes prioritar pentru Tolstoi şi pentru eseul biografic pe care îl scrie despre el. Jurnalul este urmat de acest eseu care îmbrăţişează întreaga viaţă a marelui rus, inclusiv relaţiile sale conjugale tumultuoase.
Al doilea „capăt” al cărţii este o compoziţie dramatică, Sophie et Léon, utilizând copios fragmente din jurnalele intime ale celor doi soţi, montate ca replici ori ca monologuri şi evocând succint întreaga viaţa a lui Tolstoi, cu accentul pus pe ultimele zile petrecute, bolnav şi pe moarte, în gara Ostapovo.
Interesul cărţii lui Victor-Lévy Beaulieu nu constă în partea strict documentară care nu aduce nimic nou – şi cum ar fi putut să aducă? – după contribuţiile detaliate, datorate unor eminenţi cercetători ruşi sau unor descendenţi ai familiei Tolstoi: Pavel Basinski, Pavel Birukov, Tatiana, Alexandra, Nicolai şi Serghei Tolstoi. Biograful mărturiseşte că a folosit cu predilecţie date din lucrarea despre Tolstoi, publicată în 1965 de Henri Troyat (Lev Aslanovici Tarasov), scriitor francez de origină rusă, emigrat cu familia în Franţa în 1917, la vârsta de 6 ani.
Cel mai mult contează în eseul biografic al lui Victor-Lévy Beaulieu receptarea personală a jurnalelor intime ale soţilor Tolstoi, documente ale unor existenţe turmentate faţă de care el manifestă o permanentă şi echidistantă înţelegere. Personalitatea copleşitoare a lui Tolstoi, ideile sale generoase, viziunea sa socială utopică, concepţia sa pedagogică, inspirată de italianul Pestalozzi şi amendată de Tolstoi potrivit realităţilor ruseşti – revoluţionară în contextul cultural, politic şi religios din Rusia – pornirea sa de a renunţa la avere în favoarea – „poporului”, toate aceste elemente care au contribuit, alături de operă, la celebritatea lui extraordinară încă din timpul vieţii nu-l împiedică pe admiratorul său târziu din Quebec să remarce reversul medaliei. Şi reversul acesta arăta că dincolo de viaţa sa publică, în existenţa sa privată, Tolstoi era înstrăinat în propria sa familie, nu-şi iubea copiii şi avea pentru Sofia sentimente intense, schimbătoare şi contradictorii. Senzualitatea sa intensă care nu l-a părăsit niciodată, nici la vârsta târzie, deşi el nutrea aspiraţii către o conduită ascetică, l-a constrâns la o infidelitate conjugală permanentă, sursă de nesfârşite conflicte domestice. Dorinţa de a se elibera de o bogăţie ce-l culpabiliza şi de a trăi în sărăcie aidoma poporului, faţă de care manifesta un fel de devotament cvasimistic l-a făcut să se înconjoare de o mulţime de discipoli săraci, membri ai unor mişcări revoluţionare obscure şi să-i aducă la Iasnaia Poliana unde ei se poartă cu nonşalanţa unor inşi cu drepturi naturale asupra locului şi gazdelor. Tolstoi devenise un fel de profet ale cărui iniţiative publice intrau în conflict cu interesele numeroasei sale familii – Sofia şi nouă copii supravieţuitori din cei treisprezece pe care-i adusese pe lume. Opoziţia Sofiei şi a copiilor faţă de elanurile sale generoase – considerate drept rătăciri periculoase ale minţii – pare, deci, de înţeles, ca o limită constrângătoare apărută odată cu întemeierea familiei. Dar oricât ar fi fost de firească această limită, ea nu era mai puţin o sursă de nefericire profundă pentru Tolstoi.
Când celebritatea sa a devenit naţională, compromisul la care au ajuns cei doi soţi încerca să stabilească două teritorii de neamestec mutual. Sofia Tolstoi a fost oficial desemnată ca administrator unic al drepturilor de autor pentru toate cărţile tipărite până la Anna Karenina, iar lui Tolstoi i-a revenit în exclusivitate beneficiul drepturilor de autor pentru toate celelalte scrieri, ulterioare. În timp ce Sofia Tolstoi, a făcut afaceri „de aur”, soţul ei a renunţat în favoarea „poporului” la toţi banii cuveniţi ca drepturi de autor pentru milioanele de exemplare în care au fost publicate nuvelele, romanele şi articolele sale scrise după Anna Karenina. Când a publicat romanul de mare succes Învierea drepturile de autor i-au servit lui Tolstoi pentru finanţarea emigrării în Canada a câtorva mii de membri ai unei secte religioase pacifiste (duhoborţî), persecutaţi în Rusia.
De partea cealaltă, vorbind despre Sofia Tolstoi, faptul că, practic, doar ea se ocupa de creşterea copiilor, că administra singură casa şi domeniul de la Iasnia Poliana, că, de asemenea, tot ea copia nopţile operele bărbatului ei şi le pregătea pentru tipar, toate aceste merite incotestabile nu-l împing pe Victor-Lévy Beaulieu s-o transforme într-o victimă. Biograful, pornind de la jurnalul ei intim, remarcă spiritul extrem de posesiv al Sofiei Tolstoi, gelozia, crizele agresive de nervi, perfect corespunzătoare crizelor similare ale scriitorului, alternanţa între stările sufleteşti de devotament, afecţiune şi empatie şi cele de indiferenţă, dezgust ori ură, din nou, similare cu cele ale soţului ei, presiunea insidioasă şi permanetă exercitată asupra lui spre a-l face să devină un altul, incompatibil cu cel care era în realitate. La toate acestea face aluzie Lev Tolstoi în ultima sa scrisoare adresată Sofiei, când el părăseşte definitiv, noaptea, pe ascuns Iasnaia Poliana, însoţit de unica fiică pe care o iubea, Saşa, şi de Vladimir Tchertkov, prieten foarte apropiat din ultimii ani şi despre care Victor-Lévy Beaulieu susţine că a avut o influenţă nefastă asupra raporturilor sale cu Sofia: „Îţi mulţumesc pentru cei patruzeci şi opt de ani de viaţă cinstită pe care i-ai petrecut cu mine şi te rog să mă ierţi pentru toate greşelile pe care le voi fi avut faţă de tine, aşa cum şi eu te iert, cu tot sufletul, pentru cele pe care le vei fi putut avea tu faţă de mine”.
Fuga lui Lev Tolstoi la 82 de ani s-a terminat, cum se ştie, tragic. Pe drum, în tren, s-a îmbolnăvit grav şi a fost nevoit să coboare în gara Ostapovo. Găzduit în casa şefului de gară care l-a recunoscut, el intră într-o îndelungată agonie de circa douăzeci de zile. Suficient de mult pentru ca toată Rusia să afle din ziare şi să se emoţioneze de destinul celui mai mare scriitor al ei, dar insuficient pentru ca Lev Tolstoi să revină la sentimente mai bune faţă de Sofia care, aflând unde se află, a încercat zadarnic să-l vadă ca să-l îngrijească. Bolnavul aflat pe moarte refuză s-o primească. Descriind manevrele infructuoase de reconciliere ale Sofiei, evocate într-un film documentar, Victor-Lévy Beaulieu devine pentru prima oară patetic şi simpatia lui se îndreaptă în cele din urmă, mai ales către ea: „Nimic nu este mai halucinant decât întoarcerea Sofiei în vagonul său (unde era adăpostită temporar). Oricât este de distrusă, ea are o demnitate aproape imposibil de imaginat. Trebuia să-l iubească cu adevărat pe soţul ei ca să nu se prăbuşească în această ultimă umilire pe care el i-o impunea s-o trăiască în faţa Rusiei şi a întregii lumi!”
E singura dată când comentatorul din Quebec alunecă în postura cuiva care evaluează din afară, sub impulsul unei scene impresionante, o situaţie de viaţă atât de complexă. Căci e imposibil de stabilit ce e mai halucinant în acele ultime momente petrecute în modesta gară Ostapovo: devotamentul nerăsplătit al Sofiei, soarta lui Tolstoi, fugar la 82 de ani şi pe moarte într-o casă străină, ori prăpastia dintre cei doi după aproape cincizeci de ani de viaţă comună. Căci în cele din urmă, cu toate coborâşurile şi suişurile înfruntate, amândoi şi-au fost reciproc necesari şi au intrat în posteritate, fiecare în felul său dar deo-
potrivă, cu datorii unul faţă de celălalt.
