Nimeni nu putea bănui atunci că această furie era iscată mai mult ca sigur din teama maladivă de a nu se crea asemănări, nici din greşeală, între noul Imperiu Roşu şi ideologiile de tip extremist, înfrânte militar, care anunţaseră la rândul lor revoluţii absolute, răsturnarea valorilor, ca ere triumfătoare de cel puţin un mileniu!
Stalinismul, ceea ce se numeşte astfel, s-a declanşat în anul 1948 cu o vehemenţă brutală, decisivă – şi o spuneam mai sus, pentru noi, elevii şi studenţii, semnalul cu adevărat brutal a fost excluderea tuturor 
manualelor şcolare din învăţământ, deoarece ele conţineau figuri şi istorii emblematice şi istorice ale naţiunii şi ale istoriei universale şi înlocuirea lor cu acele cenuşii şi scrâşninde Teze provizorii, din care erau expulzaţi, dacă nu calomniaţi, întemeietorii naţiunii şi ai culturii şi introduşi, sub scuza şi sub argumentul luptei de clasă şi al unei turbate răzbunări sociale figuri de luptători sau autori scoşi din retorta grosolană a noilor instituţii bolşevice. (Cunoscuta istorie mincinoasă a lui Roller este una din numeroasele exemple!) A durat apoi, cu o anume aproximaţie, acest stalinism de care vorbesc, până în anul 1964, anul eliberării masive a deţinuţilor politici.
Se vorbea atunci cu un zgomot asurzitor de măreţia momentului şi a Revoluţiei, de marea garantă a noilor valori care devenise peste noapte Uniunea Sovietică şi Stalin – şi, curios nu-i aşa, model nu numai pentru noi, cele vreo zece state din Estul Europei cedate, aruncate de Domnii de la Ialta lui Stalin, dar şi pentru „floarea întregului Apus”, intelectuali de marcă ai Franţei, Germaniei sau Spaniei şi pentru nu puţini Americani, minţi înfierbântate care voiau să creadă într-o reală revoluţie mondială, cu răsturnarea tuturor valorilor vechi şi instalarea unei noi ordini. Puse, ce interesant, încă o dată, printre altele, sub îndemnul repetat şi tiranic al unor fraze scoase parcă din Noul Testament şi care vorbeau de dreptate pentru mulţi, egalitate în şanse mai ales pentru cei umili, dreptul tuturor la fericire – cu rezerva de a asana dur, înainte de toate, societatea de „lifte, şobolani şi păduchi sociali”. Iar afirmaţia lui Engels după care comunismul trebuia să semene cu mişcările creştinismului primitiv apărea, unora, deodată reală. Cultul noilor noţiuni ce deveniseră scule primordiale ale noii propagande, termeni precum noul şi, bineînţeles, progresul! Iar apelativul de Tovarăş devenise, în febra aşa-ziselor schimbări istorice, aproape un titlu nobiliar; restrictiv, cu siguranţă, el era articulat în diverse ocazii cu diverse intonaţii şi accente, anunţând viitoarea, victorioasa limbă de lemn, cod şi jargon al noilor Stăpâni. Furibundă se arăta în acei ani, în aceste state ale Estului Europei, împânzite de tancuri şi de aşa-zişi consilieri sovietici, ura contra fascismului, contra nazismului german şi, bineînţeles, contra legionarilor. Deşi nimeni nu putea bănui atunci că această furie era iscată mai mult ca sigur din teama maladivă de a nu se crea asemănări, nici din greşeală, între noul Imperiu Roşu şi ideologiile de tip extremist, înfrânte militar, care anunţaseră la rândul lor revoluţii absolute, răsturnarea valorilor, ca ere triumfătoare de cel puţin un mileniu!
Ce să mai vorbim – la mijlocul secolului trecut, noi, tinerii care intram cu un freamăt ascuns şi misterios în adolescenţă, eram împinşi, cu o anume bruscheţe, e drept, în… brutala Istorie! Noi, unii dintre noi cel puţin, care încă vieţuiam cu mintea, dar şi cu pasiunile şi reflexele noastre esenţiale într-o curată Legendă! Aproape în Mit! Dar această stare unică ni s-a luat, ni s-a furat peste noapte, iar când, tulburaţi şi zăpăciţi, ridicam ochii, privirile ne cădeau peste părinţii şi prestigioşii noştri pedagogi şi mentori, ce prinseseră un fel de aer hagard, lunatec, afişând zâmbete stângace, adesea false, încercând cam neputincios şi nu rareori ridicol să salveze ce credeau ei că se mai putea salva. Dar am să citez şi două exemple de curajoasă rezistenţă.
Primo, preotul şi profesorul de limba română Daicoviciu, fratele marelui istoric de la Cluj, care-şi permitea, în ore, uneori ironii la adresa frazelor lui Lenin sau Stalin care viermuiau prin noile texte şi care, fiind prim-parohul Bisericii Ortodoxe a Lugojului, a refuzat să preia Catedrala Bisericii Unite din localitate, în toamna lui ’48, anul când Cultul Greco-Catolic fusese interzis şi oficial desfiinţiat, iar Episcopul, dr. Ioan Bălan, şi unii canonici, prelaţi, trimişi la Canal şi în unele închisori mănăstireşti. Rezistând presiunilor superiorilor şi poliţiei secrete, Securităţii, profesorul Daicoviciu a fost demis din funcţia sa de prim-paroh şi îndepărtat din învăţământ.
Secundo, tânărul profesor Nicolae Lăpuşanu, apărut peste noapte în corul vechilor şi onorabililor noştri dascăli bănăţeni, care ne-a explicat nouă, puberi în jur de 14 ani şi elevi în clasa a VIII-a, că programa literară în anul în curs indica nu ştiu câte zeci de ore cu Dan Deşliu, Maria Banuş, Tulbure, Veronica Porumbacu, Sahia, etc., dar el era dispus – o spunea zâmbind şi plimbându-şi elastic corpul printre băncile noastre numeroase; clasa noastră număra cam 40 de elevi – da, el era dispus să ne pună la curent să spunem într-o jumătate de oră cu acele producţii înflăcărate ale noii literaturi; într-adevăr, ne-a povestit totul, succint şi mereu cu acel zâmbet fin şi jucăuş, insistând mai ales asupra operelor fostului actor mediocru ce fusese noua stea a literaturii revoluţionare, Dan Deşliu, cele două aşa-zise balade Lazăr de la Rusca şi Minerii din Maramureş. Apoi, cu aerul satisfăcut al celui care împlinise programa aspră şcolară, a scos din buzunar o cărţulie bine şifonată de lecturi repetate şi ne-a întrebat, cu acelaşi aer politicos şi atrăgător, complice, dacă am auzit de „marele poet antic Ho-mer”?! Da, evident că auzisem cu toţii şi dânsul, iată, ţinea în mână nu traducerea celebrisimă a lui Murnu, în endecasilabi, care ar fi riscat să ni se pară oarecum monotonă, ci alerta traducere în proză a marelui critic Eugen Lovinescu. Nu am fi noi, cumva, dispuşi, să o… studiem niţel? El, iată, ni se punea la dispoziţie şi puteam s-o facem fără nici o constrângere, extemporale, teze, referate, etc., deoarece dânsul era ferm convins şi voia să ne convingă şi pe noi, că acest imn sau poem epic ce purta numele lui Odyseus era unul din acele modele literare creatoare de mit purtând în el, printre altele, şi alfabetul întregii creaţii literare ce i-a urmat.
Avea dreptate şi, astfel, unii dintre noi cel puţin am luat cunoştinţă de arta dialogului, a imprecaţiei, a unei juste, pertinente distribuţii a epitetelor, a atributelor, a ierarhiilor Olimpului, a stratagemelor retorice şi narative în timp de pace şi război, de studiul pe viu al pasiunilor umane şi, mai ales în ce mă privea pe mine, primele lecţii făcute la modul inductiv ale artei personajului, ceea ce numim tipologie în proză şi mai ales în roman. Marea artă, marea forţă a romanului european de început de secol XIX, dar cu semne încă din zorii celui de al XVI-lea, mai exact, cu anul 1603, când au apărut nu la o prea mare distanţă fizică, dar pe soluri culturale evident diferite, Don Quijote de la Mancha în Spania şi Hamlet la Globe Theatre, din Londra – Hamlet, după părerea mea primul personaj dedublat, modern al literaturii moderne. Capacitatea unor uriaşi scriitori de a crea personajul cu adevărat viu, contradictoriu şi mereu surprinzător, miracolul suprem al artei scrisului, acela de a alătura milioanelor care vieţuiesc în jurul nostru şi pe continent încă câteva fiinţe, dar cu însemne de o remarcabilă capacitate de a semnifica nu numai viul, dar şi umanul. Uneori chiar şi ceea ce nu-mim istoricul sau destinul.
■ Fragment din vol. Viaţa mea,
Editura Polirom, 2017
