Este poetul un învins? – aceasta-i întrebarea! În ordine socială, e mai rău de atât: e un paria; un ciudat; un vai-de-el; un bufon (ne-shakespearian). Primul care se trage de urechi, care se mustră, este el însuşi
Cred că două sunt direcţiile, perspectivele din care poezia lui Ioanid Romanescu poate şi chiar trebuie adusă în actualitate. Două sunt atuurile ei, argumentele pe care le poate aduce la masa negocierilor 
istoriei literare. Există, mai întâi, o încredere şi un devotament în şi pentru Poezie, duse la intensitatea unui adevărat cult, pe care aproape nici un alt poet postbelic nu le-a întreţinut la modul explicit atât de insistent. În al doilea rând, poetul nu s-a ferit de experiment: o bună parte din textele sale au cultivat biografismul, discursul oblic, ironic, atitudinea histrionică. Aceste texte rezistă şi pot intra în consonanţă cu poezia actuală. Între cele două formule, prima post-romantică, declarativă, uneori chiar lozincardă şi cea butaforică, dezinhibată, ironică există o condiţionare: cea de a doua mască îşi arogă dreptul de a se da în spectacol, de a-şi asuma public enormitatea gesturilor, insolenţa tocmai în calitatea cardinală, dacă nu chiar unică, de poet.
Autorul Şcolii de poezie scrie întotdeauna din ipostaza de poet, se raportează la realitate, la lume, la istorie, în calitatea sa definitorie de fiinţă aleasă, care e conştientă că în sine există „ceva magic”. Afectează o încredere în sine emfatică, o siguranţă orgolioasă relativ la valoarea sa, încât cititorul nu are de ales şi-l crede pe cuvânt: de fapt, aceasta este esenţa convenţiei, a cooperării. Autorul nu lasă loc dubiilor, textul funcţionează numai dacă rolurile sunt prestabilite şi acceptate ca atare. Trebuie însă adăugat imediat că acest orgoliu auctorial nu înseamnă autosuficienţă, ci încredere nu atât în forţele taumaturgice ale poetului, cât în ale poeziei. Eugen Simion remarcă faptul că, după o criză a limbajului poetic şi a poeziei, în modernism, „Ioanid Romanescu continuă să scrie Poezie cu majusculă şi s-o adore ca pe o divinitate.”#1 În orice caz, aceasta este tema sa predilectă, aceasta este atitudinea lirică fundamentală a operei sale. La început, autorul are în vedere aparent, doar aparent, popria poezie, pe care nu ezită să o definească într-o manieră decisă.
Poezia mea e nervoasă, tot vorbind peste umăr
uită să-şi scoată bilet, e coborâtă
însă de fiecare dată o conduc
până acasă prieteni anonimi
nu are glorie
din simplul motiv că nu şi-a dorit-o,
nu are religie
pentru că prea mult iubeşte viaţa,
nu face prozeliţi
pentru că niciodată nu priveşte înapoi
nu merge în vizită
nu aşteaptă pe nimeni
nu visează-n culori
nu se hlizeşte pentru a obţine ceva
are tot ce-i trebuie
Textul nu e o ars poetica, ci un fel de justificare a unei abnegaţii exercitate dintr-o zonă limitrofă a sistemului literar. În mod evident, există în poem câteva aluzii, nevinovate şi neputincioase, în fond, la intervalul liber pe care poezia şi-l instituie într-un regim închis, asumându-şi riscurile marginalizării. „Poezia mea” nu e neapărat, aşa cum s-a înţeles de fiecare dată, poezia scrisă de Ioanid Romanescu, ci poezia în care el crede, pe care o apără şi în slujba căreia este dispus să se pună. Adică una insurgentă, nesupusă, „nervoasă”, care sfidează codurile, nu linguşeşte, nu se vinde şi tocmai de aceea îşi este suficientă ca act de manifestare a libertăţii, neavând nevoie să fie răsplătită prin glorie.
E ceva joc aici, dar nu unul relaxat, care să relativizeze sau să coboare miza pledoariei pentru poezie. Ioanid Romanescu nu este, în pofida histrionismului său, un autor cu apetit ludic. Gravitatea îl caracterizează mai mult decât ironia sau simţul disproporţiilor. De aceea, el nu este nici un intertextual sau un parodic. Are dreptate Eugen Simion să observe că „veselia şi lăudăroşenia sa ascund o dramă ce este profundă şi iremediabilă, dramă trăită numai de creatorul care ia în serios utopia artei.”#2 Utopia poeziei – acesta ar fi diagnosticul cel mai succint pentru opera lui Ioanid Romanescu. Sigur că uneori pledoaria sa capătă accente monotone, alteori preţioase, dar autenticitatea implicării, credinţa în posibilităţile poeziei de a restructura realul ajung până la cititor. Atitudinea este una romantică şi presupune că poetul este un fel de demiurg care construieşte lumea a doua oară. Problema este că poezia lui Ioanid Romanescu nu are ea, în sine, această intensitate, această forţă magică atât de rară, dar transmite că posibilitatea există. E o pledoarie pentru puterea verbului poetic de a schimba realitatea, fără să reuşească ea însăşi aşa ceva.
Deşi se defineşte drept „cel care vă apără de prea multe cuvinte”, deşi declară într-un interviu că intenţionează să ajungă „în stadiul în care nici un cuvânt să nu fie în plus” în poezia sa#3, autorul Nordului obiectelor nu rezistă ispitei de a alegoriza excesiv, de a desfăşura discursuri patetice, redundante, dar convingătoare, în repetitivitatea lor; dacă nu te seduce iremediabil, poezia lui Ioanid Romanescu sfârşeşte prin a te convinge! Tonul poemelor sale este decis, nu o dată imperativ, transmite o siguranţă de sine, o conştiinţă a propriei valori, încât cititorul tinde să o ia ca atare, ca un adevăr al textului, nu al stării de fapt. Vă rog să revizuiţi statutul meu de poet! nu e un titlu care să inspire modestie, ci un fel de somaţie adresată criticii. Argumentele sale? Statutul de poet, de fiinţă blestemată, care nu trăieşte pentru sine, ci pentru ceilalţi („pe harta sufletului vostru eu reprezint o cazemată pentru flori şi candoare”, „pentru că sunt personal cu originalitatea voastră”), sacrificiul de a fi ales să trăiască în afara convenţiilor şi să tragă toate ponoasele ş.a.m.d. În modestia sa, Ioanid Romanescu se consideră un poet subevaluat, care, în mod clar, merită nu clemenţă, ci atenţie. Şi are dreptate. Cu atât mai mult cu cât textele sale nu sunt simple pledoarii pro domo, ci au de fiecare dată ceva generic, un sens care se extinde de la persoana sa către condiţia de poète maudit. Pretenţia de a i se acorda un rol (social?) mai important se face în numele breslei. Mă întreb însă dacă nu putem citi acest poem în aceeaşi cheie la care ne obligă textele unor Dan Coman, Daniel Bănulescu sau Mihail Gălăţanu. Spre deosebire de aceştia însă, Ioanid Romanescu este mult mai patetic, mai sobru. Nu şarja, nu discursul oblic sau (auto)persiflant îl rperezintă. De fapt, Ioanid Romanescu nu a reuşit niciodată să îşi inhibe sentimentalismul temperamental şi nici să îl promoveze prin intermediul ludicului.
Fireşte, autorul nu ezită să proiecteze un paradis special, rezervat doar poeţilor. Aceştia sunt oameni providenţiali, exponenţiali, capabili să salveze din banalitate, din prozaism, din laşitate întreaga comunitate. Nu o fac însă în numele unor valori comune, ci de dragul unora absolute, pe care arta lor, care e şi un modus vivendi de un radicalism ameninţător, încearcă să le impună:
Poeţii când există e-o minune
poeţii nu se nasc ei sunt născuţi
poeţii nici nu dorm numai visează
poeţii niciodată nu-s prea mulţi
poeţii n-au religii şi nici zei
poeţii nu aşteaptă pe la uşi
poeţii libertatea nu o sapă
şi-s cei mai îngeri dintre nesupuşi
poeţii n-au familii au iubite
poeţii bunăoară sunt cu toţii
cei care lasă lumea pentru alţii
poeţii curg mereu de-a lungul nopţii
poeţii au un fel de n-ar mai fi
poeţii niciodată nimic nu înconjoară
e o ruşine să învingi poeţii
şi sacrilegiu e să-i naşti a doua oară
poeţii nici nu ştiu ce-nseamnă
a fi nemuritor sau muritor
– cât o cămaşă viaţa lor durează –
poeţii au un paradis al lor
Poezia nu e discurs estetizant şi atât, poezia adevărată nu se lasă supusă, nu se pune în slujba puterii, nu crede în nimic altceva decât în propria putere de a impune o realitate care să merite onoarea de a fi luată în considerare. Poezia e act magic, pentru că ea poate institui sacrul. Deloc întâmplător, în volumul din 1975, Paradisul, cea de a doua strofă a poemului a fost suprimată la cenzură: cuvinte precum „religii”, „zei”, „libertate”, „nesupuşi”, puse în legătură cu poezia nu aveau cum să nu pară (şi chiar să fie)… contraindicate. Insurgenţa poetică nu e însă insurgenţă politică, nu e doar atât, vreau să spun, deşi inevitabil subminează orice sistem politic, pentru că poezia este, din start, absolut liberă. Oriunde este posibilă („permisă” chiar) poezia adevărată se creează o breşă în controlul absolut. Puterea poeziei, spune, de fapt, Ioanid Romanescu, este mai mare, în slăbiciunea ei, în fragilitatea sa, în aparenta ei insignifianţă, decât puterea politicului şi, în genere, decât orice alt tip de putere.
Hit-ul absolut al operei lui Ioanid Romanescu, de o popularitate încă supravieţuitoare, este Trăiască poezia şi marii visători! Textul închide volumul Energia visului (1977), ceea ce poate transmite un program! Poetul e cel care, ne amintim, nu doarme, ci visează; nu vede, ci are viziuni. Tonul pare destins, cu unele oralităţi forţate („de-a hoarţa”) şi aminteşte, spun mulţi critici, de poezia albatrosiştilor, de fronda unui Geo Dumitrescu, de pildă, deşi sfidarea normei e mai curând eseniană, căci e pigmentată de nostalgie, de un sentiment al risipirii. În primele strofe, autorul îşi creionează un autoportret de poet rebel, recalcitrant faţă de formele de conduită prestabilite:
Al dracului am fost, cu patimă în toate
– viaţa mea a curs întâmplătoare –
atâtea drumuri am avut în faţă
dar am ales mereu câte-o cărare
n-am ascultat de nimeni niciodată
n-am calculat nimic – şi nu e bine –
ce pacoste de om voi fi fiind? şi încă
nu-mi vine în pământ să intru de ruşine
Este ştiut (ce-mi place sintagma aceasta, marcă a gândirii cu prefabricate!): abaterea de la normă este un ingredient definitoriu în cazul oricărui poet; poeţii nu au cum să fie academizanţi, cu morgă, cuminţi, timizi faţă de reguli. (Deşi, dacă mă gândesc la Mircea Ivănescu îmi vine să spun că e şi acesta un biet clişeu…) Ioanid Romanescu respectă însă mitul poetului gata să dărâme orice convenţie. E dreptul lui, doar e poet… Numai că un poet nu poate rămâne blocat la nesfârşit în fronda lui, în opoziţia sa principială. Până şi Rimbaud, când a simţit că iese din etapa în care revolta îi venea ca o mănuşă, a fugit din poezie în viaţă. Dacă poezia nu are vârstă, poetul are. Mai multe, chiar. Iar una dintre ele este, obligatoriu, cea a decontului. Şi aici intervine melancolia. Nu regretul, ci melancolia:
azi mă feresc din calea celor dragi –
nervoase, în răspăr mi-s replicile toate,
mersul mi-a devenit ca al felinelor
ce se retrag să moară singure departe
am încercat suprema renunţare,
dar moartea e perfidă şi nu din vis ne fură –
mai bine, deci, să ard până la capăt
decât să port cenuşa poemului pe gură
Prin urmare, Ioanid o ştia, dar îi venea greu să o şi aplice. Nu în viaţă, căci acolo şi-a făcut datoria, a jucat până la sfârşit rolul de poet, ci în operă: poezie înseamnă a merge până la capătul drumului, înseamnă „ardere de tot”. Interesant este că poetul pare a lua în calcul propriul eşec; nu îl scoate din calcul şi nici nu fuge de el, înţelegând că face parte din regulile jocului, că e parte a sacrificiului; ba nu, ca să rămân în linia sugestiei veterotestamentare (care sper că s-a observat, nu mai atrag atenţia asupra ei), corectez: a jertfei.
Este poetul un învins? – aceasta-i întrebarea! În ordine socială, e mai rău de atât: e un paria; un ciudat; un vai-de-el; un bufon (ne-shakespearian). Primul care se trage de urechi, care se mustră este el însuşi. Emanuela Ilie notează pe bună dreptate faptul că în întreaga poezie a lui Ioanid Romanescu, dar mai ales în aceasta, se poate sesiza „regretul marii treceri, ciuda nemascată pentru pierderea iubirii, a prietenilor, a cuvintelor ce parcă au început să se emancipeze şi, mai ales, a posibilităţilor de-a mai putea opta pentru o altă traiectorie existenţială”.4# Sunt de acord cu toate observaţiile, mai puţin cu ultima: poetul regretă orice, minus faptul că a ales să fie poet. Această supremă nefericire este fericirea supremă.
O altă soluţie existenţială e limpede că nu şi-ar fi dorit: întreaga lui operă repetă acest lucru. Ba chiar întreaga lui viaţă. Şi, dacă nu e de ajuns, chiar şi ultima strofă a poemului:
al dracului am fost, cu patimă în toate,
greşind fundamental de-atâtea ori
– şi totuşi printre fericiţi mă număr –
trăiască poezia şi marii visători!
Textul este unul dintre cele mai ardente pledoarii pentru poezie, gândite ca mod de viaţă. Puţine poeme din literatura postbelică au intensitatea şi angajamentul acestuia. E, în mod limpede, o reuşită pentru că se întâlnesc aici ludicul şi patetismul, registrul sobru şi cel colocvial, dramatismul şi (auto)ironia.
Note:
1. Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. III, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1983, p. 244.
2. Idem, p. 247.
3. „Trăiască poezia şi marii visători”. Ioanid Romanescu în dialog cu Constanbtin Coroiu, în vol. Ioanid Romanescu în amintirile contemporanilor, antologie de Daniel Corbu, Editura Princepos Edit, Iaşi, 2006, p. 160.
4. Emanuela Ilie, Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane. Autori. Cărţi. Teme, ediţia a II-a, Editura Institutul European, Iaşi, 2013, p. 285.
