Izbutind performanţa interdisciplinară de a cerceta literaturile trecutului nu doar din perspectiva istoricului şi criticului literar, ci şi din cea a sociologului şi politologului, Adrian Dinu Rachieru întreprinde, în paginile acestor Polemici de tranziţie, un veritabil proces al comunismului literar din a doua parte a veacului trecut
Graţie mai cu seamă excelentelor foiletoane critice consacrate unor iluştri reprezentanţi ai literaturii române contemporane (între care Cezar Ivănescu, Şerban Foarţă, Gabriela Melinescu, Victor Munteanu, Virgil Diaconu, Marta Petreu, Marcel Mureşan ş.a.), publicate, în ultima vreme, lună de lună, în câteva 
periodice de profil dar, mai ales, în Convorbiri literare, cea mai longevivă şi importantă revistă culturală de la noi, Adrian Dinu Rachieru are astăzi faima unui critic prob, fin cititor de literatură, cu mari posibilităţi de disociere în sfera ideilor. Optzecist el însuşi, întrucât debutase editorial în 1983 (când apăreau la noi, cele dintâi culegeri aparţinând postmodernismului românesc), cu volumul de eseuri critice Orizontul lecturii, Adrian Dinu Rachieru are nu doar reputaţia unui comentator avizat şi informat al actualităţii literare, ci şi pe aceea a unui critic maliţios uneori, drastic şi exigent, în general incomod prin francheţea judecăţilor sale de valoare. În deceniile care au succedat debutului însă, ţinând pasul cu vremea, autorul Orizontului lecturii a evoluat, firesc, spre o critică modernă/ consonantă actualelor comandamente estetice, după cum mărturiseşte, autodefinindu-se, într-un recent interviu acordat lui George Motroc: „Sociolog de profesie, sunt foarte sensibil la context(e), încât urmăresc fluctuaţia recepţiei, atent la achiziţiile criticii (de relevanţă estetică), la reevaluări, fără a fi însă, un autonomist. Sunt, aşadar, mai aproape de noua critică”. (Convorbiri literare, nr. 3, 2017, p. 38).
Autor a nu mai puţin de 20 de cărţi de critică şi istorie literară, publicate pe parcursul celor peste patru decenii de activitate scriitoricească, Adrian Dinu Rachieru a revenit, nu demult, în actualitatea editorială cu un elegant şi surprinzător volum de eseuri de sociologie literară, intitulat Polemici de tranziţie (Editura „Tibiscus-Uzdin”, 2016). Licenţiat al Facultăţii de Filosofie – secţia Sociologie a Universităţii din Bucureşti, în 1971, cu un doctorat obţinut tot acolo cu teza Postmodernismul românesc şi circulaţia elitelor în context postdecembrist, publicată în acelaşi an (1999) la Chişinău, Adrian Dinu Rachieru e, în prezent, profesor (din 2012 – prorector) la Universitatea „Tibiscus” din Timişoara. Exponent al criticii universitare, „informat până la Dumnezeu”, dotat cu o memorie fabuloasă, dar probabil deţinând şi „geamantane cu fişe după miile de pagini citite, bine ordonate, utilizate apoi pro şi contra – după cum presupune Ada D. Cruceanu în textul-escortă de pe coperta IV – Adrian Dinu Rachieru ştie pe de rost, cu lux de amănunte, întreaga literatură română postbelică (şi nu numai!). Fapt dovedit cu prisosinţă de cele 13 studii de sociologie literară consacrate unor personalităţi proeminente ale literaturii române din a doua jumătate a veacului XX. Atât formaţia profesională a universitarului bănăţean, cât şi, mai ales, spectrul preocupărilor sale de până acum îl recomandă, cu asupra de măsură, ca fiind, la ora actuală, cel mai indicat a instrumenta „dosarul” procesului comunismului literar românesc, oferindu-ne astfel o credibilă/plauzibilă şi exhaustivă istorie politică a literaturii române postbelice. Fiindcă acesta este, în opinia noastră, mobilul şi obiectivul major al acestor „mici studii” – după cum, cu modestie, le numeşte autorul în Argument –, deocamdată „adunate într-un prim volum” (p. 8), ceea ce înseamnă – nu-i aşa? – că aventura va continua şi că vom beneficia, nu peste multă vreme, de încă o radiografie integrală a evoluţiei fenomenului literar românesc din deceniile postbelice, pe lângă numeroasele deja existente (semnate de Alex Ştefănescu, Eugen Negrici, Ion Negoiţescu, Mircea Anghelescu ş.a.). Simţind parcă nevoia de a-şi raporta propriul demers exegetic la puncte de reper proeminente, solide şi stabile, Adrian Dinu Rachieru – într-un Epilog intitulat Este necesară o istorie politică a literaturii postbelice? (Trei încercări) – comentează, cu seriozitatea şi meticulozitatea atât de caracteristice, contribuţiile unora dintre predecesori: Marian Popa, Petre Anghel şi Gabriel Andreescu, relevând, obiectiv şi echidistant, atât izbânzile, cât şi neîmplinirile sesizate, acribios, în cele „trei încercări” ale confraţilor. Astfel, analiza Istoriei literaturii române de azi pe mâine a lui Marian Popa (vol. I-II, 2001) debutează cu acest excelent profil moral al reputatului istoriograf: „Intransigent, neprotocolar, polemic, temut, incomod, făcându-şi ucenicia la Luceafărul barbist şi apoi colaborator vioi, cu pauze, la Săptămâna, robust (ca fost rugbyst), cu disponibilitate ludică, scriind în răspăr, plecat în 1986 din ţară, Marian Popa, contestat cu înverşunare (oarbă, uneori), trebuia să-şi înfrunte legenda, limpezind o trenantă şi inconfortabilă „imagine aproximativă” (p. 173). Ar fi de observat aici că, precum odinioară Ibrăileanu, Lovinescu sau Călinescu, colegii săi din celălalt veac, Adrian Dinu Rachieru – originar, ca şi aceştia (poate nu întâmplător) din zona de nord a Moldovei – posedă, ca şi ei, nu doar gena cercetătorului literar, ci şi pe cea a povestitorului înnăscut, fiind, asemenea iluştrilor săi antecesori, un critic sagace dublat de un romancier de talent.
Apreciind la cote maxime strădaniile benedictine depuse de autorul Istoriei literaturii române de azi pe mâine, în încercarea de a descifra, din unghiul politicului, mersul literaturii în defunctul regim totalitar, Adrian Dinu Rachieru spune: „Scotocind voluptuos arhivele, Marian Popa ne readuce în atenţie dispoziţia imnică a atâtor condeieri de altădată sau redescoperă, fulgurant, cu intarsii sarcastice, tinereţea revoluţionară, aprig-înverşunată, demascatoare a unor H. Wald, S. Brucan ş.a., construindu-şi cariere combative […] sau relaţii profitabile cu politicienii epocii, fie la vedere, fie «ascunse», prin intermediari (via G. Ivaşcu, de pildă, în cazul lui N. Manolescu)” (pp.173-174). Concluzia avansată de universitarul timişorean e aceea, pe deplin îndreptăţită, că Marian Popa face o nemiloasă radiografie a vieţii literare, cercetând faza sovietizării literaturii, ulterior a re-naţionalizării ei, despărţind apele/taberele şi că, deşi „doldora de informaţii”, Istoria… mai vârstnicului confrate alunecă uneori în „anecdotică (savuroasă, e drept)”, nesaţiul cancanier dovedind o vehemenţă vecină cu cinismul, ceea ce pe mulţi i-a „deranjat”, fiind, altfel spus, „cumplit de incomodă”.
Cea de-a doua „încercare”, dintre cele trei luate în discuţie în Epilogul cărţii de care ne ocupăm, aparţine lui Petre Anghel, având un titlu derutant, deşi „explicit politic”, e drept „în trei variante”, după cum constată maliţios autorul Polemicilor… într-o notă de subsol: „Fie Istoria politică a literaturii române postbelice (coperta), fie O istorie politică a literaturii române (pagina de gardă, o extensie se vede bine, fără acoperire), fie O istorie politică a literaturii române postbelice (conform Descrierii CIP)”. Dacă Istoria „benedictinului” Marian Popa era clădită pe o „documentare fără egal”, volumul lui Petre Anghel (editat la RAO, în 2014) „născut prematur” e, dimpotrivă, „lacunar, anecdotic, partizan”, vădind „mâna prozatorului (epicism, colocvialitate, memorialistică savuroasă”), dar trădând, în pofida atâtor titluri academice, „rigoarea omului de ştiinţă”. Obiectiv şi prob, ca de obicei, Adrian Dinu Rachieru conchide concesiv: „Totuşi, se pot citi cu folos paginile dedicate realismului socialist „în floare”, cele despre atacurile asupra limbii şi întoarcerii literaturii „la rosturile ei”; despre fenomenul Labiş, semnele dezgheţului, reabilitarea lui Titu Maiorescu şi „Uniunea Scriitorilor de la Aiud”, după memorabila vorbă a lui Petre Pandrea”.
În sfârşit, ultima „încercare” investigată aici de Adrian Dinu Rachieru îl are ca autor pe Gabriel Andreescu, fiind intitulată explicit şi fără echivoc Existenţa prin cultură: Represiune, colaboraţionism şi rezistenţă intelectuală sub regimul comunist (Iaşi, Polirom, 2015). Comentariul cărţii lui G. Andreescu reprezintă pentru autorul Polemicilor de tranziţie, un bun prilej de a… polemiza, de data asta, cu „iacobinii” epocii noastre care „împart verdicte şi deplâng absenţa „rezistenţei albe” (a grevei scriitoriceşti, altfel spus), „afişând (câteodată) un proletcultism întors pe dos şi o bolnăvicioasă inclemenţă”. Folosind cu aplomb etichetologia – afirmă criticul timişorean – „vacarmul postdecembrist […] a indus fie «sindromul tăcerii», fie o ciudată intoleranţă, clasând şi «satanizând» pe cei care nu s-au aliniat” (p. 178). Aşa încât – continuă polemistul inclement, – „climatul cultural postcomunist, presupus pluralist, tolerant, deschis diversităţii, întreţine, sub flamura revizuirilor, cu vehemenţe justiţiare, o ciudată polarizare: fie încurajând radicalizarea discursului (cultivând dosariada şi căzând, deseori, în revizionism), fie impunând blocajul conservator…”, ceea ce ne oferă, pe de o parte, motive temeinice „de a pune în discuţie bătătorita sintagmă a rezistenţei prin cultură”, iar, pe de altă parte, ne obligă la o „percepţie contextuală, atentă la tangajul estetică/politică”.
Formulată explicit sau doar sugerată, concluzia Epilogului în discuţie e aceea că istoria politică a literaturii române postbelice se lasă aşteptată şi că cel care se va „încumeta să atace un atare proiect sisific” va trebui „să îmbrace armura omului de ştiinţă”, întrucât un edificiu exegetic de asemenea anvergură „nu se poate construi decât cu onestitate, cu documentele pe masă, apărând soliditatea şi «puritatea motivaţională» a judecăţilor” (p. 179). Este, de fapt, exact ceea ce-şi propune – şi reuşeşte să realizeze – Adrian Dinu Rachieru în aceste Polemici de tranziţie, prim volum dintr-o proiectată istorie politică a literaturii române postbelice.
E de observat mai întâi că, încercând să explice şi să justifice titlul cărţii sale, criticul precizează: „Polemismul acestor mici studii, adunate într-un prim volum, priveşte soarta unor autori «tranzitaţi», controversaţi (retrogradaţi, «expiraţi» etc.), cu pierderi de popularitate, fără a mai stârni entuziasmul criticii tinere”.
Care sunt aceştia? În paranteză fie spus, spre deosebire de Ion Simuţ, de pildă, care, cu un an mai târziu, într-o cercetare critică – circumscrisă tematic aceluiaşi domeniu şi abordând aceeaşi problematică – intitulată Literaturile române postbelice (Ed. Şcoala Ardeleană, 2017), consacră capitole de sine stătătoare doar lui Nicolae Labiş, Paul Goma şi Mircea Dinescu, autorul Polemicilor de tranziţie îşi devansează omologul orădean cu încă zece nume (cifra 13 făcând parte, se pare, dintre preferinţele sale, dacă ne amintim de volumul 13 prozatori de ieri, tipărit la Timişoara, în 2013!). Aceste 13 „mari nume” cărora universitarul timişorean le dedică aici studii de caz – impecabil realizate, coerente, condensate, convingătoare şi, mai ales, riguros documentate – sunt următoarele: M. Sadoveanu, de la scriere la rescriere; G. Călinescu, un „strateg” iluzionat; Mihai Beniuc, un poet fără viitor?; Cei doi Labiş; Ion Miloş sau drama identităţii; „Învoiala” lui Noica; „A doua moarte” a lui Marino?; Ştefan Augustin Doinaş, un caz de „necrofagie culturală”?; Un procopian: Eugen Barbu; Hipnoza Nichita; Marin Sorescu sau „democratizarea” poeziei; Martorul Goma şi opoziţia „umorală”; Un histrion mediatic: Adrian Păunescu. Deşi nu sunt convins că o grupare a numelor mai sus menţionate după criteriul cronologic ar fi relevantă, totuşi e de observat că autorul n-a ignorat respectivul criteriu, plasând în frunte pe cei născuţi în veacul al XIX-lea: Sadoveanu şi Călinescu şi încheind plutonul cu cel mai tânăr: Adrian Păunescu (n. 1943). Ultimii patru aparţin generaţiei şaizeciste, neomoderniste, al cărei lider necontestat a fost Nichita Stănescu, singurul în viaţă (încă) fiind Paul Goma, domiciliat, de multă vreme, la Paris… Poate că mai elocventă ar fi o clasificare a celor 13 în funcţie de genul literar predominant în creaţia fiecăruia, majoritari fiind poeţii (Beniuc, Labiş, Miloş, Doinaş, Stănescu, Sorescu şi Păunescu), urmaţi de filosofi, eseişti, critici şi istorici literari (Călinescu, Noica, Marino) şi tot atâţia romancieri (Sadoveanu, Barbu şi Goma).
Cum spuneam, la loc de frunte în ilustra galerie a „acestor mari nume” a căror „revizitare” – în concepţia lui Adrian Dinu Rachieru – este absolut „obligatorie”, e plasat cel supranumit „Ceahlăul literaturii române” – poate nu doar din considerente de vârstă –, pentru care „alinierea promptă la exigenţele propagandei roşii” ar fi fost, totuşi, „o decizie dureroasă” (p. 9). Secvenţa consacrată autorului atât de controversatului Mitrea Cocor (1949) debutează cu o caracterizare menită a evidenţia nu doar complexitatea personajului, ci şi, subliminal, abilităţile de portretist ale criticului: „În amurg de carieră, cu o impozantă operă, de indiscutabil rafinament stilistic, dedulcit la o viaţă tihnită, boierească, ritmată patriarhal, cu evidente tabieturi (inclusiv narative), plonjând – ca ins enigmatic, asincron, atemporal – într-un contemplativism rupt de tensiunile epocii, iubind ceremonialul, monoliticul Sadoveanu părea a suna retragerea. Chiar dacă avea încredere în «evoluţia nobilă a democraţiei» şi cutezase, între apropiaţi, având informaţii pe filieră masonică, a condamna „dezmăţul bolşevic” (p. 9). Concluzia micului studiu dedicat lui Sadoveanu e aceea că, deşi în operele senectuţii acesta plonjează „într-o fabuloasă irealitate, în favoarea tezelor propagandistice, de cumul clişeistic, acceptate grabnic, dar străine, totuşi inaderente fiinţei sale” (p. 18), el rămâne neclintit în canonicitatea sa.
Fiind, cum spuneam, un mare critic dublat de un redutabil prozator – romanele Vina (2002) şi Frica (2004) –, cum puţini există astăzi la noi, Adrian Dinu Rachieru excelează, în Polemici de tranziţie, îndeosebi prin capacitatea de caracterizare a scriitorilor (deveniţi veritabile personaje literare), prin portretele pe cât de sintetice, de lapidare, tot pe atât de exacte şi edificatoare, capabile a sugera/indica locul şi rolul ocupat în peisajul/contextul socio-politic şi cultural al epocii investigate. Astfel, pe G. Călinescu, de pildă, „divinul critic” care, prin „limbaj antidogmatic” şi „ochi estet”, a primenit atmosfera culturală aducând, într-o epocă sufocată de dogmatică, „o trâmbă de aer proaspăt”, Adrian Dinu Rachieru îl caracterizează astfel: „Critic-artist, G. Călinescu vădeşte vocaţie constructivă, cheltuind erudiţie şi imaginaţie, lăsând senzaţia de avuţie. Istoria sa este, s-a spus, un roman deghizat. Cu intuiţie epică şi gesticulaţie tumultoasă, însufleţind documentul, ficţionalizând credibil, el propune, prin iradianţa ideilor, o proiecţie epopeică, de complexitate barocă[…] Temperament proteic, capricios, labil, abundent, cu fantezie aprinsă, de extraordinară mobilitate intelectuală, Călinescu trăieşte prin spectacolul de personalitate” (p. 23). Referitor la relaţia cu regimul comunist – fiindcă vorbim, aici de o istorie politică a literaturii – autorul Polemicilor… se întreabă dacă nu cumva „fascinantul Călinescu” a fost un privilegiat şi-şi răspunde astfel: „Cu funcţii decorative, supravegheat, considerat periculos, râvnind ieşirile în public, la tribună şi condamnat la recluziune, Călinescu a practicat o echilibristică salvatoare, spera, încercând a îmblânzi cerberii […] Inimitabil, evident, nu are urmaşi”.
Încorporând în persoana lui atât criticul sociolog, cât şi istoricul literar politolog, Adrian Dinu Rachieru excelează, în toate cele 13 eseuri din Polemici de tranziţie, prin judecăţile de valoare infailibile, axiologia fiind – alături de portretistică – unul din punctele sale forte. Ilustrative sunt, în această privinţă, şi observaţiile formulate la adresa lui Adrian Păunescu, pe care îl consideră un caz dublu, precum Labiş, un „aparat de versificat” sau o uzină lirică, dar un nume care nu poate fi ignorat, iscând în epocă un veritabil fenomen sociologic, de „militantism ambivalent”. „Zelul propagandistic – continuă criticul – i-a asigurat, o vreme, imunitatea. Tupeist generos, apărător al scriitorimii (cinstind „valorile colegiale”) şi cântând triumfalist epoca, el a fost un vulcan în erupţie. Superbia, bombasticismul, textele encomiastice şi criticismul convieţuiau în „zimbrul” Păunescu, ins cu „o memorie fabuloasă, incapabil de a urî” (pp. 164-165). Uzând şi abuzând de „creditul” prezidenţial – cum bine se ştie – dar strecurând în poezia sa politică, prin ambiguizare, „observaţii critice la adresa comunismului băştinaş […] înfierând – labişian – stagnarea”, Păunescu – spune criticul – s-a definit exact: „spirit răstignit pe stări contrare” (p. 169). Profet naţional al generaţiei, „exaltând românismul”, Păunescu – afirmă polemistul Rachieru – „a susţinut vehement şi s-a bătut cu toate mijloacele pentru reabilitarea naţionalismului. Contestarea lui zgomotoasă este şi semnul sigur al valorii, iar lichidarea lui se dovedeşte o crimă ratată. Ceea ce posteritatea va proba, bănuiam” (pp. 169-170). Până atunci însă – e de părere universitarul timişorean – cazul Păunescu, supus lungă vreme embargoului, ar trebui rediscutat: „O antologie întocmită «la sânge», printr-o lectură exigentă ar proba caratele acestui talent stihial, o forţă a naturii, incontrolabilă” (p. 168).
Aşadar, izbutind performanţa interdisciplinară de a cerceta literaturile trecutului nu doar din perspectiva istoricului şi criticului literar, ci şi din cea a sociologului şi politologului, Adrian Dinu Rachieru întreprinde, în paginile acestor Polemici de tranziţie, un veritabil proces al comunismului literar din a doua parte a veacului trecut. Comentariul său, mai totdeauna polemic – însuşire sugerată prin titlul cărţii – e rezumativ (uneori în exces), riguros documentat şi doldora de informaţie, ştiut fiind că o doză de didacticism superior nu trebuie să lipsească din niciun demers critic, ce nu-şi propune doar să dea verdicte, ci să şi instruiască. Scrutând, cu o privire critică, literatura română de după Război, pe durata unei jumătăţi de secol, Adrian Dinu Rachieru – conştient fiind că axiologia este axul oricărui demers critic, coloana sa vertebrală – reuşeşte, în aceste Polemici de tranziţie, să stabilească o justă scară de valori, judecăţile sale critice, mai totdeauna infailibile, plasându-l de mai multă vreme, în postura unuia din cei mai buni diagnosticieni literari ai momentului. Oferindu-ne astăzi, prin cele 13 eseuri ale volumului, un fascinant şi captivant tablou policrom al receptării literaturii române din epoca sa comunistă (din felurite perspective: estetice, sociologice, istorice şi politice), autorul – optzecist auster, aparţinând deopotrivă literaturii şi învăţământului din ultimele decenii – reuşeşte totodată să atingă una dintre culmile creaţiei sale.
