Rezultatul este un roman dur şi neconcesiv, cu o impresionantă proiecţie exorcizantă, construit în siajul mărturiei din 1991 a lui Corneliu Coposu despre detenţia sa atroce de la Râmnicu Sărat, „cel mai oribil loc de detenţie pe care l-au inventat comuniştii”, potrivit mărturiei transcrise în motto-ul volumului, şi concentrat în metafora pietrei
Temă recurentă a discursului postrevoluţionar, necesitatea memoriei în configurarea istoriei recente este deseori obstaculată traumatic şi stocată într-o latenţă rezervată aspectelor incon
fortabile ale existenţei. Tocmai în acest spaţiu al memoriei ascunse şi al istoriei care se cere spusă ancorează Oraşul închis, romanul Vioricăi Răduţă apărut în 2017 la Editura Polirom, focalizat asupra închisorii comuniste de la Râmnicu Sărat.
Catalizatorul exerciţiului mnezic ficţionalizat este, potrivit mărturiei scriitoarei, „procesul recent al unui torţionar de pe vremea neagră a închisorilor comuniste”. „M-a ajuns din urmă – precizează Viorica Răduţă – imaginea deţinuţilor în zeghe. Săpau în faţa gării în haine vărgate, fără chipuri. Numai că «zidurile tăcerii» îmi apăruseră la 10-12 ani magice. Reţinusem, însă, ca real ceva inexistent, piatra în care Coposu ar fi fost pus să lovească zilnic în curtea închisorii. Era o imagine îngropată şi dezgropată în somn. Toate, dar mai ales tăcerea asupra grozăviilor închisorii de la Râmnicu Sărat, m-au condus la un text de sinceritate. Un revelator. Fusesem în acelaşi loc şi timp cu un Rău şi trebuia să mărturisesc.”
Rezultatul este un roman dur şi neconcesiv, cu o impresionantă proiecţie exorcizantă, construit în siajul mărturiei din 1991 a lui Corneliu Coposu despre detenţia sa atroce de la Râmnicu Sărat, „cel mai oribil loc de detenţie pe care l-au inventat comuniştii”, potrivit mărturiei transcrise în motto-ul volumului, şi concentrat în metafora pietrei din legenda invocată mai sus, recurentă în paginile romanului. Concepută ca un centru absolut, închisoarea de la Râmnicu Sărat pare a avea o calitate pervers benthamiană, de Panopticum deviat, convertit într-o instanţă de surdinizare complice a întregului oraş, de pietrificare progresivă, abil transferată de scriitoare din registrul metaforic în cel literar, mai apoi şi-ntr-unul propriu-zis, în momentul în care pietrificarea ideologică a Râmnicului ajunge să fie dublată de pietrificarea arhitectonică impusă de resistematizarea urbană din anii ‘80, precedată profetic de avansul sterilizant al sărăturilor din zonă. „Din pricina sărurilor – ni se spune în roman –, ziua dispăruse pe distanţă de kilometri”.
Mecanismele care au generat această aplatizare a viului se cer decriptate şi reconstruite în jocul cinematografic fragmentar pus în scenă ireproşabil de Viorica Răduţă, în puzzle-lul furnizat de personajele romanului, mai cu seamă de reflectorii săi, Ilinca Fânaru (un alter ego) şi Mihăiţă Bratosin, nebunul oraşului, dublat de spectrul lui Ion Mihalache, închis la Râmnicu Sărat alături de toată elita ţărănistă interbelică (Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, generalul Constantin Pantazi).
Deloc întâmplător, prima frază a romanului dă tonul atmosferei crepuscular-funeste şi identifică în Mihăiţă receptorul sensibil al procesualităţii răului, activat de comedia judiciară al cărei protagonist este un fost torţionar, Vişinoiu, autointitulatul „dumnezeu’ aerului şi al apei, dumnezeu’ raţiei zilnice, […], dumnezeu’ zilei şi dumnezeu’ nopţii, dumnezeu’ păcătoşilor şi blestemaţilor de duşmani ai poporului”: „Mihăiţă a simţit că şi aerul este mort.” Succesiv, totul se supune acestui regim funebru şi atroce, în secvenţe scurte şi dinamice, ce solicită un ireproşabil control al vocilor şi imprimă amalgamului de trecut şi prezent o intensitate grafică aparte. Astfel, reconstituirea eliberării lui Mihăiţă în 1961 îl reţine pe protagonist „chircit ca o rugăciune” şi insistă pe calitatea tiamatic-funebră a închisorii, prin formule precum: „împins din gura puşcăriei” sau „afară din mormânt”. Însă, pentru Mihăiţă „afară din mormânt” devine irelevant, dacă luăm în considerare forţa de contagiune a detenţiei: „numai nebunul de Mihăiţă – ni se spune – trăgea mormântul ăsta prin oraş la începutul anului şcolar 1961. Pentru ceilalţi, puşcăria însemna doar nişte ziduri la capătul Independenţei.”
Pe traseul urmat zi de zi, cu o precizie de metronom, Mihăiţă reface o istorie fragmentată, care-i conţine atât pe Ion Mihalache şi Corneliu Coposu, cât şi pe torţionarii lor, asumându-şi implicit povara memoriei traumatice. De altfel, în dialogul cu spectrul lui Ion Mihalache, Mihăiţă evocă ritualul şi atrocităţile detenţiei doar pentru a constata prelungirea atmosferei funeste dincolo de ziduri. Altfel spus, interiorizarea închisorii şi a terorii şi perpetuarea sa la infinit. „Închisoarea nu se termină în pavilion sau pe ziduri – ni se spune într-o sentinţă avizată –, nu se termină niciodată”. Chiar şi după închiderea puşcăriei din 1963, ea continuă să-şi propage răul prin amintire. Prin contrast, opţiunea pentru o memorie despovărată a majorităţii pune pe tapet problema inconfortabilă a culpabilităţii derivate din tăcere. La originea ei găsim forţa de contagiune tipică oricărui angrenaj panoptic: „Ce vreţi, tăcerea zidurilor din apropiere îi lăsa lemn nu numai pe copii, ci şi pe ţăranii care îşi căutau soarta la oraş. Soarta nu venea aşa de repede şi de ferice în târgul Râmnicului.”
Imperiul fragmentarului funcţionează şi-n cazul celuilalt personaj reflector, Ilinca, densitatea variabilă a amintirilor sale conjugându-se cu faptul că „mintea [ei] avea clipirea unui aparat de fotografiat, numai că nu ştia”. Pe lentila memoriei se fixează ilustrate ale vechiului Râmnic, de a căror fascinaţie se contaminează discursul romanului până la încorporarea lor în fluxul narativ, personalităţi ivite în arealul acestui oraş, precum matematicianul Gheba, autorul faimoasei culegeri de probleme, sau Vali Sterian, acompaniat de chitara sa.
Deşi se intersectează doar într-o proiecţie de pe zidul fostului cinematograf, Ilinca şi Mihăiţă împărtăşesc, fiecare în felul său, aceeaşi geografie şi aceeaşi povară a memoriei. Ca şi nebunul oraşului, Ilinca înregistrează starea crepusculară a microcosmosului său, acutizată de mecanica existenţială: „Dar Râmnicul nu are răsărit, are numai apus”. La data consemnării ei de către Ilinca, închisoarea, golită de funcţia ei primă, nu mai reprezintă decât un centru funest, a cărui atmosferă s-a transferat în oraş, completând astfel un cerc secund al regimului panoptic: „Cu ceva timp înainte de anii ‘80 închiderea puşcăriei s-a răzbunat. Aerul închis de acolo s-a mutat în oraş”. Lexical, acest cerc secund se dovedeşte a fi şi el populat de moarte, pietrificare, praf, moloz, umbre şi tăcere, de o umanitate aflată într-o stare de amorţeală receptată doar de către Ilinca şi Mihăiţă.
Memoria ascunsă înseamnă, în economia lumii romanului Vioricăi Răduţă, şi memoria distrusă ideologic, istoria ocultată şi/sau rescrisă, rezervată, în cel mai bun caz, istoricilor. Este o istorie locală „golită”, invocată rezidual în paginile Oraşului închis, în amintirea prezenţei germane în timpul Primului Război Mondial sau a vizitei din 1901 a regelui Carol I, consemnată doar în fotografiile Râmnicului de altădată, vizită ce coincide cu inaugurarea închisorii, moderne la acea dată. Un regim profetic face din acest moment începutul sfârşitului: „Chiar atunci, umbrele vărgate apropiau apusul de însoţitorii săi, fraţii Lupescu şi prim-ministrul, aşa încât însuşi corpul regal a simţit viitoarea tăcere în ziduri”.
Cu toate acestea, „istoria se cere spusă, nu?” Întrebarea retorică dinspre finalul romanului se leagă de problema necesităţii memoriei, dar se loveşte inevitabil de friabilitatea acesteia, de instinctul de conservare al fiinţei umane sau de complicaţiile unei istorii traumatizante şi deviate ideologic. Înregistrând sensibil toate acestea, beneficiind totodată de infailibilitatea hârtiei – cea care „toate le ştie”, dacă e să dăm crezare unei sentinţe din roman –, Oraşul închis îndrăzneşte să reconstituie un fragment de istorie şi să-l încapsuleze într-un discurs în care ficţionalizarea nu face nici un fel de concesie. Construit pe un germene autobiografic extins într-o impecabilă documentare, romanul Vioricăi Răduţă provoacă cititorul la fiecare pas, începând cu formula narativă şi terminând cu spinoasa problemă a memoriei traumatice. O mărturie epică remarcabilă – un roman major al anului editorial 2017, trimis în lume cu un text însoţitor semnat de Ştefan Borbély.
